Cine mai citește?

Intrasem pe Facebook când îmi apare dintr-o dată să aleg ce cărți am citit.Nu mare mi-a fost mirarea când am realizat că aș da click până mâine dimineață dacă ar fi să le adaug pe toate la profil. Nu știu dacă ar trebui să fiu mândră că pot înșira o droaie de cărți citite sau ar trebui să-mi pun niște semne de întrebare, de genul și la ce mi-au folosit? Oare în perioada aceasta de tranziție de la literat la analfabet și de la om la maimuță se poate numi mândrie că ai citit mai mult decât unii și mai puțin decât alții, că poți purta o discuție atât despre filosofi cât și despre literatura rusă sau engleză sau franceză, că încă te pasionează un Zola sau un Camus deși paginile cărților lor sunt roase de atâta răsfoit? Trăiesc într-o lume vidă, seacă și stearpă, într-o lume în care o carte este echivalentul unei chinte roiale și paginile sunt confundate cu cele de ziar în care poți împături un obiect casnic atunci când te muți pentru a nu-l sparge. Mă îngrozește gradul de incultură și mai ales de analfabetism în care ne zbatem, mi se face pielea de găină când mai aud pe stradă că unii nu au citit o carte în viața lor!Cum puteți trăi măi oamenilor în beznă?Cum nu vă doare sufletul că orbecăiți într-o lume fără sens, minimală și desuetă?Cum puteți trăi în decadență, în praf, în mizerie, ca într-o casă păsărită din care au mai rămas doar ferestrele înnegrite de timp?

Nu am înțeles niciodată abordarea: nu-mi place să citesc!Cititul este o risipă de timp!Dar Tv-ul, Internetul, Clubul și nopțile pierdute sunt elixir al tinereții să înțeleg?Bineînțeles mi s-ar putea răspunde că nu sunt decât o tocilară, o inadaptată social, care nu a văzut un club în viața ei!Din fericire nu este cazul, am trecut prin toate etapele unui om normal și ale unei adolescente și studente care a și petrecut, dar nu am uitat niciodată să-mi mângâi sufletul cu o carte, să-mi pansez rănile cu foile ei, să-mi înving demonii, să mă spovedesc și să mă liniștesc pierzându-mă în filele unei cărți. Astfel am evitat depresia, am trecut peste dezamăgiri și iubiri furate, am cunoscut oameni interesanți care au lăsat urme în sufletul meu, am evoluat ca om și nu ca un device care are nevoie de un upgrade!

Poate ar fi timpul să rupem tăcerea!

Am ajuns la capătul răbdării sau răbdarea a ajuns la capătul meu?!Oricum aş lua-o rezultatul este acelaşi!La ce mă refer?Aş putea spune că la societate, dar nu ştiu dacă este într-adevăr cea mai bună soluţie, adică aceea de a lega  individualul de general şi vice versa.Am renunţat de o bună perioadă de timp să mai ascult ştirile şi asta din două motive: nu am timp nici măcar să-mi mişc fundul până în camera cealaltă, să iau telecomanda şi să fac zapping prin canale şi al doilea motiv este lipsa noutăţii, lipsa a ceva care să-ţi atragă atenţia, să-ţi stârnească interesul, să vezi o schimbare (din păcate şi eu folosesc acest clişeu când vine vorba de schimbare), astfel încât m-am delectat şi m-am dedicat altor probleme cotidiene, până ieri! Ieri am primit un sms în care mi se spunea să dau drumul la tv ca să văd cum o femeie de carieră (nu o pot numi altfel căci totuşi şi a face muzică se numeşte tot o carieră) a fost bătută de managerul ei!Prima dată când i-am citit numele nu mi-a venit să cred ştiind că îl are manager pe tatăl ei şi chiar mă gândeam cum naiba să ajungi la un asemenea conflict încât să-ţi învineţeşti propriul copil (nu ar fi nici primul nici ultimul căci pe plaiurile mioritice se poartă şi maltratarea parentală, nu numai la nivelul soţilor, ci şi al copiilor). După ce m-am lămurit că este vorba într-adevăr de respectiva persoană (nu îi spun numele şi nici nu vreau să fac astfel de reclamă, ziarele şi televiziunile s-au ocupat îndeaproape de respectiva persoană) am închis tv-ul cu un gust de pelin, m-am uitat ca maimuţa în oglindă, scărpinându-mă în cap şi întrebându-mă când naiba coborâm şi noi din copacul ăla?Mai avem nevoie de timp?Mai aşteptăm mult să ne dezmeticim şi să ne desprindem din animalismul acela sau vor trece încă 1000 de ani până când primul om îşi va da seama că frate suntem bipezi şi nu patrupezi?

Se spune că cine acceptă o palmă la va accepta la infinit şi pe următoarele.Din păcate este adevărat, dar, mai crunt decât acest adevăr este atunci când victimele părăsesc agresorul iar călăul le găseşte şi are grijă să-şi ducă la bun sfârşit ameninţările (cazul Perla şi altele).Înţeleg frica, teama, angoasa, dar nu înţeleg lipsa legislaţiei, deşi ar cam trebui să o înţeleg şi pe asta având în vedere câţi "competenţi" se dedică acestui segment de lege.Ceea ce nu înţeleg în schimb este intoleranţa celorlalţi, aruncatul cu pietre tot în victimă şi fraze de genul: "lasă că şi-a cautat-o", "e şi ea de vină", "dar ce, o fi vreo Sfântă"? Păi da măi deşteptule nimeni nu e Sfânt dar cine îţi dă ţie dreptul să loveşti mai ceva ca un animal, cine te-a numit pe tine autoritate în domeniul împărţirii pumnilor şi picioarelor, cine ţi-a spus că ea sau alta merită un astfel de tratament?Am vaga impresie că dacă s-ar fi întâmplat invers, adică ea să-l învineţească pe el, acum întreaga populaţie masculină românească ar fi fost la un miting în Piaţa Universităţii scandând cât îi ţineau gura că ei vor protecţia legislativă şi o lege pe măsură pentru a le pedepsi pe hienele alea care îi molestează!!!!

Din păcate nu am văzut niciun grup de femei, fie ele agresate, fie fericitele care nu au parte de aşa ceva, să se solidarizeze, să depună eforturi pentru ca pe viitor să nu mai citim despre astfel de maltratări!Probabil suntem şi noi intr-o anumită măsură responsabile de indiferenţa cu care sunt tratate astfel de subiecte, căci femeia prin ADN-ul ei este renumita purtătoare a invidiei şi a fel de fel de tertipuri de inducere în eroare.De unde atâta solidaritate când se spune că atunci când două femei se ceartă diavolul stă într-un colţ şi îşi ia notiţe.Poate purtăm şi noi vina acestei stigmatizări şi acestei lipse de respect căci doamnele nu sunt prea unite când vine vorba despre apărarea propriei pieli, spre deosebire de domni!Poate ar fi timpul să rupem tăcerea!

Bârfa pe meridiane

Omul suferă de o boală cruntă, incurabilă, abilă şi culmea îi mai şi place să se chinuie cu ea: BÂRFA!Omul sau femeia suferă de această boală?Ei bine m-am convins că atât bărbaţii, cât şi femeile au aceeaşi tendinţă atunci când vine vorba de bârfe şi can-can! Au auzit deopotrivă de la cel care auzise că vezi Doamne acela pe care îl cunosc cu toţii ar fi plecat cine mai ştie unde şi zvonurile pot continua. Din păcate întreaga societate suferă de mania bârfei. Acum să fim sinceri, cine nu bârfeşte?Măcar odată s-a întâmpla să-ţi bârfeşti colegul sau colega de muncă, de apartament, de facultate, pe vecinul de la patru sau de la doi, relaţia unuia sau a altuia, pe mătuşa sau pe unchiul care au o grămadă de bani şi tu nu vezi niciun bănuţ de la ei şi exemplele ar putea continua. 

Problema mea este cu acele persoane (nici eu nu sunt sfântă şi nici lipsită de păcatul acesta, pe lângă multele altele pe care le port în cârcă) care spun că ai spus tu de X ceva ce tu nici măcar nu aveai idee că s-ar fi întâmplat în viaţa lui X şi mai mult, te-ai întâlnit cu acel X din întâmplare şi nu ai constatat nicio schimbare la X. Din păcate aceste personaje sau persoane (atât femei, cât şi bărbaţi) există pe Terra, ne înconjoară cu tentaculele lor, ne îmbrăţişează cu căldura şopârlei şi după se aşteaptă să le zâmbeşti frumos şi probabil să-ţi petreci timpul cu ei. 

Unde este graniţa între bârfă şi calomnie?Unde se delimitează acel teritoriu destul de firav de a nu ajunge să transformi o şuetă în calomnii şi injurii la adresa altei persoane care nu are niciun amestec în aşa zisele probleme existenţiale ale altora, doar simplul fapt că este cunoştinţă comună. Bârfa ca segment care ne defineşte este prin ea însăşi o calomnie adusă indirect unei persoane, dar în momentul în care se ajunge la a spune că de fapt nu tu eşti cel care susţine sus şi tare că ştii tu mai bine de X şi că o altă persoană ar fi cea care are cunoştinţe temeinice în domeniu, fără ca ea măcar să ştie despre ce este vorba, alunecăm în panta prostiei! Cum poate cineva să repete ca un papagal (să mă scuze aceste păsări viu colorate căci nu au nicio vină) ceea ce imaginaţia lui/ei născoceşte şi să spună că de fapt altul a zis?Cred că intră în domeniul patologicului, al minciunii exacerbate, al iresponsabilităţii şi al prostiei cu carul! În acel moment bârfa pe meridiane se transformă în cel mai grotesc lucru cu putinţă: troacă de porci! 

Life as a metter of choice!

De multe ori mă întreb dacă atragem singuri relele şi bolile şi depresiile sau ne sunt date ca o cruce pe care trebuie sa o purtăm la infinit?Uneori cred că boala poate să fie evitată, boala fizică, cea care te macină pe interior şi te mănâncă pe zi ce trece.Dacă te prezinţi la medic poate mai ai o şansă. Nu mă prea împac nici eu cu medicii, îmi place să-i ocolesc, nu le calc în cabinete, nu îmi prea fac analizele căci spun sigur sunt bine, nu mă doare nimic, e o doar o indispoziţie, până mâine cu un ibuprofen îmi trece. Problema se pune când chiar ai ceva grav, când simţi pe interior că ceva nu este în regulă şi chiar şi atunci eviţi întâlnirea cu medicul. De ce?E o alegere a ta bazată pe care argument?Sistemul este şi aşa firav şi nu mai sunt medici buni!Majoritatea au plecat în străinătate şi spitalele sunt mai bolnave decât mine!E şi acesta un argument. De fapt ne este frică, groază, teamă de diagnostic.Dacă nu ştiu ce am e mult mai bine decât dacă ştiu!Mulţi nu ştiu cum să se descurce cu boala.De fapt, cine ştie să se descurce cu un diagnostic grav, cu şanse minime de supravieţuire?Dar dacă totuşi îl descoperi poate se mai rezolvă ceva. Acum ajungem la a doua problemă, la partea cu life as a metter of choice. După ce afli de ce nu faci nimic pentru a îndrepta lucrurile?De ce nu te tratezi, de ce nu încerci să găseşti soluţii, dacă nu aici, poate peste hotare.De ce să nu speri? De ce să nu te agăţi de viaţă până la ultima suflare?De ce să nu mori cu gândul că ai încercat să faci totul pentru a trăi, că te-ai agăţat de ultimul fir de aţă, de ultima picătură de apă, de ultima rază de soare?Ei bine partea asta nu o mai înţeleg. Pe de o parte este îngrozitor să aştepţi să moară cineva pentru a putea să trăieşti tu, să visezi la organul intern al celuilalt, la rinichiul, la plamânul, la inima, la ficatul altuia, dar, pe de altă parte e dreptul tău la a spera, dreptul tău la viaţă, datoria ta de a face tot ce este posibil pentru a trăi!Restul, daca există vreun rest, depinde de hazard!Sunt adepta donării de organe după ce intri în moarte cerebrală sau datorită vreunui accident treci în lumea cealaltă. Nu aş ţine pentru mine ceva care oricum nu mi-a aparţinut decât pentru perioada respectivă, pentru cât mi-a fost dat să respir.De ce să risipesc o parte care încă funcţionează, o parte de care poate cineva are nevoie, doar din purul egoism de a mi le mânca viermii, de a constitui hrană pentru sol?Nu, mai bine să se bucure un muribund de ele! 

Oricum ai privi ţine de alegeri, de acea decizie de a supravieţui, tu sau altul, de a-l ajuta pe altul să trăiască cu o parte din tine cu care tu, cel scăpat din viaţă, nu mai ai nevoie, nu te mai foloseşti de ea, căci doar nu învii şi ai nevoie de tot ambalajul.Şi dacă ai învia sunt sigură că cel care ne-a creat ne va ajuta să funcţionăm la capacitatea iniţială!!!

Fericirea

De cele mai multe ori ne dorim fericirea altuia!De fapt, de cele mai multe ori credem că fericirea altuia sau altora este sclipitoare, ieşită din comun şi noi rămânem doar nişte insipizi, nişte persoane neseminificative în comparaţie cu cei pe care îi stimăm pentru că avem credinţa şi certitudinea că au tot ce noi ne dorim. 

Simplu în teorie, dar mai greu în practică. Se întâmplă să nu ştim că ceea ce noi invidiem şi dorim s-ar putea să fie pentru un altul nenorocirea lui. Dar noi o vrem şi suntem dispuşi să călcăm peste oricine şi orice în picioare, vrem să atingem situaţia materială, sentimentală, familială a celuilalt, luptăm aşa cum în jungla Africană leoaica se luptă cu turma de bivoli pentru hrană şi pentru a-şi apăra puiul! 

De fapt suntem într-o eternă şi falsă eroare!Ceea ce mă face fericit şi împlinit pe mine s-ar putea să-l facă nefericit pe celălalt şi viceversa! Acest lucru simplu nu contează. Mi-a povestit la un moment dat cineva că la o petrecere se afla un intelectual care privind în jurul lui pe toţi cei care se distrau, consumau alcool, fumau, dansau, povesteau lucruri banale îşi spunea în gând cât de neferict este că trebuie să stea cu cei de acolo şi nu are cu cine să schimbe un raţionament, cu cine să-şi măsoare ideile, cu cine să comunice la nivel intelectual. Scârbit de decorul în care se afla iese din casă şi în faţa uşii un boschetar îl scuipă între ochi ţipându-i că ce îi pasă lui, fericitul, care are o casă, căldură şi huzureşte, iar el nu are unde să doarmă, fie iarnă, fie vară. Intelectual se uită lung la acel boschetar, îl aude înjurându-l pe el, care are TOTUL şi îl priveşte cum se îndepărtează. 

Concluzie: sensul fericirii depinde de la om la om şi ţine de dorinţele fiecăruia!

Despre relaţii

Uneori am impresia că revistele dedicate sexului frumos, slab, de fapt, femeilor, suferă de mania persecuţiei. Mă refer la faptul că nu există dimineaţă sau zi în care să deschid mailul şi să nu găsesc vreun articol sau articolaş din vreo revistă online care să-mi trimită prin news letter titluri pompoase gen: Cum să fii fericit în cuplu? 10 lucruri pentru a menţine o relaţie! Cum să fii fericită lângă partenerul tău....şi ororile pot continua, dar din fericire nu-mi aduc aminte toate postările. 

Cred că cea mai mare greşeală pe care o persoană ar putea-o face (atât femeie, cât şi bărbat-există bărbaţi care mai citesc din când în când aşa ceva, chiar mai mulţi decât am vrea să credem noi) este să te ghidezi după astfel de sfaturi. În primul rând fiecare relaţie este unică în felul ei, are ceva deosebit, te marchează prin anumite stări emoţionale, îţi oferă mai mult sau mai puţin, în funcţie de ce dă fiecare şi de cât poate fiecare să dea. Cum să iei de bun un şablon stabilit de vreo revistă online sau chiar tipărită?Cum să crezi că dacă cel de lângă tine nu se înscrie în tiparele stabilite de respectivul text, nu te iubeşte, sau, mai grav, te înşeală?!

Ajungând la înşelat. Fiecare femeie are simţul dezvoltat când vine vorba de a şti sau nu că este înşelată. Mai sunt şi excepţii, desigur, când partenerul e atât de abil încât oricât ar vrea nasul tău de copoi nu îl poate depista. Caracterul duplicitar al celui cu care convieţuieşti este mai puternic decât simţul tău detectivist. Dar, în general, femeile ştiu! Şi bărbaţii stiu, bineînţeles, dar privim şi privesc în altă parte, invocând fel şi fel de motive, ascunzându-se sub perdeaua tăcerii şi fiindu-le frică să recunoască. Până la urmă există două posibilităţi: sau se întoarce sau te părăseşte!Revistele nu se lasă prejos nici din acest punct de vedere!Aproape în fiecare număr strecoară 5,7 sau 10 paşi siguri, ca o hartă a unui labirint, pentru a te face să-ţi dai seama că eşti înselat sau înşelată. 

Uneori mi se par amuzante, miciile scenarite (nu pot să le numesc scenarii) interprinse de cei sau cele care publică astfel de articolaşe. Până la urmă cine are dreptate?Cel sau cea care scrie din experienţa sa vastă de douăzeci şi un pic de ani sau cel sau cea care trăiesc, cu bune, cu rele, relaţia respectivă?Este foarte uşor să dai sfaturi, să spui că dacă urmezi calea descrisă acolo ajungi la adevăr, descoperi că relaţia ta e sau nu pe butuci sau că cel de lângă tine te iubeşte mai mult decât ai fi crezut. Cel mai greu lucru este să faci relaţia respectivă să meargă, să depui eforturi, pe lângă iubire şi pasiune, pentru ca ea să funcţioneze, să comunici chiar şi când nu ai chef, să treci peste probleme împreună, nu separat, să gândeşti pentru doi, să simţi pentru doi şi să oferi la fel de mult sau poate mai mult decât celălalt. 

Viaţa şi relaţiile sunt complicate, necesită voinţă, dorinţă, pasiune, iubire, confort, gingăşie. Dacă eşti în stare să păstrezi ceea ce ai şi să transformi iubirea pe parcursul relaţiei în ceva mult mai trainic, dacă te leagă de cel de lângă tine mii şi mii de coarde ale sufletului, paşii descrişi în orice revisită de duzină îşi pierd sensul şi sunetul lor se stinge fără a-şi pune amprenta pe gândurile tale. 

Fiecare om este unic!La fel şi relaţiile noastre! Unicitatea nu implică imitaţie, doar originalitate!All in all, love is in the air!That' s all that matters!

Obiceiuri

 P.S.: Aceasta este o postare pentru colegele mele de suferinţă!

Ora şapte dimineaţa, ceasul sună ca un dement şi încep să mă uit la el cu un ochi înceţoşat de aburii somnului şi cu celălalt lăcrimând de rândurile citite cu o seară înainte! Mă gândesc: măcar dacă ar fi de la alcool, de la o noapte nedormită şi după o distracţie prin absolut toate barurile care nu închid porţile la ora două dimineaţa!!! Nu este aşa, căci deliciul nopţilor pierdute prin baruri şi cluburi s-a spulberat cam de ani în ceaţa densă a conştiinţei. După zece minute de cugetare chestia aceea numită deşteptător începe să ţipe acut în urechile mele şi îmi spun, gata, mă trezesc, căci măreţia nu aşteaptă, trebuie să o prind eu! Mă îndrept spre baie, apoi spre bucătărie unde fierbe deja ceaiul (spre norocul meu am cine să mi-l pregătească), simt mirosul cafelei (asta când gastrita nu îşi arată colţii şi mă lasă să-mi beau cafeaua liniştită), nu-mi mai aprind ţigara căci nu mai fumez, mănânc ceva şi apoi mă îndrept nu cu paşi repezi, ci cu unii mici, mici, mici, ca de copil, către camera de tortură. Deschid uşa care seamănă cu gratiile unei celule, trag storurile să intre lumina zilei şi îmi holbez faţa la patru coduri mari şi late. Mă scarpin în cap şi mă gândesc, facem astăzi probele în procesul penal sau deschidem pc-ul?Ia ghiciţi cine câştigă?Pc-ui evident!!!!După vreo oră de verificat şi iarăşi de reverificat şi holbat la pozele mele şi ale altora pe Facebook cineva din creieraş îmi spune: ÎNCHIDE NAIBII PC-UL ŞI APUCĂ-TE DE PROBE!!!IARĂŞI NU LE CITEŞTI ŞI LA GHINIONUL TĂU IARĂŞI ÎŢI VOR DA GRILE DIN ELE!!!!Parcă ţipă prea tare!Zic: imediat, numai ceva mai verific şi gata!După ce mă hotărăsc să închid PC-ul îmi aduc aminte că nu am răspuns sms-urile din ziua precedentă.Mă apuc să răspund, că nu e frumos să nu răspunzi oamenilor şi mai şi sun pe unii sau pe alţii. Uite aşa trec vreo două ore. Mă uit la ceas şi e ora ZECE!Unde naiba a zburat timpul ăsta?În cele din urmă reiau probele şi după vreo două ore trebuie să fac pauză, că deh, creierul o cere. Pe la vreo unu aşa mă uit pe geam şi e un soare atât de frumos afară şi zilele toamnei parcă îmi fac în ciudă cu aromele lor de struguri copţi şi mă îmbie la visare şi sigur se găseşte vreo cumpărătură de făcut şi uite aşa îmi prelungesc pauza la o sesiune de shopping. Ora trei după amiaza!PANICĂ!!!!Peste patru ore am ceva planificat pentru seara în curs, deci mai citeşti ce mai citeşti şi ai o revelaţie: nu îmi ajunge timpul!Nu e problemă, după nouă seara mai înveţi două-trei articole din cod şi mai citeşti nişte speţe din codurile adnotate. La zece e un film şi nu pot să-l pierd, la ora unsprezece adorm şi la unu dimineaţa mă trezesc lac de apă, repetând în delir că nu mai ştiu exemplu de FAPTE AUXILIARE şi că am uitat ce articol este abuzul de încredere!!!!Deschid cărţile febrilă şi nu-mi dau seama când orologiul minţii mele bate ceasul cinci şi realizez că peste două ore mă trezesc având aceleaşi probe pe cap şi aceeaşi rutină, aceeaşi lipsă de iniţiativă şi acelaşi soare care îmi transimite melancolia din sufletul meu şi mă gândesc că pot mai mult, că sunt conştientă că sunt capabilă de aproape orice, dar lenea, lipsa de iniţiativă, ambiţia care este la cote minime,pc-ul, internetul, telefoanele, TOTUL,îmi distrage atenţia!!! Îmi reiau rutina zilelor şi nopţilor nedormite şi astăzi este soare afară şi m-aş plimba prin parcurile împrospătate de parfumul frunzelor căzute, aş mânca un profiterol, mi-aş ţine de mână jumătatea mai bună şi aş zâmbi neîncetat,dar, din păcate, probele nu mi le învaţă nimeni şi examenul nu îl dă nimeni în locul meu. Aşa că rămân în camera torutirii mele, în închisoarea codurilor şi doctrinei mele, trag jaluzelele şi ÎMI IMAGINEZ CĂ NINGE!  

Printre rânduri...

De vreo două săptămâni mă tot chinui să scriu ceva şi nu îmi iese! Nu că mi-ar ieşi în alte dăţi, dar, spre deosebire de anterioarele mele scriituri, de data aceasta nu am nici inspiraţie şi nici subiect.Am impresia că mă mai plângeam eu la un moment dat pe aici de lipsă de inspiraţie, de pană de idei, dar cum au trecut aproape doi ani (DOI ANI!!!!????where the fuck????!!! what the fuck???!!!)de când mâzgălesc în această căsuţă virtuală a mea nu îmi aduc aminte unde am mai scris că sunt ca peştele pe uscat, lipsită de iniţiativa scrisului, de dorul condeiului, în schimb, ghiftuită de atâtea elucubraţii. 

Astăzi am terminat de recitit Romanul adolescentului miop, nu că nu l-aş fi citit la timpul lui, de fapt, l-am citit după timpul lui căci adolescenţa pe care o descrie Eliade o depăşisesem undeva pe la vârsta de 12 ani (deh fetele astea, precoce, ce să facem acum) şi mi-am adus aminte de faptul că am avut şi eu visele adolescentului Eliade, de a înfăptui lucruri mari în literatură. Acum mă bufneşte râsul, dar cum fiecare etapă a vieţii ne este marcată de câte o prostie sau de câte un mic capriciu, la fel şi eu am fost marcată de literatură, în special de creaţia literară. Totuşi, să ne revenim în fire şi să vă spun de ce am recitit respectiva carte. Întotdeauna mi-a plăcut Eliade, făcusem o fixaţie pentru el şi mai ales pentru determinarea lui de a lucra. În momentul în care am citit în cartea profesorului Mircea Handoca- Viaţa lui Mircea Eliade despre faptul că dormea doar patru ore pe noapte şi despre modul în care a învăţat cele şapte limbi străine pe care le vorbea fluent, am rămas mută de admiraţie!

Toată viaţa mi-am dorit să am o asemenea voinţă, să îmi poruncesc să muncesc din ce în ce mai mult, dar poate pentru că nu am fost destul de determinată, sau poate din cauza zodiei (taurii sunt cam leneşi uneori şi se autocomplac şi autocompătimesc în anumite situaţii-cel puţin eu aşa sunt) nu am fost în stare să respect un program, să-mi impun o disciplină, să stabilesc că voinţa mea e mai presus de orice, să mă claustrez până în adâncul sufletului, al viscerelor şi al dorinţelor mele până în momentul în care aş fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit. Acest lucru l-am admirat la Eliade. A început încă din anii liceului şi a continuat toată viaţa să fie un ambiţios, să se lupte cu dorinţele si patimile şi să-şi respecte deciziile pe care şi le-a impus! Pe lângă literatura fantastică şi îndreptarea budistă sau hindusă pe care o au operele sale de-a lungul vieţii, doar în Romanul adolescentului miop se întrevede determinarea pe care avea să o pună în practică de-a lungul anilor. 

Întotdeauna am admirat oamenii puternici, care au ştiut ce vor şi mai ales cum să ajungă la ceea ce vor (un lucru mult mai important decât să ştii ce vrei este să ştii cum să ajungi la ceea ce vrei)şi în aceste pagini ale romanului am găsit mijlocul de a ajunge la ceea ce vreau. Bineînţeles, îl ştiam dinainte, dar pentru că uneori lenea şi melancolia sunt mai puternice decât voinţa mea, am avut nevoie de o recitire a planurilor unui om mic care se pregătea să devină om mare. Eliade a avut timp, eu cred că m-am maturizat, dar, de fapt, am rămas acelaşi om mic care visa să devină mare.