joi, 29 decembrie 2011

Bilanţ!

Deşi nu era ziua mea, ieri am primit două urări care m-au emoţionat, atât prin conţinutul lor, cât şi prin faptul că proveneau de la două persoane dragi. Prima mi-a urat să-mi găsesc pe cineva cu un suflet la fel de mare ca al meu, iar cea de a doua persoană să-mi vină superb roba de magistrat. Nu ştiu cât de mare şi nici cât de mic este sufletul meu, nu ştiu când şi unde îl voi găsi pe cel care să fie apropiat de inima mea, dar ştiu sigur că pentru a avea roba depinde doar de mine, de eforturile mele, de răbdarea mea, de memoria mea şi mai ales de munca depusă pentru a accede acolo unde îmi doresc. 
După un an relativ greu, în care am străbătut mai multe dumuri decât îmi propusesem, în care am reuşit să termin ceea ce am început în urmă cu patru ani, abia acum reuşesc să spun că m-am liniştit cât de cât, că am ajuns la momentul în care calmul s-a lăsat peste zilele de tumult, la momentul în care pot să respir uşurată căci cea mai mare parte din drumul acesta greu s-a terminat şi mai sunt puţine luni până când voi culege ceea ce am semănat. Depinde cât de bun agricultor am fost pentru ca în august roadele să fie perfecte, dar având în vedere că zodia şi ascendentul m-au înzestrat cu destulă putere şi cu foarte multă încăpăţânare şi putere de muncă obsesivă, sunt mai mult ca sigură că roadele vor fi aşa cum îmi doresc de mult timp. 
A venit timpul să-mi fac bilanţul pentru ceea ce s-a întâmplat anul acesta care e pe cale să treacă şi privind în urma mea îmi dau seama că am câştigat câţiva prieteni dragi, care ştiu tot timpul cum să mă încurajeze,chiar dacă sunt departe, care au o vorbă bună ori de câte ori oboseala, îndoiala, teama de eşec îmi cuprind sufletul, care ştiu cât de important este pentru mine că ei sunt aproape de mine şi care ştiu că oricând eu le sunt alături. Prietenia lor şi încrederea lor m-au făcut de foarte multe ori să continuu acest drum, să dau tot ce am mai bun din mine, să ştiu că sunt mult mai bună decât cred eu că sunt, să ştiu că sunt iubită şi apreciată, să ştiu că oricând am nevoie găsesc un umăr pe care să plâng, iar ei la rândul lor vor fi răsplătiţi pentru eforturile lor. 
Abia ieri mi-am dat seama că deţin comori, că am tot ce şi-ar putea dori cineva: sănătate, prietenie, iubirea familiei mele, linişte şi putere de muncă. Nu ştiu dacă am ajuns la acest rezultat datorită anului acesta, mai mult datorită anilor care au trecut, dar per ansamblu pot spune că sunt mulţumită de ceea ce am dobândit. Simt că anul viitor va fi unul mult mai bun decât acesta, undeva în interiorul meu ştiu că viaţa mea se va schimba din bine în aproape perfectă.

marți, 27 decembrie 2011

Happy Birthday to...my blog!!!

LA MULŢI ANI BLOGULUI MEU!!!Mi-am amintit de dimineaţă că astăzi împlineşti un anişor, primul tău anişor, dar pentru că am fost atât de prinsă de mine şi de alte persoane nu am avut timp să-ţi spun, să-ţi spun.....
...Să-ţi spun că atunci când te-am creat, anul trecut pe vremea aceasta, viaţa mea se îndrepta spre...era nelinişte, zbucium, întrebările roiau când în susul când în josul capului meu, îndoielile îmi cuprinseseră inima şi sufletul şi am simţit că trebuie să deschid uşa demonilor, să-i las să iasă, să mă lupt cu ei şi să înving în cele din urmă. De aceea te-am creat, pentru a putea să-mi demonstrez că scrisul nu ucide, că plăcerea de a scrie şi de a aşterne cuvintele, oriunde, nu numai pe coala albă de hârtie, e tot ce ai nevoie pentru a descoperi noi orizonturi. 
S-au schimbat multe într-un an, am realizat şi mai multe, dar cel mai important lucru pe care l-am îndeplinit a fost că am devenit treptat o altă persoană, că mă pot privi prin ochii mei aşa cum ar fi trebuit să mă privesc mereu, fără să fiu nevoită să las privirea jos. Am redevenit cum am fost odată, după multe căutări şi uitări, în sfârşit sunt eu. M-am regăsit. De aceea....LA MULŢI ANI, BLOGULUI MEU!

joi, 22 decembrie 2011

Vine, vine...Craciunul, cine credeaţi ca vine?

Bun, mai sunt 3 zile, de fapt mai puţin, până când Moşul ală mic şi ramolit, pervers din fire, care tot timpul promite şi nu se ţine de cuvânt,  vine la cei care au fost cuminţi, harnici, ascultători şi le lasă...ce?Cum ce?Ceea ce i-au scris, trimis, amintit, ceea ce şi-au dorit, asta le va lăsa sub bradul plin de decoraţiuni. Cică anul ăsta se poartă violetul în brad, aşa că daţi o fugă în Mall până nu se epuizează stocul de violetisme şi staţi la o coadă kilometrică şi după ce sunteţi destul de vlăguiţi de aşteptat, eventual nu mai are casa hârtie sau nu poate să vă schimbe bancnota mult prea mare de lei, că de euro încă nu se pune problema, după atâta forfotă, ieşiţi triumfători şi simţiţi că vin sărbătorile. 
Dar cum bine spune această fotografie să fie un Crăciun cât mai fericit, extraordinar de fericit, graniţele fericirii să fie de mult depăşite, să plesnească miocardul de atâta euforie. 
Stau şi mă gândesc că totul durează cel mult două zile, două zile în care ne prefacem că suntem altfel, două zile în care vrem să părem mai buni, mai iubitori, în care ne ascundem feţele obosite de atâta dramă în viaţa noastră şi zâmbim tâmp pe la colţuri, căci este Crăciunul şi trebuie să fim veseli şi fericiţi. Câţi dintre noi îşi aduc aminte ce înseamnă cu adevărat Craciunul?Câţi mai ştiu că, de fapt, de Crăciun nu vine habotnicul acela de Moş, ci după cum se spune, s-a născut Iisus?Câţi ştim că este o Sărbătoare a Renaşterii, a Redescoperirii, a făcutului unui bilanţ şi a trage linie şi a spune cât de mult vrei să te schimbi pentru Crăciunul viitor.Puţini, din păcate, căci suntem prea tulburaţi de comercialitatea Crăciunului pentru a ne aduce aminte de simbolismul lui. 
Oricum ar fi, orice vine sau nu vine, ar trebui să spunem stop, să gândim cu sufletul şi să ne dorim ceea ce ne poate face fericiţi pe termen lung şi nu pe termen scurt. 
Eu îmi doresc un vin fiert cu scorţişoară, tone de sănătate pentru mine şi pentru cei care îmi sunt dragi şi îi iubesc necondiţionat şi îmi mai doresc să ajung ACOLO. Pentru mine ar fi Crăciunul în fiecare zi dacă aş ajunge ACOLO!Dar până atunci voi face tot posibilul pentru a fi sigură că am o şansă să ajung acolo!
Crăciun Fericit!

joi, 8 decembrie 2011

My passion is you...

Acum fiecare nu are decât să înlocuiască acel you cu ce vrea şi cu cine vrea. Poate să fie la fel de bine şi un it, dacă ne referim la animale, obiecte, plante. Pasiunea mea eşti tu. Dar care tu?Tu cel care mereu pleci?Tu cel care nu faci nimic la fel, dar poţi să rămâi surprinzător prin tăcerea ta?Tu cel care preferi singurătatea şi tristeţea în locul abandonului, extazului, iubirii pasionale?Tu cel care priveşti fără să ţi se mişte un muşchi atunci când eşti cuprins de gândurile job-ului tău? Care dintre aceşti tu reprezinţi pasiunea mea?Nu mă surpinde să spun că niciunul. Niciun tu din cei enumeraţi aici nu întruchipează nopţile lungi de insomnie, vecine cu disperarea,nevrozele aşteptării, disperarea că răsare soarele şi tu din nou lipseşti. Tu nu eşti aşa sau cel puţin nu îmi amintesc eu că ai fi aşa. Tu simţi, căci am văzut în ochii tăi, ţi-am privit gândurile în acea secundă nefastă în care am înţeles că fără respiraţia ta nu aş putea să trăiesc, în care am înţeles că fără ochii tăi sunt oarbă, că fără buzele tale ale mele se veştejesc, că fără parfumul tău, eu mă ofilesc. Ştii cât urăsc secunda aceea nefastă?Ştii cât mă doare secunda aceea nenorocită în care am văzut că eşti ceea ce am aşteptat o viaţă, în care am ştiut instinctiv, chiar dacă atunci am respins orice idee şi orice gând, că îmi aparţii, dinainte de toate şi mult după sfârşit? Ştii cât de mult urăsc laşitatea mea şi tăcerea ta?Ştii cât de mult urăsc zodiile noastre, karma, destinul, distanţa şi tot ce mă înconjoară în absenţa ta?Ştii că mi-am promis să nu mai iubesc, să nu mai simt nimic pentru nimeni, niciodată, să tai în carne vie, să sfâşiu aşa cum am fost şi eu sfâşiată, să mă lupt fără a avea regrete, să calc peste cadavre, să nu mă intereseze sentimentele altora, să fiu rece ca gheaţa?Cred că ştiai, altfel nu m-ai fi privit atunci cu toată fiinţa ta, cu tot sufletul tău dezbrăcat de orice gând negru, de orice calcul al paşilor tăi, de orice răutate. Privirea ta încă îmi arde retina şi am impresia că te-ai aşezat pe ea ca un leocoplast!De câte ori încerc să te desprind, durerea este insuportabilă, mai ales că ochii tăi au devenit ai mei. Pasiunea mea eşti tu... 

joi, 1 decembrie 2011

De ce iubesc România?

Înainte aş fi spus că este o întrebare capcană, cu multe ascunzişuri, cu multe idei interpretative, cu multe faţete ascunse, însă acum gândindu-mă mai bine este o întrebare perfect normală, transpusă în termeni mai simpli sunând cam aşa: de ce îţi iubeşti ţara, patria, pământul, casa, familia, copiii, nepoţii, aerul pe care îl respiri şi îl împarţi cu cei care vorbesc aceeaşi limbă?
Prima dată când mi-am dat seama că iubesc pământul în care m-am născut a fost când m-am întors. Abia atunci, când vii acasă, când gara şi peronul obosit de vuietul trenurilor, te primesc ca pe fiul rătăcitor, abia atunci când tălpile tale ating pavajul şi când nările tale respiră aerul pur, abia atunci îţi dai seama că eşti ACASĂ! Iar acasă unde poate fi în afară de locul în care te-ai născut,în afară de spaţiul în care ai devenit ceea ce eşti, ceea ce sperai să fii, ceea ce poate că ai reuşit în parte, sau poate încă mai lucrezi la ceea ce ai visat?
Pentru mine acasă şi implicit România înseamnă mai  mult decât o simplă ţară, mai mult sau mai puţin şchioapă, oarbă sau pur şi simplu neglijentă. Înseamnă sângele familiei mele, acelaşi ADN care mi se scurge prin vene în fiecare zi, înseamnă arborele genealogic, înseamnă rude mai bune sau mai rele, dar până la urmă le accepţi căci sunt familia ta, înseamnă posibilitatea de a mă exprima în limba în care am spus primele mele cuvinte. 
Nu aş putea să-mi imaginez Crăciunul în alte părţi, pur şi simplu mi s-ar părea sinistru. Nu aş putea să-mi imaginez zăpada altora, mirosul bradului combinat cu coaja portocalelor, cozonacii şi vinul fiert cu scorţişoară pe alte meleaguri. Orice altă sărbătoare este suportabilă prin alte părţi, dar încărcătura Craciunului este unică, traversând sufletul fiecăruia şi lăsând în loc lumină şi linişte.
Totuşi de ce iubesc România? Pentru că sunt o visătoare care încă crede că poate fi şi mai bine, pentru că speranţa mea nu s-a risipit ca vântul după o noapte ploioasă, pentru că pot să mă bucur de o piesă de teatru în limba mea, pentru că pot să fiu liberă şi aici şi acolo, oriunde, pentru că am şansa să fiu eu. 

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Tasta mea preferata: DELETE!

Mi-a venit ideea de a şterge toată existenţa mea virtuală. Începând cu contul de Facebook, ajungând la adresele de e-mail, cele personale, cele de job în care chipurile eşti om prezentabil, respectabil, un profesionist în domeniul tău, ajungând la blog şi terminând cu ceea ce apare pe google când dau un search după numele meu. Ultima parte şi să-mi doresc nu o pot şterge având în vedere că nu depind de mine acele intrări, dar mă mulţumesc numai cu conturile mele, cu tot ceea ce ţine de o existenţă în paradoxalul online. 
Am început să prind o adevărată aversiune faţă de inexplicabilul gest de a deschide PC-ul la ora matinală, cu o cafea aburindă pe birou şi a începe încet-încet să te loghezi şi să te conectezi la o lume creată de tine, la ceea ce utopic vorbind reprezinţi online. Apoi urmează messengerul, să vezi cine a ajuns la muncă, cine nu are chef în ziua respectivă, cine se simte abătut ca şi tine. Mai nou stările se trec ca status pe Facebook sau pe Twitter, de el am uitat şi de Google plus la fel. Noroc că nu am conturi şi acolo căci sigur mi-aş mai pierde încă o oră preţioasă din existenţa mea reală checking and checking nici eu nu ştiu ce. 
Am încercat să mă dezintoxic de a acest online, de reţele sociale, de messenger şi să nu le mai folosesc măcar pentru trei săptămâni, să văd dacă viaţa mea s-ar schimba într-un mod drastic, dacă nu aş putea să respir fără ele, dacă aş avea atacuri de panică, dacă acele momente pierdute în mintea mea virtuală nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Surpriza a fost că am rezistat maxim cinci zile şi nu la capacitate maximă, am trişat, am folosit messengerul, dar mai răruţ că e mai drăguţ şi doar în scopuri pur muncitoreşti şi informaţionale. Rezultatul: am câştigat timpul acela de a face şi altceva, în afara butonatului frenetic, în afara unor update-uri de status mai mult sau mai puţin interesante. Am câştigat o oră de relaxare, de plimbare printre oameni reali, printre suflete ca şi mine, dar nu prinse în mrejele online-ului, de privit lumea aşa cum este, fără poluarea creierului de microbul internetului, de citit o carte care nu este în format pdf, ci în format copertat. 
Să nu fiu înţeleasă greşit, nu am nimic cu tehnologia, cu internetul, cu posibilitatea de a da un click şi de a călători aproape oriunde, fie şi virtual, cu comenzile online, cu cărţile citite online, am o problemă cu pierderea timpului în spaţiul online în detrimentul vieţii reale. Începem să trăim prin ochii altora mai mult decât trăim prin ochii noştri. Începem să percem spaţiul virtual ca pe un refugiu, ca pe o mască de care avem nevoie pentru a ne putea juca piesa cât mai bine cu putinţă. Tocmai din cauza acestui tip de manifestări începem să fim dependenţi din ce în ce mai mult de drogul online. 
De foarte multe ori m-am surprins că aş vrea să dau delete la tot, dar nu ştiu de ce, încă nu pot să o fac.Probabil sufăr şi eu de această boală a existenţei online, a exprimării în afara eterului. Probabil se întâmplă exact ca în viaţă: numai atunci când eşti pregătit poţi să dai cu adevărat delete.

joi, 24 noiembrie 2011

The worst enemy is hidden inside you...

De obicei credem că cel mai mare duşman al nostru este timpul. Ne plângem de absenţa lui, de rapiditatea curgerii lui, de faptul că nu mai are răbdare sau a îmbătrânit şi e prea îndărătnic cu noi. Ne lamentăm pe la colţuri că nu avem timp să ne relaxăm, că nu avem timp să iubim, că nu avem timp să ne bucurăm, că timpul şi doar timpul e vinovat pentru eşecurile şi frustrăriile noastre.
Suntem atât de orbi, atât de prinşi de mrejele timpului încât omitem un adevăr dureros: duşmanul nostru nu este timpul, duşmanul nostru suntem noi. În sufletul meu zace cel mai mare duşman al meu: EU! Poate este o blasfemie să spun aşa ceva, din moment ce EU reprezintă EGO,atunci înseamnă că ceva în mine este putred, că sunt un măr stricat, găunos, aparent roşu şi sănătos, dar pe dinăuntru infecţia a început să-şi facă simţită prezenţa. Dar să analizăm puţin ceea ce relatăm: dacă nu ne-am lamenta all the time de abesenţa timpului şi am face ceva cu timpul, ceva în favoarea nostră, am observa că această curgere ne va fi favorabilă. În momentul în care stau şi cuget la lipsa timpului devin complice cu această lipsă, devin o parte din ea şi bineînţeles că nu voi fi capabil niciodată să fiu mulţumit de volatilizarea lui. În loc să lupt împotriva lipsei de timp, mai bine m-aş alia cu acea lipsă de timp. În loc să spun că nu am avut timp să iubesc, mai bine aş încerca să iubesc. Duşmanul meu sunt eu, în mine se regăsesc acele corzi care îmi dictează să mă lupt cu lipsa de timp, nu să o folosesc în favoarea mea. Duşmanul meu se numeşte amânare, se numeşte mai bine aştept să.........să ce?Să mai treacă un timp....Oricum trece, depinde cum te vei folosi de el.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Personal versus profesional!

Aseară am auzit un lucru interesant: până îţi atingi scopul trebuie să fii îndrăgostit de acel scop!Ideea se contura în urma unei discuţii de genul aceleia în care te întrebi ce este mai important: să ai o viaţă personală sau să ai o viaţă profesională împlinită? Depinde de circumstanţe aş spune. Depinde şi de ceea ce eşti tu, de ceea ce îţi doreşti, de ceea ce vrei să devii, de ce este mai important pentru tine: cariera, statutul social, partea materială, apoi venind familia, iubirea, copiii. Pentru bărbaţi este mult mai uşor să împace şi capra şi varza, oarecum obligaţiile lor familiale se reduc la bring money in the house, go to work, provide and prevent. Cam atâta. În rest îţi văd de traiectoria lor, de job-ul lor, de sporturile lor, de independenţa lor. Când vorbim de femei se schimbă lucrurile. În primul rând fiecare femeie la o anumită vârstă simte nevoia să întemeieze o familie, să dea naştere, să facă parte din femeile care poartă verigheta, care au şi alte responsabilităţi. Aici intervine lupta între ceea ce ai vrea să se întâmple şi ceea ce îţi doreşti. Vrei şi carieră, vrei şi familie, vrei să fii şi gospodină, vrei să fii de fapt o wonder woman.Atunci când întrebările îţi brăzdează indeciziile, atunci când eşti prinsă între ceea ce vrei să fii şi ceea ce îţi doreşti în secret, lupta devine chinuitoare. Oricât de mult ai fi tentată să renunţi la una dintre cele două variante, nu ajungi la niciun compromis. Cred că dacă faci un compromis mai mare decât îţi permite materialul genetic vei fi oricum nefericită. Dacă renunţi la carieră, la profesie în detrimentul familiei, cu timpul familia nu îţi va mai fi suficientă,începi să te simţi frustrată, să realizezi că poate viaţa ta ar fi fost altfel. Dacă renunţi la familie în detrimentul profesiei ajungi la o anumită vârstă să te uiţi lung după copiii altora, să îţi doreşti familia pe care tu nu ai întemeiat-o încă din cauza termenelor limită, din cauza poziţiei care s-a eliberat şi pe care trebuie să fii numită tu. Şi atunci? Cum faci?Ce faci? La ce renunţi?Nu se poate să ai parte de ambele? Poate că se poate, dacă găseşti persoana potrivită, dacă vă înţelegeţi reciproc, dacă vrei să ai şi un copil şi cariera visată. Sacrificii?Multe, într-adevăr, dar până la urmă contează ca atunci când priveşti în urmă să spui că nu regreţi nimic, că ai face exact la fel dacă ai putea să dai timpul înapoi, sau cel puţin ai modifica elemente nesemnificative. Trebuie să fii îndrăgostit de scopul tău, indiferent care este acela: cariera, familia, iubitul, oricare, căci inima este capabilă să iubească de multe ori şi în mii şi mii de feluri. Există destulă iubire pentru toate, trebuie doar împărţită şi prioritizată.

vineri, 28 octombrie 2011

Cum îţi dai seama că el este interesat de tine?

Cum îţi dai seama că el este interesat de tine? Da, am ajuns şi eu să cad în păcatul postărilor aiurea, dar pentru că nu am ce să fac la această oră, nu că aş fi total lipsită de termene limită, ci pur şi simplu pentru că adorata lene mă împresoară cât de mult poate şi mă îmbie cu aroma ei plăcută, scriu cretinităţi de genul: cum îţi dai seama că el este interesat de tine? Sincer: I have no clue! Şi nu glumesc! Eu sunt una dintre acele persoane rare care nu a fost înzestrată cu simţul percepţiei feminine de a-şi da seama când un anumit el este interesat de moi! Mi s-a întâmplat de multe ori să mi se spună că X este interesat de persoana mea şi cum de nu am observat? Chiar nu am observat, poate pentru simplul fapt că mie îmi place să vânez, nu îmi place să fiu vânatul, cel puţin până acum aşa s-a întâmplat sau cel puţin aşa m-au lăsat să cred victimele mele! Deci dacă un el este interesat de tine, probabil că după o anumită perioadă de timp va veni şi te va lua în braţe înaintea vreunui examen şi îţi va spune că de mult dorea să te ţină aproape de el. În acest caz eu am gândit şi nu numai că am gândit dar l-am întrebat dacă nu cumva emoţiile examenului i-au atrofiat creierul?Spre surpriza mea nu îi atrofiase nimic, chiar nimic! Ce a urmat: nişte ani lungi de jocuri, de-a şoarecele şi pisica, nu sunt sigură dacă s-au terminat, dar în fond aceasta este frumuseţea jocului, atunci când nu-i cunoşti finalul. 
Altă tehnică ar fi să te sune şi să te invite la o cafea, la un ceai, la o vorba, sau chiar să-ţi scrie un mail, sau să fie prezent acolo unde eşti şi tu, să încerce să-ţi atragă atenţia prin mici gesturi, prin mici atenţii, astfel încât să-ţi dai seama că el este interesat de tine. Îmi aduc aminte de un film pe care fiecare femeie la un moment din viaţa ei ar trebui să-l vadă. He's just not that into you!Genial! Ne-ar scuti pe multe de umilinţa de a aştepta de la un el o mănuşă de atenţie, de a cerşi mereu compasiune, iubire, o iubire ocupată de alta. Odată ce realizăm că semnalele lui nu sunt decât prietenoase sau lipsesc cu desăvârşire, atunci am câştigat lupta cu noi, cu sinele care ne transmite idei total eronate, cu dorinţele care nu sunt compatibile cu ale lui, am câştigat lupta cu stima de sine şi posibilitatea de a merge înainte, fără imaginea lui care ne bântuie nopţile. Aşa suntem noi femeile, iubim de foarte multe ori pe cine nu trebuie şi de puţine ori pe cine ar merita. 
Care ar fi semnalele? Un el întotdeauna ştie să se facă remarcat şi să-şi arate interesul prin mici tehnici care să-ţi dea de înşeles că te vrea, că se bucură de prezenţa ta, că ar vrea să fiţi mai mult decât amici. Dacă tu nu observi nu înseamnă întotdeauna că nu ai acel simţ, ci că inima ta e ocupată de altcineva, de cele mai multe ori de acel altcineva care nu merită truda sufletului tău şi nici lacrimile prinse în palma ta pentru a nu peta perna! Cel puţin inima mea a fost întotdeauna ocupată de altcineva şi niciodată de cine a trebuit. Mai este timp pentru a mă vindeca de tine.

duminică, 16 octombrie 2011

Violenţa în familie

Nu e tocmai o temă potrivită pentru o duminică de toamnă cu miros de iarnă, dar pentru că se tot vorbeşte de violenţa în familie şi s-a propus şi semnarea unei petiţii în acest sens, pentru a exista în acest stat şchiop şi orb al democraţiei o lege care să protejeze femeia în interiorul căsătoriei şi nu numai, scriu despre coşmarul în care mâine eu sau tu sau sora ta sau chiar fiica ta se pot trezi.Pentru prima dată s-a început o campanie de aducere în atenţia opiniei publice a faptului că peste 800.000 de femei în România sunt supuse violenţei în familie, la fiecare 5 minute o femeie este maltratată, bătută şi violată de propriul soţ. Puţine femei ştiu că până şi în interiroul căsniciei poţi să fii violată, actul sexual neconsimţit şi efectuat pentru a-şi satisface propriile nevoi sexuale este un viol. 

Dar astăzi vorbim despre pumnii, picioarele, buzele învineţite, ochii umflaţi şi eternele căzături care lasă urme adânci, dar care în realitate nu sunt altceva decât corecţii aplicate de cel cu care ar trebui să-ţi împarţi viaţa. Din păcate am fost învăţate, dintr-o doctrină pur rasistă, că femeia trebuie să se supună bărbatului, că femeia trebuie să nu îi iasă din cuvânt şi că dacă bărbatul te mai atinge din când în când asta nu înseamnă că nu te iubeşte, dimpotrivă! Acest mod de educare, cu ochelarii de cal, ştirbeşte autonomia şi independenţa femeii. De aici şi până la violenţa psihică în curând transformată în violenţă  fizică nu mai este decât un singur pas. 
De obicei începe prin cea psihică, asta dacă subiecţii fac parte din mediul urban, dar nu neapărat. Încet, încet îţi vei da seama că nu mai ai prietene, că ziua de cafea sau de shopping cu ele a tot fost amânată la nesfârşit pentru că el nu poate să stea fără tine. Începi să crezi că într-adevăr te iubeşte mult mai mult şi de aceea nu ai dreptul de a nu fi lângă el atunci când are nevoie. Urmează apoi cronometratul de la muncă până acasă şi de acasă la muncă, apoi investigatul colegiilor de serviu, cântărirea lor, câţi bărbaţi, câţi însuraţi, câţi singuri. De aici şi până la tu mă înşeli nu mai este decât un pas. Apoi finalul: prima agresiune fizică, urmată de rupturi ale oaselor, vizite pe la Urgenţă, învineţirea pielii, unii nu lovesc la faţă, să nu se observe, doar pe corp. Circul şi şarada se întind, se prelungesc şi te trezeşti după 20 de ani de convieţuire, eventual vreo 2 copii, că tu nu mai exişti, asta dacă ai şansa ca el să nu extindă abuzurile asupra copiilor, o şansă mică, în realitate.
Probabil toţi ne întrebăm dar de ce suportă?Cine o pune să stea cu un astfel de bărbat? Aici intervin foarte mulţi factori: depinde de educaţia femeii şi de posibilitatea de a se întreţine. Dacă această posibilitate lipseşte, mai ales în mediul rural, atunci este mult mai greu să se desprindă, plus că legile nescrise ale locului şi femeile din familia ei care spun că şi ele au suportat la rândul lor, se adaugă situaţiei economice. Urmează femeile din categoria acelora care preferă un astfel de tratament, inconştient, ele atrag numai astfel de posibili parteneri deoarece şi-au creat un tipar. Apoi cele care sunt mame şi cele care sunt ameninţate cu moartea lor şi a copiilor lor. În general frica şi teama că oricum agresorul nu va păţi nimic le fac pe aceste femei să îndure la nesfârşit. 
Ce se întâmplă cu cele care nu mai suportă? Sau îl omoară ele sau într-o bună zi vor ajunge ele victimele omorului. Nu există cale de ieşire.Frica de faptul că nu sunt protejate, atât pentru prezent, cât şi pentru viitor, le împinge, fie la măsuri drastice, gen suicid sau omor, fie la o viaţă de coşmar care va avea aceeaşi finalitate: decesul! 
http://durereanuesteiubire.acasatv.ro/
 Tot ce trebuie să faci este să semnezi pentru că fiecare femeie are dreptul să fie respectată, are dreptul la viaţă,la securitate şi la ocrotire. Dacă aceste femei nu vor avea de partea lor legislaţia, tăcerea se va aşterne mai repede decât se aşteaptă peste vieţiile lor. Trebuie să existe posibilitatea de a fi apărate şi protejate şi din punct de vedere legal. Poate mai multe ar vorbi, poate mai multe ar avea curajul să spună ce le doare, poate dramele nu s-ar mai petrece...poate...



miercuri, 12 octombrie 2011

No title!

Mă gândeam să scriu ceva interesant, dar sunt prea obosită ca să pot formula ceva neobişnuit, ieşit din comun, din tipare, să scriu aşa cum nu am mai scris de mult timp, să deschid din nou acea cutie a Pandorei, cu toţi demonii captivaţi în inima cufărului şi să aştern pe hârtia care încet, încet s-a transformat într-o tastatură şi un monitor, dorinţe, vise, pasiuni, amintiri îngropate. Dar nu pot, nu mai pot să scriu nimic în ultimul timp, nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că pur şi simplu nu mai simt, am devenit inertă, am trecut în altă sferă, aceea în care nimic şi nimeni nu te poate atinge, aproape de ceea ce într-o zi vom fi cu toţii: cadavrul din curtea noastră. Starea cadeverică, de carne putredă, de carne care se curăţă de pe oasele obosite de atâţia ani, de carne care abdică, de miros putred şi înnecăcios,această stare este cea mai bună împotriva durerii, cel mai bun acoperiş, cel mai bun înveliş protector! Cadavrul nu simte, se descompune pentru a lăsa să iasă la suprafaţă un os perfect, un craniu care cândva a fost acoperit de piele şi carne şi înăuntrul căruia exista creierul, acel encefal care dictează în fiecare zi ce şi cum şi cât să faci, indiferent dacă tu vrei sau nu să faci ceva. Din păcate tot el dictează pe cine să iubeşti, cui să-i spui că fără el eşti în stare de nebunie, vecină cu psihoza, tot creierul e vinovat! Măcar cadavrului nu îi spune nimeni ce să facă, când să iubească, şi mai ales cât şi cum. E liber! Cadavrul e liber să facă ceea ce doreşte, asta după ce a trecut de starea de împuţire, căci până acolo şi el suferă transformarea fără de sfârşit!

marți, 11 octombrie 2011

Cum?

How am I supposed to live without you? Simplu: prin absenţa ta! Atunci când reuşeşti să iubeşti în absenţa lui, abia atunci înveţi paşii spre adevărata iubire! Mi-aduc aminte de Ecleziastul, acolo unde:
DRAGOSTEA îndelung rabdă,e bienvoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă,nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, nădăjduieşte, rabdă...
Mult mai simplu aş spune că dragostea este pură, de o puritate atât de covârşitoare încât inima muritorilor de rând nu ar putea-o cuprinde.Şi dacă dragostea le rabdă, pot răbda şi eu în absenţa ta, încercând pe cât mai mult cu putinţă să micşorez spaţiul care ne desparte, să aduc între mine şi tine doar secunda, după care să mă retrag din nou în carapacea mea. În absenţa ta pot să construiec o iubire care să dureze, care să treacă dincolo de ceea ce timpul, acest malefic instrument al omenirii, încearcă să despartă. Pe noi nu ne pot despărţii oamenii, pe noi ne desparte timpul meu şi al tău, prea ocupat să deschidă ochii şi să privească în jurul lui, prea obsedat de efemeritatea materialului, de împlinirea profesională şi prea uituc să-şi deschidă inima şi să simtă dragostea care aşteaptă de atâta amar de vreme!      
Mintea mea e ocupată de imaginea ta, de ochii tăi şi zâmbetul tău! E acelaşi zâmbet de care îmi aduc perfect aminte, sunt aceeaşi ochi şi ai aceleaşi mâini, dar, de data aceasta, ai ceva în plus: dragostea mea în absenţă! De aceea sclipesc ochii tăi, de aceea nimeni nu ştie cum de poţi să fii atât de chipeş, nimeni nu poate să înţeleagă că iubirea mea te face să fii ceea ce eşti acum, chiar dacă nu îţi dai seama!

luni, 10 octombrie 2011

E...toamnă...

A observat careva că a venit toamna? Este o întrebare imbecilă, normal că au observat oamenii că s-a schimbat anotimpul, că nu mai sunt zilele lungi şi nopţile scurte, că dimineaţa când mijeşti ochii în loc să sclipească din toate puterile lui, soarele nici măcar nu a răsărit, că frigul îţi îngheaţă pielea şi o usucă, biciuindu-te intens şi cu nepăsare până sângerează. Roşeaţa e atât de pătrunzătoare încât culorile toamnei au devenit invidioase. Niciodată durerea nu a fost atât de adâncă, ca aceea lăsată de brezdele toamnei pe mâinile mele. Era totuşi prea devreme şi oricum prea târziu pentru a ieşi şi a dat piept cu toamna. Întotdeauna muntele este maroniu-sângerând şi pădurea devine tăcută, fremătând pe ici pe colo, dar atunci când vuieşte parcă toţi lupii se adună, urlând pe timp de noapte de foame de patimă, de dorul devorării, al oricui, nu neapărat al animalelor. A observat careva că a venit toamna? E timpul morţii, al morţii lor, al morţii noastre, e timpul în care ai voie să te gândeşti la efemeritate, să te iei la ceartă cu Creatorul, să-i spui că doare moartea, tristeţea, că a ajuns toamna şi în sufletul tău şi nu ştii sau nu poţi sau nu vrei să o alungi. Toamna până şi iubirea moare! Devine rece, confuză, supusă greşelilor, se stinge ca ultima rază şi în cele din urmă dispare. Răceala iubirii e ca toamna, deşi nu atât de colorată, dar doare poate la fel de mult cum doare atunci când frunza se desprinde şi cade. 
A venit toamna...acoperă-mi inima cu ceva...!

Şi totuşi Nichita şi Nicu, cu ce să-mi acopăr inima? Umbra lui e departe şi tot timpul, nu doar uneori, mă tem că nu am sa-l mai văd! Cum să prefaci dragostea pe timp de toamnă, cum să-i spui: opreşte-te, ia-ţi concediu pe o perioadă nedeterminată, sau până atunci când spun eu, dispari şi nu mai tăia, nu mai sugruma, i-aţi o pauză şi vino abia când am timp de tine, abia când o să-i revăd ochii, abia atunci să te întorci şi să respiri din nou! A venit toamna...

vineri, 7 octombrie 2011

Romantic mood!

Astăzi sunt in a romantic mood. Nu pentru că mi-a zburat gândul la tine, ci pentru că realizez că pe zi ce trece tot mai puţin eşti prezent în mintea mea. Dar oare în inima mea cum stai?Încet, încet începi să-ţi pierzi culoarea din sufletul meu şi mă laşi pradă eternei mele libertăţi. Mă gândeam cu câteva săptămâni în urmă că nu aş vrea să te pierd printre vise, printre miile de coli albe, scrise cu albastru, printre miile de feţe pe care la întâlnesc în calea mea în fiecare zi şi care-mi zâmbesc sau se încruntă, care păşesc printre dalele groase ale trotoarului. Nu aş vrea să te pierd, dar tu mă faci să renunţ la tine. Nu eşti numai tu de vină, ci şi eu, căci din cauza aglomeraţiei am uitat să mă gândesc la tine, dar vreau pentru aceste luni să fiu egoistă, să fiu o scorpie şi să mă gândesc doar la mine! Exact ca tine dragul meu, vreau să mă gândesc NUMAI LA MINE! Vreau ca narcisismul şi egocentrismul să fie concentrat pe persoana mea, vreau să mă gândesc la visele mele şi să le îndeplinesc rând pe rând, vreau să fiu eu cu mine şi atâta. Fără chipul tău care îmi brăzdează gândurile, fără imaginea ta, fără nimic din ceea ce m-ar face să-mi amintesc de tine. De aceea îţi spun la revedere! Ne vedem la jumătatea anului viitor, atunci avem întâlnire, atunci zarurile vor fi fost deja aruncate, atunci eu voi fi alta, însă până atunci, pentru a putea să mă bucur de tine îţi spun la revedere! Îmi pare rău că te alung, că te scot din mintea mea, dar altă posibilitate nu există pentru noi doi. Aş fi vrut ca totul să fie simplu, dar iubirea nu e niciodată simplă, cu atât mai mult iubirea mea pentru tine! Astăzi sunt in a romantic mood pentru că ştiu că...

...Until the day I'll let you go
Until we say our next hello
It's not goodbye
'Til I see you again
I'll be right here rememberin' when
And if time is on our side
There will be no tears to cry
On down the road
There is one thing I can't deny
It's not goodbye

miercuri, 5 octombrie 2011

Gânduri despre nimic

În fiecare zi sunt clipe şi momente în care nu am niciun gând. Nu, nu niciun gând, gen creierul este gol, ci niciun gând păcătos. Adică, se scriu articole despre fanteziile sexuale cu nemiluita, dacă dai un google search pe această temă, care mai de care tabloid sau presă virtuală se întrec în a explica că este perfect normal să ai fantezii sexuale, legate de bărbaţi, femei, ambii împreună, separat, cu tine, fără tine, în acelaşi timp cu tine şi aşa mai departe. Urmează apoi explicaţiile de ce se destramă cuplurile care nu-şi împărtăşesc fanteziile sexuale. Astea sunt cele mai comice pentru mine. Aş putea să stau să citesc aceleaşi explicaţii fade, care nu diferă prea mult de la un articol la altul şi să nu ajung la concluzia că un cuplu se desparte din lipsa comunicării fanteziilor. Ce să comunici, nu, mai bine arăţi. Bine, să nu se lase cu traume gen război sau ce ştiu eu ce tactici sado-masochiste, deşi dacă ne luăm după ceea ce spun articolele şi aceste tehnici ar intra tot la categoria de fantezii. Şi atunci unde este limita, cum delimitezi şi cum te gândeşti unde să tragi linie?Cât de mult îi poţi spune celuilalt că vrei să stea, poate în cap, în timp ce faceţi dragoste sau sex? 
Deci ne întoarcem la comunicare. Bine! Şi cum comunici?Îi faci un bilet pe care scrii la fel ca pe lista de cumpărături ce vrei, ce-ţi place, cum ai vrea şi cum nu vrei după care îl lipeşti de frigider, astfel încât de câte ori are nevoie să folosească frigiderul să citească şi fanteziile tale în speranţa că nu le va uita. El va trebui să ţi le lipească pe oglinda din baie căci şi aşa de vreo n ori pe zi treci prin faţa ei şi noaptea în pat faceţi recapitulare? Comunicarea fanteziilor se face cel mai bine în doi, în pat, goi puşcă, bând un vin bun, roşu, la lumina unor lumânări, povestindu-i ce şi cum şi cât şi cât ai vrea să-l simţi sau te simtă, cât de mult îşi doreşte şi astfel din poveste în poveste, din buze în buze se poate ajunge la ei doi în lumea fanteziilor lor. Jena?Nu ştiu unde ar trebui să încapă. În niciun caz între ei doi care se iubesc, cănd îşi aparţin unul altuia. So, free your mind, your soul and just do it!

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Interviu imaginar

Aseară ţi-am spus că astăzi va fi prima zi din viaţa noastră împreună. M-ai privit lung, puţin mirat, încercând să rememorezi toate primele zile din viaţa noastră împreună şi m-ai întrebat: 
-Adică noi de abia mâine vom fi împreună?
M-a umflat râsul şi ţi-am zis:
-Bineînţeles că abia mâine vom fi împreună!
Mă priveai lung şi consternat. 
-Cum?Adică tot ce ţi-am şoptit noaptea trecută e doar o închipuire? Tot ce ţi-am spus la telefon în seara asta a fost doar plăsmuirea minţii tale? 
-Cu regret te anunţ că DA! Noaptea trecută eu nu am fost lângă tine, nu aveam cum să fiu lângă tine, spaţiul ăsta nesuferit pe mine şi pe tine ne desparte, nu mai vorbesc despre timp şi nici nu vreau să-mi aduc aminte de fusul orar. Aşa că abia începând de mâine vom fi împreună pentru prima dată. Te voi suna în fiecare seară şi îţi voi aduce aminte că mâine este prima noastră zi împreună!
Nu mă mai privi ca pe un bolnav de schizofrenie, nu am halucinaţiile lor, sunt perfect sănătoasă, doar tu nu poţi si nu vrei să înţelegi că abia de mâine vom fi împreună, doar tu nu poţi să accepţi că viaţa mea s-a schimbat de când te-am văzut. Nu pot să spun că de când te-am văzut prima dată căci din păcate mintea mea era ocupată de altcineva, dar inima, inima cred că a ştiut. Oricum iubirea mea creştea pe zi ce trecea şi m-am trezit îndrăgostită de tine. Mâine va fi prima noastră zi împreună!

Te-am privit din nou şi ştiu că te doare distanţa, te doare şi tăcerea mea, dar, pentru a putea să fim împreună, cândva, trebuie să mă asculţi si eu trebuie să vorbesc, trebuie să-ţi spun, trebuie să nu-mi acopăr inima de tăcere şi sufletul de întuneric. Ştiu că în momentul în care ai afla ai fi uimit, nu de faptul că ţi-am spus, eşti conştient de asta şi ştii, ci de faptul că am putut să am încredere în tine. Mâine vreau să fie prima noastră zi împreună. Nu am minţit niciodată, întotdeauna ţi-am spus că mâine se va întâmpla, MÂINE, dar nu ASTĂZI! Ştiu că MÂINE va deveni ASTĂZI, asta nu o pot ascunde, asta nu pot să o mai evit şi iarăşi te voi suna şi iarăşi îţi voi spune că MÂINE VA FI PRIMA NOASTRĂ ZI ÎMPREUNĂ!Amân momentul fericirii, nu, nu îl amân, te las să respiri fără mine ca să vezi cât de greu îţi este şi atunci când prima inspiraţie şi prima expiraţie vor fi din aerul insuflat alături de mine vei observa diferenţa. Nu te alung, doar te îndepărtez pentru a fi mult mai uşor atunci când va trebui să mi te aproprii. Până atunci, mâine va fi prima noastră zi împreună!

miercuri, 28 septembrie 2011

Let's talk about...

Ieri am fost in tribunal, nimic nou până acum, secţia penală, nebunie, cătuşe, mascaţi, un omor calificat, un abuz sexual şi o vătămare corporală care cerea împăcarea părţilor. Bun, oricum mă interesa doar vătămarea, aşa că până la ea mai erau două cazuri. Omorul, protagonistul, unul care de abia se vedea între cei doi mascaţi, cu brăţările la mâini este întrebat de jude: dar de ce ai omorât-o pe Leanţa? Ăsta privind nedumerit la jude, bulbucând ochii: păi ştiţi, Leanţa era cam agresivă cu mine (adică nevastă-sa) şi de câte ori mă întorceam acasă, seara, de la crâşmă, lua biciul din cuier şi mă bătea! Apoi domn judecător azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, nu mai suportaşi că ce naiba, doar îs bărbat şi am pus şi eu mâna pe secure şi am dat până am săturat-o!Să nu vă imaginaţi că asta e limbajul folosit de inculpat, nu, e cel şlefuit! Deci, Leanţa, fiind o pătimaşă a sexului tare, înnebunită după biciul ei, folosind tehnici de sado-masochism, îi aplica lui Nea Mărin două-trei lovituri de bici pentru a-i ridica nivelul testosteronului. Nea Mărin, nefiind iniţiat în tainele masochismului, a luat-o exact pe invers şi a folosit securea, ca să-i potolească dorinţele animalice Lenţei!
La abuzul sexual săvârşit asupra unui minor nu comentez că mi se întorc maţele întodeauna. Oricum în sală am rămas doar câteva persoane, restul publicului fiind invitat galant să elibereze sala căci cardiacii dacă nu şi-ar fi luat nitroglicerina sigur ar fi trebuit chemat SMURD-ul. La aşa ceva nu mă prea ţin ţâţânile nici pe mine, mai ales că este vorba de copii, aici e o coardă sensibilă poate pentru că sunt femeie.Oricum le-aş lua pe cochetele alea de la asistenţa socială şi aş şterge pe jos puţin cu ele că dacă şi-ar face treaba şi s-ar implica mai mult, nu am vorbi acum de abuzuri care cresc pe zi ce trece.
În cele din urmă vine şi vătămarea mea corporală. Unul lipseşte, judele ridică sprânceana, probabil gândindu-se că nu e prima dată când se sfidează justiţia şi sigur nu va fi nici ultima, dictează un mandat de aducere pentru cel în lipsă, întreabă partea vătămată, constituită parte civilă dacă se împacă, la care eu îi trag un cot, nu prea vizibil, că dacă se împacă nu mai vede niciun ban, ăsta fâstâcit răspunde că nu, se fixeză un nou termen şi până luna viitoare nu mai văd eu nici deţinuţi, nici inculpaţi, nici mascaţi şi nici cătuşe.
Într-un final mă duc să le salut pe gagicile de la registratură, ies pe poarta tribunalului şi mă gândesc că aş fuma o ţigară, că aş aprinde-o şi aş trage din ea cu atâta patimă, mi-aş umple plamânii de nicotină şi tutun şi aş putea să mă plimb liniştită în aerul tomnatic. Dar, cu regret, renunţ la ţigară şi aleg un pahar de vin roşu.Long day!


sâmbătă, 24 septembrie 2011

Fuck Off...

Today I am pissed-off! So, fuck off!!! Fuck off from my mind and vision, fuck off from my pain, fuck off from my brain!Fuck off from my life which is so full of unexpected choices and needs, so full of me and so empty of you! So fuck off from all my dreams and wishes and lusts and passions and desires! 

You don't belong here anymore, so stay away from my brain and especially from my heart and when you will want my soul please be ready for it! Otherwise, FUCK OFF!I don't need a ghost, I NEED YOU! So, when you want to be completely mine, come and look for me!Not before, nor after! Otherwise, FUCK OFF

duminică, 18 septembrie 2011

The ONE and ONLY?

Nu i-am ales întâmplător pe cei doi protagonişti. Pe lângă faptul că mă atrag felinele, uneori sau destul de des, comportându-mă ca ele, cred că defineşte esenţa dragostei, iubirii şi compatibilităţii. Mă întrebam şi încă mă întreb, de altfel îi chestionez şi pe alţii, când ştii că EL este alesul?Acel THE ONE and ONLY, acel YOU and ONLY YOU, acel UNTIL DEATH WILL APART? Cred că iubitele mele feline nu îşi pun atâtea întrebări existenţiale. Desigur sunt foarte puţine specii şi mamifere care rămân împreună până când Madam cu Cosa, Lady in Black sau cum se va numi îşi va face apariţia. În general lupii, leii, jaguarii, cocorii japonezi, turturele, pe la noi, îşi aleg partenerul pe viaţă. Dar să lăsăm animăluţele şi să trecem la altele mai mari: oamenii. Când ştii că el sau ea este sufletul tău pereche? Deşi nu mai cred în acest clişeu de suflet pereche adesea mă surprind întrebându-mă dacă există şi dacă îl voi găsi?Recunosc în tinereţele mele am vrut să mă mărit, chiat trasasem planul de cum va fi, când va fi, unde o să-mi petrec viaţa, alături de el şi pe ce teritorii, dar la un moment dat am realizat că cel de lângă mine nu mai corespunde cu ceea ce am vrut eu. Acum şi dacă mă întreabă cineva dacă a corespuns vreodată nu aş putea să spun decât darling, love is blind!Pe de altă parte, nici măcar atunci când m-a cerut în căsătorie nu am simţit acel ceva care alţii spun că se creează, acel magnetism care să-mi spună negreşit că da, el este, l-ai găsit şi ţine-te de el, nu-i mai da drumul căci destinul vostru este unul şi acelaşi! Am trecut şi de faza love is blind, am distrus toate planurile, m-am reîntors sau m-am întros la viaţa mea de dinainte şi aşteptam să văd ce se va ivi! Între timp am citit articole, am întrebat în stânga şi în dreapta, dar la o concluzie unitară nu am ajuns. Poate că undeva acolo în interiorul unui atom sau al unei matrici, substanţa mea şi substanţa lui au coexistat şi în momentul în care ne vom privi în ochi sau vom fi unul lângă celălalt vom şti. Dar dacă noi vom fi mult prea ocupaţi cu problemele cotidiene şi nu vom reuşi să vedem esenţa? Dacă suntem în momente diferite, deşi în acelaşi spaţiu, dar cotidianul şi existenţa alături de altcineva în acel timp ne-a umbrit sclipirea energetică? Oare ne vom întâlni vreodată, liberi de alte iubiri şi patimi, liberi de încărcătura sufeltească, ne vom putea simţii fiecare vibraţie, ne vom recunoaşte paşii?Sufletele noastre se vor ghida oare după Maktub?Sau vom rămâne condamnaţi pe viaţă pentru că nu am ştiut să profităm de acel moment? Sunt atât de multe întrebări fără răspuns şi atât de multe variabile încât oricât aş vrea să cred că nu am trecut pe lângă sufletul meu pereche, faptul că spaţiul ,oamenii şi drumul ne-au fost potrivnice atunci, îmi dau senzaţia că avem o singură şansă în viaţă să ne recunoaştem partenerul ideal. 
Mă simt ca Lorelai, atunci când..."Totul ne desparte pe tine şi pe mine:distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul."

sâmbătă, 17 septembrie 2011

My new red shoes...



Deşi am spus că nu voi scrie niciodată pe blog despre pantofi, ojă, ruj roşu şi alte fetişuri femeieşti, ei bine astăzi, astăzi nu m-am putut abţine! Nu numai că salivez de vreo două săptămâni după pantofi în acest gen (e singura poză în care se reflectă cât de cât realitatea), dar astăzi ieşindu-mi din depresia cotidiană căci este sâmbătă şi soarele luceşte parcă pentru a-mi face în ciudă, m-am trezit şi nu am aşteptat nici măcar să-mi beau cafeaua, ţâşnind pe uşă şi devenind o maniacă în căutarea pantofului meu perfect. Sau mai bine aş spune o Cenuşăreasă care şi-a pierdut simţul realităţii. Deşi am spus că tai de pe listă ceea ce mi-ar face plăcere să am şi să achiziţionez, drept pedeapsă pentru lenea mea de a termina ceea ce am început, am realizat că devin mult mai neferictă dacă mă supun supliciului tăierilor. Aşa că m-am dus direct spre locul bine tăinuit, am probat vreo trei, patru, cinci, dar cine mai ştie câte perechi de pantofi şi într-un final apoteotic mi-am ales perechea perfectă. Între timp am realizat că eu nu pot să funcţionez conform principiului dacă nu îţi satisfaci plăcerile şi te muţi în deşert şi sihăstrie, vei da mai mult randament sau dacă te afli într-o austeritate perfectă aceasta te poate motiva! NO WAY, JOSE! Eu am nevoie să mă răsfăţ şi să fiu răsfăţată, am nevoie să mă simt liberă, să văd oameni, să le sug energia ca un vampir însetat de sânge, să comunic, să vorbesc, să dansez şi abia când am obosit de atâta tumult să mă aşez şi să citesc pentru ceea ce îmi este necesar. Altfel nu funcţionez!!!Trebuie mai întâi să mă exprim artistic, prin pantofi, cămăşi, ojă roşii, cât mai roşii toate şi abia apoi să pot cugeta la nemuritoarele tratate!Înainte aveam o fixaţie pe negru, încă o mai am, dar pentru că pot fi obsedată de mai multe culori în acelaşi timp, mi-am pus pata pe roşu, eternul meu roşu de vampă, de femeie dornică, uşoară, combinat cu deux piece-ul perfect din negru şi roşu, pentru o noapte de amor şi plină de păcate. 
Uite ce poate face o pereche de pantofi dintr-o femeie!!!

joi, 15 septembrie 2011

Planificând...

...degeaba! Planifici degeaba! Cel puţin mie aşa mi se întâmplă, planific ca astăzi să citesc douăzeci de pagini, să iau codul acela afurisit şi să învăţ şi nenorocitele alea de articole, cu număr cu tot, căci nu e de ajuns dacă şti doar ce conţine, trebuie să ştii şi numărul şi alineatul!!!Unde e emoticonul acela de rupt părul din cap când ai nevoie de el?... Planific şi rămân cu planificatul! De ce?Pentru simplul motiv că întotdeauna se găseşte altceva de făcut! Nu, de fapt, nu se găseşte altceva de făcut, mai bine spus, îmi găsesc altceva de făcut! Shopping, frecat menta pe net ca să miroasă netul bine, mai ales pe Facebook, că deh Facebook mai mult ca sigur va învăţa în locul meu şi concursul real şi ideal de infracţiuni şi asemănările şi deosebirile dintre cele două proceduri şi acum colac peste pupăză noul cod civil! Ăsta mai lipsea, că în rest le aveam pe toate! Spunea cineva că nu se va întoarce civilul cu curul în sus. Nu,nu se întoarce în totalitate, doar pe jumătate, destul cât să te facă să regândeşti strategia de comandat tratate, bineînţeles când se va întâmpla minunea să apară! Astea fiind spuse m-am hotărât, nu să nu mă mai plâng, ar fi o adevărată reuşită şi probabil că aş fi bolnavă dacă nu m-aş mai plânge, ci să dau milităria jos din pod!Cum o voi face?Probabil cum am făcut şi până acum: de mâine fac asta şi asta şi cealaltă şi citesc aia şi cu aia şi cu cealaltă şi....pe naiba!!!Dar având în vedere că nu este îndeajuns doar SĂ VREI, ci mai şi TREBUIE, trebuie să-mi fac curaj şi să mă adun şi să-mi procur, dar mai ales să respect un orar (ce am urât cel mai mult în viaţa asta, orarul şi constrângerea), dar la vremuri de bejenie se cer măsuri drastice. Din păcate este singurul mod de a ajunge acolo, doar milităria mă va salva de cel mai mare duşman al meu: EU! Îmi doresc atât de mult să ajung acolo încât uneori am impresia că nu mai sunt în stare să sacrific. Dar cum am sacrificat atâtea în ultimii doi ani, cu siguranţă sunt în stare să mai sacrific încă unul!I HAVE TO DO IT!Dacă nu voi reuşi cu vorba bună, va trebui să aplic metoda dureroasă! Nu aceea fizică, nu mai sunt la vârsta la care să meargă cu bătaia deşi uneori îmi doresc să fie acesta antidotul, ci mai multe restricţii. Oricum suntem în criză şi la tăieri, aşa că tăiem de pe listă tot ceea ce îmi place şi mă recompensez doar atunci cînd îmi voi atinge norma pe zi. S-a reîntors comunismul, dar să se întoarcă şi leninismul sau marxismul sau stalinismul, I don't care! I HAVE TO DO IT!

duminică, 11 septembrie 2011

Lonesome... Sunday!

Întotdeauna am avut migrene duminica. Nu am nimic cu această zi de odihnă, dar eu am avut migrene. Pe lângă faptul că mă trezesc la aceeaşi oră şapte, îmi fac o cafea neagră şi tare care mă ţine până după amiază sau chiar mai puţin, deschid acest enervant internet, îmi pun un U2 eventual cu Mary J Blige care visează numai la o one love şi încep mai nou să cotrobăiesc prin intimităţile altora, adică să-mi vâr nasul în blogurile şi viaţa virtuală a unora ca mine, mai vechi sau mai noi. Bun, dar toată treaba nu durează decât câteva ore să spunem, chiar mai puţin, după care mă trezesc că iarăşi nu am ce să fac. Mă duc să cotrobăi prin frigider, unde dau de tona mea de îngheţată, o termin şi pe aceea, ies, mă plimb, îmi sun prietenele, ies la o cafea, a doua, tocmai pentru ca la noapte să pot să mă zgâiesc la pereţi şi să-mi promit solemn că nu mai fac aşa ceva, nu mai beau cafea după amiaza, totul până duminica viitoare. Bun şi mai încolo ce fac, mă zgâiesc la poza ta? Sincer mi s-a cam luat, m-am plictisit ca eu să mă uit tâmp şi tu să nu spui nimic, păi cum naiba să-mi răspunzi dintr-o poză?Bineînţeles aş putea să te sun, să te întreb ce mai faci? Eşti bine? Ei bine uite că nici asta nu pot să o fac datorită faptului că sufăr îngrozitor de mândrie (mare păcat!), am oroare de mă face de râs, deşi ştiu că tu eşti mult prea gentleman pentru a mă face să mă simt prost! Să-ţi scriu un mail?Ţi-aş scrie şi ţi-aş spune cât de mult te doresc, cât de frumoasă mi-ai face viaţa şi cât de iubit ai fi la rândul tău.Ţi-aş spune cum îmi înnec privirea în chipul tău care e una cu al meu şi cum ochii tăi albaştrii îmi inundă sufeltul pentru a putea să supravieţuiesc doar din coloritul lor. Ţi-aş spune că astăzi fiind duminică aş vrea să împărţim aceeaşi bancă din parc, pe care trupurile noastre s-ar odihni istovite după maratonul din noaptea trecută şi din zorii zilei.Ei bine nici acest lucru nu pot să-l fac pentru că distanţa care ne desparte se întinde pe mai multe coordonate, nu e măsurată doar în kilometrii, ci în ani. Undeva în adâncul meu ştiu că citeşti sau doar îmi place să îmi imaginez că citeşti şi ştii că pentru tine am scris totul şi ştii cât îmi este de greu să-ţi spun că te iubesc, cât de greu îmi este să fiu departe de tine, mai ales duminica, mai ales când privesc de la geamul meu întristată soarele de afară şi tumultul din mine.



sâmbătă, 10 septembrie 2011

Nenumitele nume

Întotdeauna m-au distrat numele pe care le primeşti şi nu îţi aparţin, mă refer la acele nenumite nume născocite special pentru  persoanele care ne sunt dragi. De exemplu, am prietene care îmi spun Laurenţia, nu am înţeles niciodată why in the name of Christ? Eu nu sunt o Laurenţia, nu am nici în clin, nici în mânecă cu acest nume, dar, în pofida lucrurilor am fost denumită şi aşa. Alţii îmi spun Lau, probabil este mult mai scurt şi mult mai rapid decât să adauge în vorbirea curentă încă două litere r şi a. Apoi urmează diminutivele care întotdeauna m-au scos din sărite, dar nu am avut ce să fac pentru că diminutivele sunt folosite de familie şi trebuie să înţelegi, adică dacă vor să ţipe în gura mare Laurici, Licurici , Laurica, tu trebuie să înghiţi şi să zâmbeşti, caci deh, familia nu ţi-o alegi, o ai, îţi este aproape la bine şi la greu, întotdeauna te întorci acasa pentru a-ţi linge rănile, întotdeauna te primeşte ca pe fiul rătăcitor, indiferent de unde vi şi cât de mult ai stat. Pe scurt, trebuie să suporţi. A treia categorie se referă la franţuzisme daca le pot numi aşa şi se focusează pe Laurette. Parcă aş fi un parfum franţuzesc şi să fiu sinceră nu mă deranjează, mă văd deja în Paris privind Sena de pe vreun pod şi cineva din spatele eşarfei mele şoptind tulburat Laurette.
Chiar dacă nu ne fac o deosebită plăcere aceste născociri de nume ar trebui să le apreciem ca pe o dovadă necondiţionată de iubire şi de apreciere. Bineînţeles eu voi fi Laura în mintea mea, acea Laura mereu neliniştită, în căutări perpetuee a sinelui şi a altora, acea Laura care iubeşte şi care vrea să fie iubită, chiar dacă niciodată nu i-a spus şi aşteaptă, habar nu am ce, acea Laura care este atât de prinsă de munca ei încât uneori nici nu vede ce se întâmplă în jurul ei. Dar atunci când vrea să se simtă copil îi place să audă o Laurica, atunci când vrea să fie aproape de prietenele ei merge şi o Laurenţia sau un Laurici şi atunci când vrea să fie iubită, de multe ori iese la iveală o Laurette:).

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Sad...

Astăzi lasă-mă să fiu tristă, lasă-mă să fiu tulburată de absenţa ta, lasă-mă să mint că vei veni, doar pentru că nu vei fi niciodată lângă mine, lasa-mă să-ţi privesc lacrimile în palma mea, să le sărut şi să le înghit căci până şi lacrimile tale fac parte din trupul meu, lasă-mă să te mângâi în mintea mea înnebunită de poza ta, lasă-mă să mă privesc în oglinda ochilor tăi ca să nu uit atunci când nu mai eşti culoarea sufletului meu. 
Astăzi sunt tristă căci mirosindu-ţi cămaşa mi-am dat seama că nu mai exişti decât în amintirile mele, în pulsiunile venelor mele, în visele mele, în dorinţele mele, în voinţa mea. Astăzi te pierd pentru a mia oară şi sper să te găsesc la fel cum în fiecare zi te regăsesc în gândurile mele aşteptându-mă la masa noastră din cafenea, sorbind cofeina şi uitându-ne pe furiş unul la celălalt. Astăzi lasă-mă să fiu tristă pentru ca mâine să pot să trăiesc DIN NOU fără tine!

Compatibilitate

Citeam un articol despre ce înseamnă compatibilitatea între persone şi nu pe plan profesional, ci personal. Mi-a plăcut la început, când i-am dat dreptate autorului care se referă la energiile pe care le înmagazinăm, atât eu cât şi el, la contopirea dintre YIN şi YANG, la faptul că degetele mele îi mângâie coloana vertebrală şi îi transmit impulsuri nervoase în tot corpul făcându-l să uite de durere, că energia mea pozitivă îl învăluie pentru a se simţi protejat, că dacă eu reprezint feminitatea şi spuma, el este simbolul masculinităţii. Până acum toate bune şi frumoase, dar să pui cauzele unui divorţ pe alinierea planetelor şi pe hărţile astrale, asta e prea de tot. Dacă în harta mea astrală nu am puncte compatibile cu el înseamnă că nici măcar nu trebuie să încerc să am o relaţie căci este condamnată de o hartă? Dacă eu sunt guvernată de Venus înseamnă că trebuie să iubesc pe toţi bărbaţii care vor să intre în viaţa mea şi că toţi bărbaţii pe care i-am vrut eu sunt condamnaţi să mă iubească pe mine doar pentru că Venus îmi patronează zodia şi casa iubirii? Ei bine clar că nu se întâmplă aşa ceva pentru că dacă s-ar întâmpla ar trebui să nu ştiu ce înseamnă amărăciunea, durerea, dar, mult mai important, nu aş şti niciodată ce înseamnă dorul şi tânjeala dupa ochii lui, după braţele lui, după mâna care mă cuprinde atunci cînd inima îmi tresaltă de spasme, atunci când depărtarea este din ce în ce mai mare şi nu se întrevede nici măcar un punct de apropriere. Cum poţi pretinde că o căsnicie sau o relaţie se destramă pentru simplul fapt că nu au avut chef planetele să se alinieze astăzi astfel încât să mai fiu compatibilă cu el şi el cu mine?Poate că vina este şi la planete, poate şi la energii, poate şi la faptul că o dată ce a trecut timpul atât eu cât şi el am uitat spre ce ne îndreptam atunci când am plecat împreună, poate că oamenii se schimbă în rău şi poate că întreaga lume devine perfidă, dar nu voi crede niciodată că planetele pot să-mi influenţeze decizia de a mă căsătorii, a divorţa, a rămâne sau a ieşi dintr-o relatie. Diferenţa dintre mine ca persoană şi animal este raţiunea şi chiar dacă iubirea nu cunoaşte reguli şi nici raţiuni, decizia îmi aparţine.
 

marți, 23 august 2011

RIP!

Să vorbim despre moarte! Nu, mai bine să vorbim despre cei care aduc moartea şi nu mă refer la Doamna cu Coasa sau la Îngerul Morţii care vine şi te ia de mână şi îţi explică faptul ca DINCOLO e mult mai bine (oare?ştie el atât de sigur?), că trebui să vezi lumina şi să treci, să laşi totul în urmă, fără regrete, fără întrebări,  fără decizii, doar să treci. Probabil este situaţia ideală, atunci când te găseşti în patul din camera ta, bătrân şi ros, cu pielea zbârcită, cu copiii şi nepoţii lângă tine, cu gândul că ai făcut tot ce trebuia, ai mai sta, de altfel, dar nu se poate. Atunci da, atunci pleci cât de cât împăcat. Dar când vine mult prea devreme, când copilul tău nu merge la şcoală, când mai ai atât de multe să-i spui despre lumea asta rea şi frivolă, când nu i-ai deschis ochii bine pentru a putea trăi în junglă?Atunci ce faci?Te gândeşti, probabil, dacă mai ai timp în fracţiunile acelea, când cică toată viaţa îţi brăzdează creierul şi amintirile şi zâmbetele celor dragi reapar dintr-un colţ uitat de mult, probabil că te gândeşti că atunci când copilul tău va fi întrebat: "Dar mămica ta unde este?", cel mai sigur va răspunde: "E în Cer! A venit un nene şi a înjunghiat-o în abdomen şi eu m-am dus la ea să o întreb dacă o doare şi am zgâlţâit-o şi am ţipat şi aveam sânge pe mâini, în cap şi am fugit afară şi m-au găsit nişte vecini, şi-atât mai ştiu!" 
Cum să pleci liniştit?Cum să-ţi fie mai bine DINCOLO?Căci aici nu ai terminat încă ce aveai de făcut! 
Paradoxal, până ieri nu mă deranjau morţile altora şi am auzit de atâtea, căci sunt pline canalele de ştiri. Nu mă deranjau pentru simplul motiv că nu îi cunoşteam, pentru mine erau unii şi alţii care din gelozie, exces de zel, alcool au ajuns să se omoare. Ieri s-a schimbat definiţia interesului căci cunoşteam persoana. Atunci când cunoşti nu poţi să rămâi indiferent. Oricum moartea nu ne anunţă, nu ne trimite scrisori, nu ne lasă să ne acomodăm, moartea vine şi de cele mai multe ori are chip de OM!!!
REST IN PEACE!



sâmbătă, 20 august 2011

Sunt ceea ce sunt...

De multe ori mă surprind spunând formula: Sunt OM!Sunt supus greşelii şi păcatului, plăcerii şi desfătării, pasiunii şi deşertăciunii. Trec de la vanitate, la cucernicie, am vicii direct proporţionale cu etapele vieţii prin care trec. Mă încrunt şi ripostez, îmi place frumosul (fiecare înţelege ce vrea prin acest frumos), urăsc inesteticul, oamenii care se pretind culţi, dar care de fapt nu ştiu nici cele mai elementare reguli de scriere şi comunicare, îmi place aglomeraţia, mă irită uneori prea multă linişte, iubesc noaptea mai mult decât ziua şi aş putea continua cu mult mai multe exemple.
Ce vreau să spun de fapt, pe lângă o analiză sumară a ceea ce sunt este faptul că de fapt eu sunt ceea ce mi-au lăsat moştenire strămoşii mei, ceea ce genetica s-a gândit să impregneze în fibrele mele, în venele şi capilarele mele, dar mai ales în memoria şi conştiinţa mea. Sunt puţin din cele două neamuri care au contribuit la crearea mea. Am luat puţin din bunica şi străbunica mea, care, la rândul lor au luat ceva din buniciile şi străbuniciile lor, din mamele şi taţii şi bunicii lor. Sunt generaţiile trecute, memoria altora este ascunsă undeva în encefalul meu, amintirile lor îmi traversează circumvoluţiunile, chiar dacă nu sunt conştientă de acest lucru şi îmi oferă posibilitatea de a iubi frumosul, de a nu fi de acord cu vulgarul. 
S-ar putea spune că educaţia şi epoca prin care trecem ar avea o legătură mai mare cu ceea ce sunt sau suntem,mai mare decât o au strămoşii mei şi generaţiile trecute. Ideea este că fără o zestre genetică, fără ceea ce au fost alţii şi fără să-ţi fi lăsat impregnat anumite matrice pe care tu să poţi construi, nu ai fi nimic din ceea ce eşti. M-am născut aşa cum sunt datorită unei baze de date din moşi strămoşi, care exista încă de la începuturi şi care a avut grijă să lase şi în ADN-ul meu ceva din ceea ce ar fi vrut să fie fiecare în parte.De aceea natura umană uneori este mai presus decât educaţia. Am devenit ceea ce sunt şi datorită educaţiei, dar, în acelaşi timp, dacă nu ar fi existat baza pe care să se construiască, educaţia ar fi avut un eşec.Acea bază este dată de cei care au contribuit la construcţia mea puţin câte puţin.   

vineri, 19 august 2011

Wondering?

Ieri mi-am întrebat o prietenă dacă iubeşte şi este iubită. Mi-a răspuns că este iubită dar nu de cine ar vrea ea. Cunosc mult prea bine drogul acesta numit dependenţa de iubirea celui care te ignoră, care te face să te simţi atât de mic în comparaţie cu el, care se vede atât de mare şi puternic, doar pentru simplul fapt că are un avantaj faţă de tine: este iubit de tine şi o dată cu iubirea ta pentru el intervine şi ipocrizia faţă de impasibilitatea lui, acea cerşeală de mici atenţii, acea dorinţă de a-ţi arunca o firmitură pentru a trăi apoi săptămâni la rând din nimicuri. Ce ne face să ne dorim mereu şi mereu ceea ce altcineva nu vrea să ne ofere niciodată, ce ne face să ne risipim energia şi emoţiile şi sentimentele în vânt numai pentru a cunoaşte umilinţă şi tortura sufeltului?Iubirea ar trebui să fie recirpocă, să ţi se răspundă cu aceeaşi intensitate şi aceeaşi dorinţă, sau, de ce nu, cu o pasiune mult mai intensă decât a ta. Ar trebui ca pe cine iubim să ne iubească la rându-i, să simtă aceleaşi pulsiuni şi aceleaşi bătăi în piept, nu să se uite pieziş şi să se întrebe dar ce mai vrea acum de la mine? 
Situaţia ideală şi ferită de orice suferinţă s-ar rezolva foarte simplu prin reciprocitatea sentimentelor. Nu ar mai exista despărţiri, nu ţi s-ar mai rupe sufletul în mii şi mii de bucăţi, nu ar mai trebui să te îmbraci în haine de doliu pentru a-ţi arăta suferinţa pe la colţurile tot mai pline de oameni singuri şi nefericiţi, nu ar mai trebui să faci nimic din toate acestea pentru că ai fi liber să iubeşti. 
Ar trebui să se introducă o nouă pedeapsă pentru cei care sunt iubiţi şi nu le pasă. Dar, cum bine se ştie dragoste cu de-a sila nu se poate, închisorile sufletelor ar rămâne goale pentru că fiecare am iubit măcar o dată în viaţă pe cineva căruia nu i-a păsat de existenţa noastră şi fiecare am fost iubiţi la rândul nostru de cineva de a cărui existenţă nu ne-a interesat şi nu ne va interesa niciodată.

sâmbătă, 6 august 2011

Addicted to...

Hi! My name is Laura and I'm an ex smoker!!! Soon I will be 2 years old, not my real age, but my non- smoking age!
Astăzi mă simt în clubul Fumătorilor Anonimi! Nu ştiu dacă există aşa ceva prin ţara noastră, sau dacă s-a gândit cineva să înfiinţeze aşa ceva, gen Alcoolici Anonimi, doar să fie Fumători Anonimi. Ştiu că există programe şi îţi dau un număr de telefon la care poţi suna şi să primeşti ajutor specializat pentru a te lăsa de fumat. Ok, eu m-am lăsat, după cum am spus, curând voi împlini 2 anişori, dar în aceşti ani, mi-a fost greu, dificil, uneori insuportabil să mă abţin de la a fuma. Nu tot timpul, doar uneori.Ce fac după, cum mă lupt, la mine cu cât trece mai mult timp, cu atât simt nevoia mai mare de nicotină şi tutun. Probabil cineva crede că după doi ani ar cam trebui să-ţi vezi de treaba ta şi să nu mai ai pofte de tutun. Problema este că pofta de tutun dispare din organism în nouă ani şi nicotina în trei ani. Ei bine, eu nici măcar de nicotină nu am scăpat complet, nu am ajuns nici măcar la jumătatea drumului şi îmi doresc atît de mult să mă întorc. Ar trebui să existe un număr de urgenţe la care să suni în cazul în care ţi se face poftă de o ţigară, probabil să existe un funcţionar care să-ţi ţipe în urechi că dacă te atingi de ţigară mai mult ca sigur că îţi lipseşte personalitatea, că eşti uşor de manipulat, că nu ai voinţă, că mereu vei pierde iar şi iar dacă te laşi pradă acestei plăceri!!!Poate astfel ţi-ar alunga dorinţa aceasta pentru care salivezi mai rău decât câinele lui Pavlov.
Astăzi aş vrea să traversez strada şi să-mi cumpăr un pachet de ţigări, aş vrea să simt din nou mirosul de tutun şi în piept fumul înnecăcios, aş vrea să-mi aprind ţigara pe balcon şi să sfidez din spatele-i trecătorii, să mă simt liberă şi nu constrânsă de faptul că acest viciu îmi produce plăcere şi fericire, să nu mă intereseze ce spun alţii, că e sau nu bine, că ar trebui să fac sau să nu fac acest lucur!!! Astăzi cu toată fiinţa mea aş vrea o tigară!

joi, 28 iulie 2011

Conversaţii cu...

...mine aş putea spune, cu alte persoane, cu prietenii, cunoscuţii, cu trecătorii, cu un câine sau o pisică sau vreun alt animăluţ, depinde de preferinţe. Conversaţia face bine spiritului şi ideii de informare. Atunci când conversăm ne exprimăm ideile, temerile, aşteptările, unii chiar frustrările, alţii îşi exprimă punctul de vedere cu privire la ceea ce ne înconjoară şi tot aşa. Ce ne face să conversăm, să nu suportăm tăcerea pentru prea mult timp, să intrăm în dialog cu cineva? Cred că teama de a-ţi pierde capacitatea de a purta o conversaţie, formală sau informală, teama de a nu te face auzit, teama că s-ar putea ca numai tu să treci printr-un anumit eveniment, să fii singurul care s-a lovit de acea problemă, teama de eşec şi nu în ultimul rând teama de sine. Toate aceste temeri ne fac să ne dorim să conversăm, să ne expunem în cuvinte ceea ce de fapt simţim la un anumit moment din viaţa noastră. Experienţa şi simţul comun ne învaţă că dacă trecem printr-un anumit eveniment nu înseamnă că suntem singurii care fac acest lucru şi că cineva în mulţimea în care ne petrecem viaţa a mai trecut prin aşa ceva şi are idee cam cum ar putea să se sfârşească. Desigur pentru fiecare individ în parte sfârşitul vine în diferite forme pentru că nu poţi să ceri să fie totul echivalent.Desigur până la final drumul poate să fie acelaşi, circumstanţele pot să fie asemănătoare sau echivalente, dar,  pentru că suntem diferiţi unul de celălat şi pentru că experienţa noastră este diferită, finalul se va scrie cu totul altfel. Conversaţia este cheia aflării finalului, prin conversaţie poţi să-ţi faci o idee cu privire la posibilităţile pe care le vei întâmpina atunci când trebuie să tragi linie. O bună conversaţie te poate pregăti pentru ceea ce tu crezi că nu vei fi niciodată pregătit şi acest lucru se întâmplă datorită faptului că totul este supus ciclicităţii. Nimic nu se întâmplă fără să nu se mai fi întâmplat, căci dacă ne-am lovi de noutate nu am şti ce să facem cu ea, nici în plan personal şi nici în cel profesional. 

joi, 14 iulie 2011

Just me...

De ieri mi-am dat seama că nu am mai scris de multişor, aproape de o lună şi mi-am spus, de ce să scriu doar când sunt îmbufnată sau copleşită de sentimente contradictorii, plus o tonă de probleme de rezolvat şi un alt kilogram de tratate de citit. De ce să scriu doar când plouă afară şi în suflet, de ce să scriu doar când norii se adună şi nu poţi vedea dincolo de aparenţe sau vezi, dar nu înţelegi. Ei bine astăzi scriu fiind soare afară şi undeva în colţişorul meu ascuns, acolo unde trebuie să fie soare mai tot timpul, dar, din păcate, cotidianul îl cam face să apună, sau să nu răsară deloc. Astăzi este atât de mult soare, atât la propriu, cât şi la figurat, încât simţi cum se prăjeşte cordul şi encefalul în acelaşi timp, atât de mult soare încât chiar dacă ai vrea să fii posomorât, pur şi simplu nu îţi va ieşi!!! Ar cam trebui să fie aşa în fiecare zi, nu în atmosferă, căci ce e prea mult strică, dar în viaţa cotodiană, soare în visele noastre şi în cele mai ascunse secrete, soare în ochii celuilalt, fără motiv, sau doar simplu pentru că este. Spuneam că nu sunt de acord cu destinul, cu determinarea, dar astăzi, probabil din cauza soarelui, m-am decis să mă las pe mâna lui, să ia el hotărâri pentru mine, să decidă el dacă să fie dreapta sau stânga, să fie el cel care îşi pune amprenta pe viitorul meu. Nu de alta, dar dacă va ieşi rău măcar să am şi eu pe cine să dau vina, să spun că el, DESTINUL, a greşit ruta, că trebuia să ocolească drumul, nu să meargă drept!!! În felul acesta mă scap de povara responsabilităţii. Şi tocmai pentru că astăzi este soare vreau să fiu iresponsabilă, haotică, lipsită de direcţie şi indecisă, vreau să fiu liberă să aleg sau nu un drum, să fiu liberă să respir aerul pur sau nu în modul în care vreau eu!!!Astăzi sunt eu, doar eu, cu slăbiciuni şi defecte, cu vise sparte dar pe cale de a le recupara, cu dorinţe care mai de care mai deocheate, eu cu tot ceea ce sunt, indiferent dacă îi place cuiva sau nu.

joi, 23 iunie 2011

Cum facem faţă aşteptării şi stresului?

Probabil că acum vreo trei sau patru ani aş fi spus că ţip sau am o stare iritabilă, atât faţă de mine cât şi faţă de ceilalţi. Ideea cea mai tâmpită din lume este să-ţi descarci nervii aşteptării, urmaţi de cei ai stresului pe cei din jur. În primul rând ceilalţi nu sunt vinovaţi de problemele create de alţii pentru tine şi nici de problemele pe care ţi le-ai creat singur. În al doilea rând chiar dacă ar avea bună voinţa să te ajute, nu ar avea cum căci în momentul în care îţi creşte adrenalina datorită situaţiei în care te afli, instantaneu ţi se aşează pe ochi o ceaţă, o ceaţă atât de deasă încât oricine ar zice ceva tu mai mult ca sigur vei interpreta în mod greşit, căci creierul refuză să accepte şi alte posibilităţi în afara celei existente. 
Spuneam că înainte ţipam sau îi agasam pe cei aproriaţi mie. Urât din parte mea, ştiu, dar după ce intervine această maturitate-bătrânicioasă a existenţei noastre, îţi dai seama că te agiţi degeaba atunci când nu depinde de tine situaţia respectivă, când eşti un simplu pion pe tabla de şah şi cel sau cei care fac mişcările te va conduce spre victorie sau spre eşec. Bineînţeles tot timpul se lasă cu nu este drept, dar de ce mie, dar de ce acum, dar aveam planuri, dar chiar nimeni nu înţelege? Chiar dacă înţelege nu poţi să schimbi cursul lucrurilor eşti prins între ceea ce trebuie să faci şi ceea ce ai vrea să faci, dar asta nu înseamnă că întotdeauna ceea ce trebuie este şi bine sau necesar pentru persoana ta. 
Am descoperit că atunci când te apasă aşteptarea, când îţi simţi inima bătând cu intensitate nu numai în piept ci şi la nivelul gâtului, simţind cum uşor, uşor ai putea să ajungi să te sufoci, cel mai bine e să asculţi muzica preferată, o melodie ritmată, ceva care să te relaxeze, indiferent de gen, dar care pentru tine să fie un afrodisiac. Dacă te ţin nervişorii poţi să citeşti, chiar să încerci să înveţi ceva, dar cu condiţia să nu îţi zboare gândul la problema stresantă şi anxioasă. Poţi să dansezi în colţul tău enigmatic (dacă nu eşti la job) sau pur şi simplu să te plimbi în parc, orice pentru a îndepărta starea de nelinişte şi de nervozitate. Oricum oricât ai încerca să fugi de ceea ce într-un univers determinabil îţi este scris tot nu vei reuşi, având în vedere că dacă astăzi ai ales o cărare pe partea stângă şi tu trebuia să fii pe drepta, după ce ai ocolit ca disperatul, vei ajunge tot la dreapta, într-un final. Al naibii liberul arbitru!!!

sâmbătă, 11 iunie 2011

Deja-Vu!

Pentru că sunt o obsedată a timpului în lipsa obsesiei timpului pentru persoana mea şi pentru că patima aceasta a scurgerii neputincioase cu care ne pedepseşte în fiecare zi îmi creează spasme nervoase, am devenit prizoniera unui cuvânt: Deja-Vu! Al naibii cuvântul ăsta parcă este construit din mult mai multe înţelesuri. La bază într-adevăr constă în starea pe care o ai atunci când un eveniment sau porţiuni dintr-un eveniment ţi se par că le-ai mai văzut, că le-ai mai trăit, că există o ciclicitate şi repetivitate în tot ce ai făcut până atunci şi vei mai face.Dar există şi alte lucruri dincolo de baza aceasta a cuvântului. Prima dată când am avut sentimentul de transpunere în ceva ce am mai fost şi în evenimente ce s-au petrecut am avut-o pe la 14 ani, într-un spaţiu familiar. Mi-am spus că e de vină rutina şi creierul obosit, asimilând evenimentele respective într-o ordine perfect normală. Apoi timpul a trecut, am uitat de transcederea mea în lumea trecută, când s-a întâmplat să descopăr filosofia şi scurgerea timpului. Deja înaintasem în vârstă şi citeam ce nu ar fi trebuit să citesc atunci, dar care m-au ajutat în viitor. Oricum în momentul în care am descoperit ca pot exista mult mai multe dimensiuni şi că practic timpul meu se poate plia (ipotetic vorbind) în timpul altuia, ei bine de atunci nu am mai avut linişte şi pace, devenind conştientă, ca oamenii din peştera lui Platon, că am văzut idei.Numai că ceea ce văzusem eu nu-mi prea place, această imposibilitate de a nu putea schimba evenimentele, de a nu putea să turn the tide sau turn the clock. De la nemulţumirea mea şi până la a descoperi filmul Deja Vu a fost un singur pas. Deşi are unele lacune, filmul prezintă posibilitatea lumilor paralele, dar cel mai important îţi dă posibilitatea de a te întoarce în timp şi de a schimba ceea ce ai vrea să schimbi. Deşi memoria este selectivă şi cei care se vor întoarce nu îşi vor aminti, până la urmă nu se va aplica principiul Maktub-Aşa stă scris! Destinul nu îţi mai stă cocoţat în frunte şi nimic din ceea ce ai face nu îl schimbă. Aici timpul şi spaţiul devin una şi culmea atât el cât şi ea, indiferent în ce dimensiune ar fi se pot simţii, la un anumit moment. Până la urmă sentimentul să fie mai presus de timp? Căci ceea ce ochii tăi au văzut odată s-ar putea ca encefalul să nu mai uite niciodată. Până la urmă de aceea există memoria colectivă: în encefalul meu strămoşii mei şi-au lăsat urmele paşilor lor!

sâmbătă, 4 iunie 2011

Fresh Air!

De obicei în weekend mă prinde dorul de emigrat. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum se trezeşte aşa în mine o perspectivă de a-mi face bagajele şi a ţipa cât mă ţin plămânii de tare, aşa ca în melodia aceea cunoscută, "MAMĂĂĂ PLEC ÎN AMERICAAAA!!!!", de a lăsa tot neamul ăsta şi toate deciziile de durut capul în urma mea şi de a pleca unde văd cu ochii, cât mai departe de aici şi cât mai aproape de acolo. Unde e acolo?Să fiu sinceră nici eu nu ştiu. Într-un timp, acum foarte mulţi ani, când aproximativ toţi românii erau înnebuniţi după Loteria Vizelor, acolo era USA, recunosc şi acum m-ar tenta gândul să mă duc la Ambasada SUA şi să cerşesc o viză, să mă leg de gardul ală şi să stau acolo până poate li se face milă şi spun ia naibii viza şi du-te, du-te numai să nu te mai vedem, că ne-ai înnebunit. Dar cu cât îmbătrâneşti gândul de a o lua de la capăt peste un ocean şi câteva ore considerabile de zbor, cam dispare. Ce perspective rămân?Europa e aproape, nu am nevoie de vize, de green card, de noroc cu carul de a fi aleasă de un calculator la extragere, de cunoscuţi care să mă primească şi să ma îndrume prin întortocheatul New York. Am nevoie doar să-mi găsesc un job, să-mi fac bagajele şi să sar în avion cu destinaţia...şi gata, sunt în altă ţară, în altă civilizaţie, respir fresh air şi totul ar părea ca în basme. Şi totuşi în imbecilitatea mea de a rămâne aici, de a mă chinui undeva unde nu poţi să reuşeşti fără să cotizezi, de a aştepta ca Senatul să voteze o lege şi ca Ministerul Justiţiei să dea studiul de impact şi locurile disponibile pe următorii ani în Magistratură, în fiertura asta de a nu şti astăzi ce se va întâmpla mâine, de a nu şti dacă mai susţi sau nu examenul care ar fi trebuit să-l susţi în trei luni şi de care se leagă întreaga ta viaţă, în toată nebunia asta şi în tot stresul, ironic sau nu, eu rămân. Să fie sadism, să fie o plăcere perpetuă pe care o găsesc în faptul de a mă chinui, să fie o boală compulsiv-obsesivă de a crede că până la urmă voi reuşi şi aici?Nu ştiu sincer ce poate fi, nu ştiu sincer ce bacterie circulă prin aerul acesta românesc care mi-a intrat în sânge şi văd că stă încă bine lipită. Cred până la urmă că acel New York, if I can make it there, I can make it everywhere...s-ar traduce în Romania, if I can make it there, FOR CERTAIN I can make it everywhere!!!Cert este că uneori gândul îmi zboară peste mări şi oceane, că de multe ori aş vrea să locuiesc în The Big Apple, şi să văd nu departe în zare Libertatea Americană. Dar la fel de multe ori, sau poate chiar de mult prea multe ori, îmi place să mă trezesc în hibridul nostru de libertate, cu toate stângăciile lui. Sunt curioasă cât mai rezist!?!?

miercuri, 25 mai 2011

Cuvântări despre cuvinte

Când am început să scriu pe blog am avut un gând bine definit, gen, să pot să mă destresez, să-mi construiesc lumea mea virtuală, acolo unde pot să spun ce vreau, când vreau şi cum vreau, fără interdicţii stupide de etichetă şi de epatare. Nu că m-aş ascunde prea mult în viaţa reală şi nu aş spune ce îmi trece prin cap atunci când se schimbă radical mersul normal al lucrurilor, dar totuşi in the real life, exprimarea pe care o alegi trebuie să fii sigur că nu aduce prejudicii celui care te ascultă, de orice tip, fie fonice, fie comunicaţionale, fie sintactice sau morfologice. E valabil şi pentru scris, în ceea ce priveşte sintaxa şi morfologia.Cât despre poluarea fonică a scrisului, având în vedere că fiecare persoană foloseşte diferite tonalităţi când citeşte rămâne la latitudinea fiecăruia cum înţelege şirul pe care îl lecturează şi cât vrea să înţeleagă din el.Comunicarea prin intermediul scrisului poate fi uneori dificilă, având în vedere că îţi lipseşte intonaţia, dar dificil de pătruns este şi sensul cuvintelor. Am experimentat destule situaţii în care am fost întrebată pe messenger ce am vrut să zic şi la rândul meu am întrebat de mii de ori pe interlocutorul meu ce a vrut să zică. Comunicarea prin scris este defectuoasă, se loveşte de barierele întelegerii şi cum fiecare înşelegem diferit se întâmplă deseori să vedem partea negativă a lucrurilor şi nu pe cea pozitivă. De asemenea există şi bariera limbajului, modul de a fi interpretate expresiile, de percepere a termenilor, de regiunea din care provii. Înţelesul diferit al unor cuvinte din regiuni ale aceleiaşi ţări ne fac să pricepem ideea diferit. De aceea este mult mai greu să comunici în scris ceea ce ai de comunicat faţă în faţă. Tonalitatea, gesturile, privirea, mai ale ochii, te trădează atunci când vrei să spui ceva şi de fapt te gândeşti la altceva sau pur şi simplu nu te gândeşti la nimic, dar continui să comunici cu cel din faţa ta pentru respect. Când scrii poţi să faci câte pauze vrei tu, poţi să dai un delete la cei ai scris mai sus dacă nu îţi place fraza precedentă şi nu se potriveşte conţinutului, poţi să dai un repeat la  o melodie, poţi să mai si întreţii încă vreo trei conversaţii cu căsuţele virtuale de pe monitor, într-un cuvânt eşti liber să te exprimi în mai multe moduri. Dar când trebuie să comunici oral lucrurile se schimbă, din păcate nu poţi da delete la ceea ce ai spus cu un minut sau două înainte, nu poţi să ştergi cu buretele ceea ce interlocutorul tău a auzit cu cîteva secunde înainte, chiar dacă ai rănit şi îţi pare rău, degeaba spui nu am intenţionat să spun ceea ce am spus, pentru că ai fost auzit. Cuvintele au cea mai mare forţă distructivă, distrug înainte de a apăsa cineva pe vreun trăgaci, prin sensul lor şi prin modalitatea de expunere. Cuvintele sunt crucea noastră pe care o purtăm veşnic, sunt cele pe care le spunem şi după ne pare rău, dar sunt cele care rămân undeva în suflet şi supurează ca o rană neîngrijită pentru a ieşi la suprafaţă ori de câte ori amintirile ne invadează. Cea mai mare pedeapsă a omului au fost şi sunt cuvintele. 

marți, 24 mai 2011

Memories

Am stat un moment pe gânduri, picând în transă şi mi-am adus aminte cât de mult îmi plăcea să ascult muzică italiană, mai ales pe Albano şi Romina Power. Pentru că timpul are sau nu răbdare cu mine în fiecare dimineaţă îmi mai vine în minte o melodie care ar trebui să răspundă întrebărilor mele şi care ar trebui să mă facă să mă simt mult mai bine, să uit de coşmarul pe care l-am avut, să încep o nouă zi cu fruntea sus şi cu armele potrivite pentru atac, să lupt din nou pentru părticica aceea care de fapt ar trebui să fie de drept a mea. Ce prostii vorbesc şi eu, nimic nu e de drept al nostru, ideea aceea că ne naştem egali, că suntem liberi şi avem drept la viaţă, sănătate, securitate, proprietate sunt doar nişte simboluri ale unui curent numit democraţie. Din păcate nu avem dreptul la nimic, acest drept de a avea trebuie să ni-l câştigăm muncind pe brânci, ce proprietate să ai că nu ţi-o dă nimeni, trebuie să te speteşti pentru ea, ce libertate să ai dacă nu o vrei, nu o simţi, nu te naşti cu ea în străfundurile fiinţei tale, securitatea, ar trebui să deschizi bine ochii la cine te înconjoară şi sănătatea e relativă, aşa cum este omul, relativ, fie o ai, fie nu. Deci pentru a avea trebuie să dai tot ceea ce ai, pentru a câştiga trebuie să sacrifici, pentru a exista trebuie să începi să fii, să fii o parte din ceea ce ai vrea să devii. Nimeni nu dă nimănui nimic pe gratis, nimeni nu oferă nimic fără a i se oferi ceva în schimb, se numeşte troc care a evoluat în comerţ şi are diferite forme. Din moment ce nimeni nu are grijă ca noi să avem ce ne împiedică pe noi să depunem eforturi pentru a avea. Cineva m-a întrebat dacă vreau să fiu fericită şi am răspuns că da, spunându-mi că secretul e la mine, fericirea constă în simplul fapt de a nu cere nimic nimănui, în faptul de a lupta pentru ceea ce vrei tu fără a fi ajutat, de a da din coate şi de ieşi la suprafaţă câştigător, atunci vei fi cu adevărat fericit. Aplicam ceea ce mi-a spus de mult timp, din punct de vedere profesional, aşa este, tu trebuie să fii sigur pe puterile tale şi să demonstrezi ceea ce ştii. Cât despre ceea ce se numeşte inimă povestea este cu totul alta, mult mai cuprinzătoare şi compactă, cu multe semne de întrebare, cu multe idei de libertate în contrast cu ceea ce partenerul vrea, cu multe probleme de genul eu şi el sau noi doi, cu mult prea multe necunoscute. Dar pentru că nu pot să-mi stăpânesc inima care tot timpul se trezeşte că mai vrea ceva mă gandesc la Albano şi Romina care spun "Tu soltanto tu, mi hai fatto innamorarare, facendomi sognare un po di piu", căci dragostea se consumă şi ne consumă, în acelaşi timp, pe toţi.Cel puţin pe mine mă arde, provocându-i sufletului combustii. 

vineri, 13 mai 2011

Sex-Blogg sau Blogging-Sex?!?

Cred că există o strânsă legătură între scrisul pe blog şi sexul de care ai parte într-o relaţie. Din păcate ambele se îndreaptă spre un coeficient negativ. Cum vine asta?Simplu. Cum la început te prinde euforia şi pasiunea de a-ţi exprima sentimentele prin scris pe propriul blog şi dacă nu-ţi ajunge şi pe al altora prin diferite comentarii şi propuneri, la fel stă treaba si cu sexul într-o relaţie. La început pur şi simplu ai sări la propriu pe partener, oricând, aproape oriunde, nu contează ora, nu contează că este lumină sau întuneric, contează să-şi satisfaci plăcerea, să te simţi euforic, să-i dai piticului de pe creier câtă endorfină vrea, să-ţi potoleşti testosteronul şi în cele din urmă să zâmbeşti tâmp către celălalt. La fel cum atunci când îţi începi blogul ai mii şi mii de idei pe care de abia aştepţi să le dezvolţi, la care visezi nopţi întregi, la fel se întâmplă şi în relaţie. După trei luni te trezeşti în pană de idei, sexul devine monoton din moment ce ai abuzat de musculatura celuilalt la fel de mult cât a abuzat şi el de a ta şi dintr-o dată te trezeşti că scade în frecvenţă, devine neregulat şi uneori chiar uiţi de existenţa lui. Ei bine nu chiar în trei luni se întâmplă acest lucru, dar în trei ani mai mult ca sigur. Să-i dau oare dreptate domnului cu dragostea durează trei ani?Nu ştiu, mă mai gândesc. Din moment ce dragostea durează numai atât activitatea sexuală s-ar putea să nu atingă onorabila vârstă.Să mă întorc la comparaţie. Este interesant cum dispare interesul, atât pentru a scrie pe blog, cât şi pentru partenerul de sex, se diminuează,nu mai este capabil nici partenerul şi nici scrisul pe blog să-ţi ofere satisfacţie. Într-adevăr mulţi nesatisfăcuţi pe lumea asta! Eu sunt de părere că o dată ce ţi-ai pierdut interesul, fie pentru scris, fie pentru partenerul de sex (căci de viaţă nu pot să-l numesc, implică mult prea multe compromisuri şi dureri în plus de cap)mai bine o laşi baltă, adică laşi blogul în paragină şi îţi cauţi un nou partener, căci cine ştie peste cine dai şi s-ar putea să-ţi deschidă apetitul şi pentru scris!