Cum facem faţă aşteptării şi stresului?

Probabil că acum vreo trei sau patru ani aş fi spus că ţip sau am o stare iritabilă, atât faţă de mine cât şi faţă de ceilalţi. Ideea cea mai tâmpită din lume este să-ţi descarci nervii aşteptării, urmaţi de cei ai stresului pe cei din jur. În primul rând ceilalţi nu sunt vinovaţi de problemele create de alţii pentru tine şi nici de problemele pe care ţi le-ai creat singur. În al doilea rând chiar dacă ar avea bună voinţa să te ajute, nu ar avea cum căci în momentul în care îţi creşte adrenalina datorită situaţiei în care te afli, instantaneu ţi se aşează pe ochi o ceaţă, o ceaţă atât de deasă încât oricine ar zice ceva tu mai mult ca sigur vei interpreta în mod greşit, căci creierul refuză să accepte şi alte posibilităţi în afara celei existente. 

Spuneam că înainte ţipam sau îi agasam pe cei aproriaţi mie. Urât din parte mea, ştiu, dar după ce intervine această maturitate-bătrânicioasă a existenţei noastre, îţi dai seama că te agiţi degeaba atunci când nu depinde de tine situaţia respectivă, când eşti un simplu pion pe tabla de şah şi cel sau cei care fac mişcările te va conduce spre victorie sau spre eşec. Bineînţeles tot timpul se lasă cu nu este drept, dar de ce mie, dar de ce acum, dar aveam planuri, dar chiar nimeni nu înţelege? Chiar dacă înţelege nu poţi să schimbi cursul lucrurilor eşti prins între ceea ce trebuie să faci şi ceea ce ai vrea să faci, dar asta nu înseamnă că întotdeauna ceea ce trebuie este şi bine sau necesar pentru persoana ta. 

Am descoperit că atunci când te apasă aşteptarea, când îţi simţi inima bătând cu intensitate nu numai în piept ci şi la nivelul gâtului, simţind cum uşor, uşor ai putea să ajungi să te sufoci, cel mai bine e să asculţi muzica preferată, o melodie ritmată, ceva care să te relaxeze, indiferent de gen, dar care pentru tine să fie un afrodisiac. Dacă te ţin nervişorii poţi să citeşti, chiar să încerci să înveţi ceva, dar cu condiţia să nu îţi zboare gândul la problema stresantă şi anxioasă. Poţi să dansezi în colţul tău enigmatic (dacă nu eşti la job) sau pur şi simplu să te plimbi în parc, orice pentru a îndepărta starea de nelinişte şi de nervozitate. Oricum oricât ai încerca să fugi de ceea ce într-un univers determinabil îţi este scris tot nu vei reuşi, având în vedere că dacă astăzi ai ales o cărare pe partea stângă şi tu trebuia să fii pe drepta, după ce ai ocolit ca disperatul, vei ajunge tot la dreapta, într-un final. Al naibii liberul arbitru!!!

Deja-Vu!

Pentru că sunt o obsedată a timpului în lipsa obsesiei timpului pentru persoana mea şi pentru că patima aceasta a scurgerii neputincioase cu care ne pedepseşte în fiecare zi îmi creează spasme nervoase, am devenit prizoniera unui cuvânt: Deja-Vu! Al naibii cuvântul ăsta parcă este construit din mult mai multe înţelesuri. La bază într-adevăr constă în starea pe care o ai atunci când un eveniment sau porţiuni dintr-un eveniment ţi se par că le-ai mai văzut, că le-ai mai trăit, că există o ciclicitate şi repetivitate în tot ce ai făcut până atunci şi vei mai face.Dar există şi alte lucruri dincolo de baza aceasta a cuvântului. Prima dată când am avut sentimentul de transpunere în ceva ce am mai fost şi în evenimente ce s-au petrecut am avut-o pe la 14 ani, într-un spaţiu familiar. Mi-am spus că e de vină rutina şi creierul obosit, asimilând evenimentele respective într-o ordine perfect normală. Apoi timpul a trecut, am uitat de transcederea mea în lumea trecută, când s-a întâmplat să descopăr filosofia şi scurgerea timpului. Deja înaintasem în vârstă şi citeam ce nu ar fi trebuit să citesc atunci, dar care m-au ajutat în viitor. Oricum în momentul în care am descoperit ca pot exista mult mai multe dimensiuni şi că practic timpul meu se poate plia (ipotetic vorbind) în timpul altuia, ei bine de atunci nu am mai avut linişte şi pace, devenind conştientă, ca oamenii din peştera lui Platon, că am văzut idei.Numai că ceea ce văzusem eu nu-mi prea place, această imposibilitate de a nu putea schimba evenimentele, de a nu putea să turn the tide sau turn the clock. De la nemulţumirea mea şi până la a descoperi filmul Deja Vu a fost un singur pas. Deşi are unele lacune, filmul prezintă posibilitatea lumilor paralele, dar cel mai important îţi dă posibilitatea de a te întoarce în timp şi de a schimba ceea ce ai vrea să schimbi. Deşi memoria este selectivă şi cei care se vor întoarce nu îşi vor aminti, până la urmă nu se va aplica principiul Maktub-Aşa stă scris! Destinul nu îţi mai stă cocoţat în frunte şi nimic din ceea ce ai face nu îl schimbă. Aici timpul şi spaţiul devin una şi culmea atât el cât şi ea, indiferent în ce dimensiune ar fi se pot simţii, la un anumit moment. Până la urmă sentimentul să fie mai presus de timp? Căci ceea ce ochii tăi au văzut odată s-ar putea ca encefalul să nu mai uite niciodată. Până la urmă de aceea există memoria colectivă: în encefalul meu strămoşii mei şi-au lăsat urmele paşilor lor!

Fresh Air!

De obicei în weekend mă prinde dorul de emigrat. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum se trezeşte aşa în mine o perspectivă de a-mi face bagajele şi a ţipa cât mă ţin plămânii de tare, aşa ca în melodia aceea cunoscută, "MAMĂĂĂ PLEC ÎN AMERICAAAA!!!!", de a lăsa tot neamul ăsta şi toate deciziile de durut capul în urma mea şi de a pleca unde văd cu ochii, cât mai departe de aici şi cât mai aproape de acolo. Unde e acolo?Să fiu sinceră nici eu nu ştiu. Într-un timp, acum foarte mulţi ani, când aproximativ toţi românii erau înnebuniţi după Loteria Vizelor, acolo era USA, recunosc şi acum m-ar tenta gândul să mă duc la Ambasada SUA şi să cerşesc o viză, să mă leg de gardul ală şi să stau acolo până poate li se face milă şi spun ia naibii viza şi du-te, du-te numai să nu te mai vedem, că ne-ai înnebunit. Dar cu cât îmbătrâneşti gândul de a o lua de la capăt peste un ocean şi câteva ore considerabile de zbor, cam dispare. Ce perspective rămân?Europa e aproape, nu am nevoie de vize, de green card, de noroc cu carul de a fi aleasă de un calculator la extragere, de cunoscuţi care să mă primească şi să ma îndrume prin întortocheatul New York. Am nevoie doar să-mi găsesc un job, să-mi fac bagajele şi să sar în avion cu destinaţia...şi gata, sunt în altă ţară, în altă civilizaţie, respir fresh air şi totul ar părea ca în basme. Şi totuşi în imbecilitatea mea de a rămâne aici, de a mă chinui undeva unde nu poţi să reuşeşti fără să cotizezi, de a aştepta ca Senatul să voteze o lege şi ca Ministerul Justiţiei să dea studiul de impact şi locurile disponibile pe următorii ani în Magistratură, în fiertura asta de a nu şti astăzi ce se va întâmpla mâine, de a nu şti dacă mai susţi sau nu examenul care ar fi trebuit să-l susţi în trei luni şi de care se leagă întreaga ta viaţă, în toată nebunia asta şi în tot stresul, ironic sau nu, eu rămân. Să fie sadism, să fie o plăcere perpetuă pe care o găsesc în faptul de a mă chinui, să fie o boală compulsiv-obsesivă de a crede că până la urmă voi reuşi şi aici?Nu ştiu sincer ce poate fi, nu ştiu sincer ce bacterie circulă prin aerul acesta românesc care mi-a intrat în sânge şi văd că stă încă bine lipită. Cred până la urmă că acel New York, if I can make it there, I can make it everywhere...s-ar traduce în Romania, if I can make it there, FOR CERTAIN I can make it everywhere!!!Cert este că uneori gândul îmi zboară peste mări şi oceane, că de multe ori aş vrea să locuiesc în The Big Apple, şi să văd nu departe în zare Libertatea Americană. Dar la fel de multe ori, sau poate chiar de mult prea multe ori, îmi place să mă trezesc în hibridul nostru de libertate, cu toate stângăciile lui. Sunt curioasă cât mai rezist!?!?