Tasta mea preferata: DELETE!

Mi-a venit ideea de a şterge toată existenţa mea virtuală. Începând cu contul de Facebook, ajungând la adresele de e-mail, cele personale, cele de job în care chipurile eşti om prezentabil, respectabil, un profesionist în domeniul tău, ajungând la blog şi terminând cu ceea ce apare pe google când dau un search după numele meu. Ultima parte şi să-mi doresc nu o pot şterge având în vedere că nu depind de mine acele intrări, dar mă mulţumesc numai cu conturile mele, cu tot ceea ce ţine de o existenţă în paradoxalul online. 

Am început să prind o adevărată aversiune faţă de inexplicabilul gest de a deschide PC-ul la ora matinală, cu o cafea aburindă pe birou şi a începe încet-încet să te loghezi şi să te conectezi la o lume creată de tine, la ceea ce utopic vorbind reprezinţi online. Apoi urmează messengerul, să vezi cine a ajuns la muncă, cine nu are chef în ziua respectivă, cine se simte abătut ca şi tine. Mai nou stările se trec ca status pe Facebook sau pe Twitter, de el am uitat şi de Google plus la fel. Noroc că nu am conturi şi acolo căci sigur mi-aş mai pierde încă o oră preţioasă din existenţa mea reală checking and checking nici eu nu ştiu ce. 

Am încercat să mă dezintoxic de a acest online, de reţele sociale, de messenger şi să nu le mai folosesc măcar pentru trei săptămâni, să văd dacă viaţa mea s-ar schimba într-un mod drastic, dacă nu aş putea să respir fără ele, dacă aş avea atacuri de panică, dacă acele momente pierdute în mintea mea virtuală nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Surpriza a fost că am rezistat maxim cinci zile şi nu la capacitate maximă, am trişat, am folosit messengerul, dar mai răruţ că e mai drăguţ şi doar în scopuri pur muncitoreşti şi informaţionale. Rezultatul: am câştigat timpul acela de a face şi altceva, în afara butonatului frenetic, în afara unor update-uri de status mai mult sau mai puţin interesante. Am câştigat o oră de relaxare, de plimbare printre oameni reali, printre suflete ca şi mine, dar nu prinse în mrejele online-ului, de privit lumea aşa cum este, fără poluarea creierului de microbul internetului, de citit o carte care nu este în format pdf, ci în format copertat. 

Să nu fiu înţeleasă greşit, nu am nimic cu tehnologia, cu internetul, cu posibilitatea de a da un click şi de a călători aproape oriunde, fie şi virtual, cu comenzile online, cu cărţile citite online, am o problemă cu pierderea timpului în spaţiul online în detrimentul vieţii reale. Începem să trăim prin ochii altora mai mult decât trăim prin ochii noştri. Începem să percem spaţiul virtual ca pe un refugiu, ca pe o mască de care avem nevoie pentru a ne putea juca piesa cât mai bine cu putinţă. Tocmai din cauza acestui tip de manifestări începem să fim dependenţi din ce în ce mai mult de drogul online. 

De foarte multe ori m-am surprins că aş vrea să dau delete la tot, dar nu ştiu de ce, încă nu pot să o fac.Probabil sufăr şi eu de această boală a existenţei online, a exprimării în afara eterului. Probabil se întâmplă exact ca în viaţă: numai atunci când eşti pregătit poţi să dai cu adevărat delete.

The worst enemy is hidden inside you...

De obicei credem că cel mai mare duşman al nostru este timpul. Ne plângem de absenţa lui, de rapiditatea curgerii lui, de faptul că nu mai are răbdare sau a îmbătrânit şi e prea îndărătnic cu noi. Ne lamentăm pe la colţuri că nu avem timp să ne relaxăm, că nu avem timp să iubim, că nu avem timp să ne bucurăm, că timpul şi doar timpul e vinovat pentru eşecurile şi frustrăriile noastre.

Suntem atât de orbi, atât de prinşi de mrejele timpului încât omitem un adevăr dureros: duşmanul nostru nu este timpul, duşmanul nostru suntem noi. În sufletul meu zace cel mai mare duşman al meu: EU! Poate este o blasfemie să spun aşa ceva, din moment ce EU reprezintă EGO,atunci înseamnă că ceva în mine este putred, că sunt un măr stricat, găunos, aparent roşu şi sănătos, dar pe dinăuntru infecţia a început să-şi facă simţită prezenţa. Dar să analizăm puţin ceea ce relatăm: dacă nu ne-am lamenta all the time de abesenţa timpului şi am face ceva cu timpul, ceva în favoarea nostră, am observa că această curgere ne va fi favorabilă. În momentul în care stau şi cuget la lipsa timpului devin complice cu această lipsă, devin o parte din ea şi bineînţeles că nu voi fi capabil niciodată să fiu mulţumit de volatilizarea lui. În loc să lupt împotriva lipsei de timp, mai bine m-aş alia cu acea lipsă de timp. În loc să spun că nu am avut timp să iubesc, mai bine aş încerca să iubesc. Duşmanul meu sunt eu, în mine se regăsesc acele corzi care îmi dictează să mă lupt cu lipsa de timp, nu să o folosesc în favoarea mea. Duşmanul meu se numeşte amânare, se numeşte mai bine aştept să.........să ce?Să mai treacă un timp....Oricum trece, depinde cum te vei folosi de el.

Personal versus profesional!

Aseară am auzit un lucru interesant: până îţi atingi scopul trebuie să fii îndrăgostit de acel scop!Ideea se contura în urma unei discuţii de genul aceleia în care te întrebi ce este mai important: să ai o viaţă personală sau să ai o viaţă profesională împlinită? Depinde de circumstanţe aş spune. Depinde şi de ceea ce eşti tu, de ceea ce îţi doreşti, de ceea ce vrei să devii, de ce este mai important pentru tine: cariera, statutul social, partea materială, apoi venind familia, iubirea, copiii. Pentru bărbaţi este mult mai uşor să împace şi capra şi varza, oarecum obligaţiile lor familiale se reduc la bring money in the house, go to work, provide and prevent. Cam atâta. În rest îţi văd de traiectoria lor, de job-ul lor, de sporturile lor, de independenţa lor. Când vorbim de femei se schimbă lucrurile. În primul rând fiecare femeie la o anumită vârstă simte nevoia să întemeieze o familie, să dea naştere, să facă parte din femeile care poartă verigheta, care au şi alte responsabilităţi. Aici intervine lupta între ceea ce ai vrea să se întâmple şi ceea ce îţi doreşti. Vrei şi carieră, vrei şi familie, vrei să fii şi gospodină, vrei să fii de fapt o wonder woman.Atunci când întrebările îţi brăzdează indeciziile, atunci când eşti prinsă între ceea ce vrei să fii şi ceea ce îţi doreşti în secret, lupta devine chinuitoare. Oricât de mult ai fi tentată să renunţi la una dintre cele două variante, nu ajungi la niciun compromis. Cred că dacă faci un compromis mai mare decât îţi permite materialul genetic vei fi oricum nefericită. Dacă renunţi la carieră, la profesie în detrimentul familiei, cu timpul familia nu îţi va mai fi suficientă,începi să te simţi frustrată, să realizezi că poate viaţa ta ar fi fost altfel. Dacă renunţi la familie în detrimentul profesiei ajungi la o anumită vârstă să te uiţi lung după copiii altora, să îţi doreşti familia pe care tu nu ai întemeiat-o încă din cauza termenelor limită, din cauza poziţiei care s-a eliberat şi pe care trebuie să fii numită tu. Şi atunci? Cum faci?Ce faci? La ce renunţi?Nu se poate să ai parte de ambele? Poate că se poate, dacă găseşti persoana potrivită, dacă vă înţelegeţi reciproc, dacă vrei să ai şi un copil şi cariera visată. Sacrificii?Multe, într-adevăr, dar până la urmă contează ca atunci când priveşti în urmă să spui că nu regreţi nimic, că ai face exact la fel dacă ai putea să dai timpul înapoi, sau cel puţin ai modifica elemente nesemnificative. Trebuie să fii îndrăgostit de scopul tău, indiferent care este acela: cariera, familia, iubitul, oricare, căci inima este capabilă să iubească de multe ori şi în mii şi mii de feluri. Există destulă iubire pentru toate, trebuie doar împărţită şi prioritizată.