luni, 28 februarie 2011

Frică versus Teamă

Există o diferenţă considerabilă între a-ţi fi frică şi a-ţi fi teamă. Teama vine din sentimentele nesigure, din paşii făcuţi către incertitudine şi necunoscut. Îţi poate fi teamă să nu eşuezi în ceea ce ţi-ai propus, îţi este teamă că ai uitat dacă ai stins sau nu ţigara în scrumieră când ai plecat şi dacă ai stins-o ai stins-o bine sau te sună careva să-ţi spună că arde apartamentul şi al tău ca al tău dar al vecinilor e şi mai groaznic. Teama îţi poate fi trezită de un rezultat prost de la vreun examen sau să-ţi fie teamă de acel rezultat. Te afli undeva între a nu ştii dacă iei sau nu acel cinci nenorocit şi sinceră să fiu este mult mai greu să iei un cinci decât un zece. Teamă îţi poate fi de singurătate sau pur şi simplu că te va părăsi, că vă veţi plictisi, că totul aşa cum apare este sortit pierii, dispariţie. Teama apare când te gândeşti că trebuie să suferi o extracţie la o măsea soldată cu nişte aţe şi vreo săptămână de post, fie că îşi place, fie că nu (ceea ce mă aşteaptă pe mine în curând), teamă că poate nu prinzi trenul la timp şi trebuie iarăşi să alergi ca disperatul sau disperata după el-deja devine regulă, excepţia ar fi să-l prind, teama că mă caut în continuare şi nu sunt sigură că m-am regăsit şi lista poate fi lărgită. 
Frica, cu frica este o altă poveste. Se instalează în sufletul tău şi îţi produce, pe lângă palpitaţii, agitaţie şi sentimente că totul se năruie în jurul tău. Frica este neagră, dură, necruţătoare, te loveşte mişeleşte şi aşteaptă să fii paralizat pentru a putea să-ţi întoarcă gândurile pe toate părţile. Din frică se nasc dramele, din frică se nasc reacţiile de furie nestăpânită, de furie necontrolată care produc traume la nivelul celorlalte persoane.Din cauza fricii poţi devenii o fiară care nu poate fii controlată, natura nu o lasă, s-a născut pentru a trăi în sălbăticie şi ca o sălbăticiune. Când te copleşeşte frica te înconjoară ca un şarpe şi te gâtuie până la ultima suflare, simţurile te înşeală şi paralizia trupului este şi paralizia sufletului. O singură dată mi-a fost cu adevărat frică în viaţa mea (teamă mi-a fost de mai multe ori), am simţit fiorul rece al groazei şi am reacţionat exact ca un animal încolţit: violent. Nu aş fi crezut nicodată că sunt capabilă să reacţionez astfel încât să-l surprind şi pe atacator, deşi pentru el era o joacă întinsă la extrem, nu m-aş fi văzut niciodată în postura de a acţiona ca şi cum viaţa mea ar depinde de fracţiunea de secundă. Ei bine am făcut-o şi într-adevăr fracţiunea de secundă poate face diferenţa între traume pe viaţă şi linişte. Pentru că raţiunea lui încă era alertă cred că şi-a dat seama de faptul că oricând liniştea poate crea furtună şi oricând pacifistul se transformă într-un duşman de luat în seamă. Am realizat de atunci că oricât mi-ar fi de frică, indiferent de situaţie, trebuie să lupt, să-mi ascut ghearele şi să atac, indiferent de circumstanţe, să nu las monstrul fricii să mă cuprindă şi odată cu el disperarea şi deznădejdea. 
Nu sunt adepta violenţei, nu îmi plac oamenii violenţi, scandalagii, nu ador necazurile de dragul necazului, nu suport vagabonţii care urlă la lună în duet cu vreo javră, spun doar că în momentele critice ale vieţii, când depinzi de instinctul de autoapărare, când momentul acela poate face diferenţa între viaţă şi moarte, atunci nu trebuie să te laşi prins în mrejele fricii şi trebuie să reacţionezi. Poate dacă mai multe femei am fi curajoase, poate dacă am lupta mai mult cu atacatorii nu ar mai fi atâtea violuri şi nu am fi victime ale violenţei celorlalţi sau încă un cadavru în plus pe masa legistului. Până şi Codul Penal te absolvă de vină când intervine legitima apărare, mai ales când victima este în neputinţa de a se apăra datorită fizicului sau chiar din cauze legate de discernământ.Frica este cea care te aduce în pragul reacţiei iminente şi doar de tine depinde cum o gestionezi.    

duminică, 27 februarie 2011

Leneveală

Ieri am decretat stare de necesitate şi am făcut ceea ce de multişor îmi doream să fac: am lenevit!!! Cu bateriile încărcate la maxim şi cu senzaţia de explodare, plus una de vomă, am aruncat cărţile de pe birou şi am plecat la o plimbare. Ciudat a fost că eu îmi savuram plimbarea pe un timp primăvăratic, atinsă de razele soarelui care mă făceau să torc ca o pisică în nisip, care mă răsfăţau ca o mână caldă şi îmi mângâiau fruntea îngândurată, la ştiri se anunţau înzăpeziri şi viscol în diferitele părţi ale ţării. Sper să nu mai ningă deşi cocoţată aproape de vârful muntelui sunt slabe şansele de o primăvară ca la carte, adică undeva în jurul zilei de 1 martie, deşi niciodată nu se ştie. După o plimbare bine meritată şi muncită, m-am întors cu o grămamdă de fructe. Având in vedere că senzaţia nenorocită de stomac întors pe dos persista m-am postat în faţa televizorului înconjurată de vreo trei portocale şi vreo două mandarine şi făcându-mă stăpână pe telecomandă am început să butonez. Problema este în felul următor: dacă vrei să te plictiseşti sau să-ţi sară leneveala, uita-te la televizor, de fapt încearcă să găseşti ceva la care să te uiţi, şansele sunt la fel de mari cam ca ale găsirii navelor sau avioanelor dispărute în Triunghiul Bermudelor. De la emisiuni fără cap şi fără coadă în formaturi de te întrebi cine le-a mai născocit, până la alegerile din UDMR pe care le difuzau aproximativ trei canale de ştiri în acelaşi timp sau vreun film de pe vremea bunicii, orice numai ceva interesant nu. Dezamăgită m-am uitat la un meci de fotbal, prost şi ăla, dar în lipsă de altceva a mers.Până la urmă am ajuns la concluzia că mai bine nu lenevesc decât să lenevesc şi să nu mă bucur pe deplin de această leneveală, sau ar trebui să-mi găsesc alte modalităţi de a lenevii, mai puţin în faţa televizorului. De acord, dacă erau mai mult de 2 grade afară nu cred că aş fi pus piciorul în casă vreo patru sau cinci ore, dar la 2 grade soarele se ascunde destul de repede şi a trebuit să fac cale întoarsă. Aştept să se schimbe anotimpul, dar în acelaşi timp îmi este frică de toropeala care mă va prinde şi mă va lovi cu laşitate în moalele capului căci pur şi simplu nu-mi permit să am timp şi de ea. Trist!

sâmbătă, 26 februarie 2011

Fucking Perfect!!!

So that it shoul be....pretty fucking perfect!!!!



Made a wrong turn, once or twice
Dug my way out, blood and fire
Bad decisions, that's alright
Welcome to my silly life
Mistreated, misplaced, misunderstood
Miss 'No way, it's all good', it didn't slow me down
Mistaken, always second guessing, underestimated
Look, I'm still around 


You're so mean, when you talk about yourself, you were wrong
Change the voices in your head, make them like you instead
So complicated, look happy, you'll make it!
Filled with so much hatred...such a tired game
It's enough! I've done all I can think of
Chased down all my demons, I've seen you do the same 

The whole world's scared so I swallow the fear
The only thing I should be drinking is an ice cold beer

So cool in line, and we try try try, but we try too hard and it's a waste of my time
Done looking for the critics, cause they're everywhere
They dont like my jeans, they don't get my hair
Exchange ourselves, and we do it all the time
Why do we do that? Why do I do that?

Why do I do that..?  
Pretty pretty please, don't you ever ever feel
Like you're less than fuckin' perfect
Pretty pretty please, if you ever ever feel like you're nothing

You're fuckin' perfect to me!

vineri, 25 februarie 2011

Îndrăgosteala pe internet!:))

"M-am îndrăgostit! Nici nu pot să-şi spun cât de bine mă simt, el este extraordinar, magnific, nu am întâlnit niciodată pe cineva la fel, e sufletul meu pereche!!"
"Serios? Păi şi unde v-aţi întâlnit?" Şi acum răspunsul: pe internet!!:)):)) 
Două sau mai multe probleme la acest tip de îndrăgosteală. Cum poţi să ştii cât de mirific, magnific, extraordinar este cineva care stă în partea cealaltă de monitor şi îţi îndruga verzi şi uscate? Spune tot ceea ce vrei tu să auzi mai ales că unii au un adevărat dar de a te trage de limbă sau dacă eşti destul de disperată sau disperat îţi faci un profil din acela pe vreun site de matrimoniale şi răspunzi la întrebări despre ce îţi place sau nu îţi place, cum ai vrea să fie el sau ea, vârstă şi alte bălării. Făt-Frumos citeşte profilul şi te contacteză printr-un mesaj de genul "eşhti atât de simpatikă, vrei să vb?te pupik!!" (fără diacritice). Apoi începe maimuţăreala. Pe lângă faptul libidinos de "te pupik" sau "simpatik" sau mai ştiu eu ce naiba de prescurtări nesimţite ale limbii române, începe nebunia de vai ce ţi-aş face de te-aş prinde, mamă cât de bine arăţi (în poza retuşată din photoshop), simt că eşti jumătatea mea (deşi nu există aşa ceva), haide să ne întâlnim. Momentul întâlnirii este splendid prin simplul fapt că atât el cât şi ea au au minţit cu desăvârşire: el are vreun început de chelie, fumeză de înnebuneşte fumătorii (deşi i s-a jurat că nu este aşa) şi din fătucă nu o scoate, iar ea are vreo câteva sau chiar mai multe kilograme în plus, din blondă cu ochii albaştrii sau verzi devine brunetă, cu ochi negrii şi vreo pereche de ochelari cu fund de borcane. Uite aşa fiorul monitorului se stinge când realitatea te izbeşte cu îndârjire. 
Nu ai cum să te îndrăgosteşti pe internet, cel mult poţi să ai norocul să cunoşti pe cineva compatibil cu viziunile tale, cu ceea ce reprezintă interesele şi hobby-urile tale, dar să spui că te-ai îndrăgostit este prea mult. Sentimentul de a dori să-l cunoşti pe cel cu care conversezi pe diferite subiecte nu este identic cu cel de îndrăgostire. În lipsa trupului pe care nu îl poţi vedea, simţii, atinge acest sentiment nu există, este o iubire platonică, inexistentă. 
În tinereţea mea, pe când eram minoră, frecventam ceea ce se numeşte mirc, nu ştiu dacă mai există acum, dar ştiu că eu căutam un Cosmin şi am dat de un Dorin, aşa se întâmplă de obicei, cauţi ceva şi dai de altceva. Cu ţiglele plecate puţin în excursie ne-am întâlnit. Am avut surpriza să fie exact aşa cum îmi spusese, nu minţise cu nimic, doar că atunci mie mi s-a părut o diferenţă destul de mare, nu numai în ceea ce priveşte vârsta. Aş putea să spun că mă încadrez în categoria norocoşi. Am un prieten de corespondenţă de vreo patru ani, nu ne-am întâlnit niciodată şi nu ştiu daca o vom face vreodată, el îmi tot spune mai vreau să citesc ce scrii şi până la urmă m-am decis să-mi fac blog,vorbim despre lucruri care ne interesează, despre ce şi cum citim dar până la  sentimente de iubire este o cale lungă. Nu poţi să iubeşti prin prisma imaginaţiei tale, a ceea ce îţi doreşti căci ceea ce nu are chip este necunoscut şi nouă nu ni se aplică dictonul "crede şi nu cerceta", mai degrabă "simte şi cerceteză". 
Internetul ne alungă singurătatea, putem fii ceea ce în realitate nu suntem, ne putem da zmei deşi suntem laşi sau putem să ne credem orice personaj, iluzia pe care o creăm altora în cele in urmă ne cuprinde şi pe noi. Să spui că te-ai îndrăgostit de cineva cu care schimbi câteva cuvinte nu se poate întâmpla, să te îndrăgosteşti de persoana respectivă după ce ai vorbit şi te-ai întâlnit cu ea, oricând este posibil, dar nu înainte de acest eveniment.  


joi, 24 februarie 2011

Microbul fotbalului :)

Stăteam şi mă gândeam dacă să scriu sau să nu scriu despre acest fenomen numit fotbal. Am cugetat (nu prea mult căci uneori nu îmi stă în fire) şi am ajuns la concluzia că pe stadioane găseşti frate material să scrii despre natura umană, cam cât găseau toţi scriitorii care aveau cultul descrierilor. Sunt microbistă, da, am luat şi eu acest microb care se numeşte 20 de oameni alergând după o minge şi doi aşteptând să şi-o ia în barbă. Doar de la asta vine microbist nu? De la microb? Şi acest microb mă ţine de pe la vreo 3 ani şi încă nu reuşesc să scap de el, mi-am trasat foarte bine graniţele echipelor favorite şi al celor care îmi displac şi cu timpul am ajuns la concluzia că tot ce este pe la alţii e mai bun decât autohtonul. Păi ce campionat putem să avem frate când pe stadioanele noastre se practică Sumo în noroi, când trebuie să alergi după baltă, nu după minge, dacă mai ajungi la ea ar trebui să te numeşti campion. Aseară a jucat Inter Milano cu Bayern Munchen, pe un stadion ca palma, îţi venea să plângi când vedeai cât de neted poate să fie şi mai rămâneai impresionat de ceva: oamenii aceia cântau, da, cântau fraţilor, nu urlau ca imbecilii, nu înjurau, nu îi trimiteau la origini pe jucători, antrenori, manageri, patroni şi ce le mai venea la gură, cântau, cel puţin la început. Nu spun că nu ar trebui să se înjure pe stadion, eu înjur în faţa televizorului, pur şi simplu nu mă pot abţine, înjură frate, dar mulţumeşte-te cu atât, nu lua şi un scaun în braţe pe care să-l fluturi pe deasupra capului vecinului în speranţa că vei arunca destul de tare cu el încât să ajungă până în tribuna adversarului. Asta deja face parte din sfera vandalismului, nu mai ţine de joc, fair play, de faptul că unii pierd şi alţii căştigă, exact ca în viaţă. Dacă nu suntem capabili să acceptăm că echipa preferată pierde, nu vom fi capabili să ne acceptăm propriile eşecuri. Îmi plac la nebunie stadioanele străine, Camp Nou, Santiago Bernabeu, Allianz Arena, Wembley Stadium, deşi nu am avut şansa să ajung niciodată pe ele, de câte ori privesc meciurile mă trec fiorii nu numai datorită mărimii lor ci şi faptului că de obicei nu se soldează cu aruncături de suporteri în capul celorlalţi suporteri. Bine înainte şi englezii aveau această problemă, acum parcă au devenit pacifişti. 
Ce vreau să spun este că ar trebui să ne comportăm la meciuri cât de cât civilizat, măcar să încercăm, să ne dăm silinţa, chiar dacă nu avem aceleaşi condiţii ca în exterior, chiar dacă ne târâm prin mocirlă şi la propriu şi la figurat în mai multe situaţii, chiar dacă ne place să ne descărcăm, ar trebui să încercăm să fim puţin educaţi şi puţin oameni. Câteodată şi eu dezvolt pasiunea înjuratului şi o fac chiar cu dexteritate, înjur şi mă speriu şi eu de ceea ce am putut debita, mă enervez şi explodez, de obicei ajung la partea cu înjuratul când mă calcă cineva insistent şi draconic pe nervi sau cum se spune, pe coadă, dar pentru frumuseţea jocului şi de dragul concurenţei încerc să mă abţin, chiar şi pe stadion, unde am încetat să mai merg de când spaţiul a devenit un potenţial atentator la viaţa şi sănătatea mea. Până când vom încerca să devenim cumpătaţi prefer să privesc meciurile la televizor şi să visez, deocamdată, la un Camp Nou. 

miercuri, 23 februarie 2011

Without a trace!

Dacă tot vorbesc despre natura umană cred că cel mai bine o defineşte unul dintre serialele mele preferate. Într-adevăr nu este nou, "Without a trace" sau în versiunea noastră "Dispăruţi fără urmă" a fost filmat undeva în urmă cu vreo şapte sau opt ani, nu mai ştiu exact, dar nu asta este important. Mereu m-am întrebat cum poate cineva să dispară fără urmă, să nu mai ştie nimeni nimic de el, de parcă nu ar fi fost niciodată pe faţa pământului, de parcă nu a respirat, nu a alergat, nu a mers, nu a lăsat în urma lui nimic. Ei bine, ce mă fascinează la acest serial nu este faptul că în fiecare episod se reuşeşte să se dea de firul poveştii, indiferent cum se termină, prin moarte sau prin găsirea persoanei respective, ceea ce în realitate este mult mai greu, uneori niciodată nu se găsesc răspunsurile necesare pentru a se încheia investigaţia. Fascinaţia vine din faptul extremelor, din situaţiile limită care le face pe personaje să dispară. De obicei dispariţiile sunt legate de intervenţia unei a treia sau a patra părţi sau ele singure aleg să dispară clacând sub povara responsabilităţiilor. Când dispar fără intervenţia factorilor externi şansele să fie găsite în viaţă cresc şi filmul se bazează mai mult pe aceste ecuaţii de găsire a protagoniştiilor. În momentul în care intervine elementul exterior foarte puţine sunt şansele să fie găsite respirând. 
Dacă priveşti dincolo de ecranul televizorului tău vei observa că nu contează foarte mult ce fel de persoana a fost cel care a provocat dispariţia şi decesul celeilalte şi nici ce tip de educaţie are, contează natura lui, posibilităţile de a înţelege şi de a percepe realitatea şi bineînţeles felul în care îşi proiectează ideile despre ceea ce îl înconjoară. Faptul că el a crezut vinovată persoana respectivă de un anumit eveniment nu înseamnă că a avut dreptate, chiar dacă era vorba despre un şerif, faptul că un profesor doctorand era un pedofil căruia îi plăcea să-şi exploateze victimele la maxim şi în momentul în care găsea altă carne fragedă, înlocuia victtimele, ultima având parte de o croazieră în vreo peşteră, nici acest lucru nu este important. Din păcate ceea ce îi face pe aceşti oameni să devină pedofili, criminali, violatori, în pofida educaţie lor este, pe lângă natura lor, mediul familiar, modul în care au fost crescuţi şi dacă au fost sau nu abuzaţi la rândul lor. Nu este o condiţie generală sau un adevăr irevocabil, dar este un factor de luat în seamă.
Serialul prezintă toate aceste feţe şi mult mai multe. Personajele principale se confruntă şi ei cu diferite stări şi cu diferite probleme. Pe lângă faptul că se confruntă cu dispariţiile, se confruntă cu proriile temeri, nefiind uşor să fie martorii atrocităţiilor şi nici să răscolească vieţiile altora în căutarea unuia singur. În momentul în care ţi se pune viaţa sub lupă devii o persoană dezbrăcată, nudă în faţa celorlalţi şi se ajunge ca ceilalţi să te cunoască doar din anumite perspective, uneori nu cele plăcute.Ideea de bază este că nu tot ce ne înconjoară este bun şi roz şi pur. Partea neagră, întunecată a laturii umane are un spectru mult mai larg decât cea luminioasă, indiferent că vrem sau nu să recunoaştem acest lucru. Cred că serialul reuşeşte de fiecare dată să cuprindă şi să surprindă ceea ce zace în străfundurile umanităţii şi care iese la iveală indiferent cât am încerca să luptăm împotriva întunericului.   

luni, 21 februarie 2011

Tabu-uri

Trei mari şi late, cel puţin pentru locuitorii plaiurilor noastre. Să începem prezentarea în ordinea numerelor de pe tricou: 
1. Sexul! Este încetăţenită ideea în mintea aproximativ a tuturor părinţilor că a face educaţie sexuală propriului copil e un subiect mai mult decât tabu este un sacrilegiu, un punct despre care nu se vorbeşte niciodată, se evită, se ocoleşte sau se învârte după subiect cum pisica se învârte după coadă şi nu şi-o prinde niciodată. Având în vedere că de la prima întrebare legată despre sexualitate copiii sunt minţiţi, nici nu mă miră că suntem handicapaţi emoţional şi labili fizic, nepotriviţi pentru a oferi plăcere. Când copilul te întreabă, dar el de unde vine, majoritatea părinţilor răspund că l-a adus barza!!! Common!!!!Cum mama dracului să te aducă barza şi să te arunce din cer în braţe la mami şi tati. Asta e ca Moş Crăciun! Bineînţeles creşti şi descoperi singur că nu există Moş Crăciun, dar există sex. De ce să-i spui copilului că l-a adus barza, când poţi să-i explici că s-a născut pentru că mami şi tati se iubesc şi când creşte îi vei spune şi procedeul. Da, dar pentru a face acest lucru trebuie ca el să vadă că mami şi tati se iubesc, că încă se ţin de mână, că se săruta, că se îmbrăţişează, că dansează, pe scurt, că sunt oameni normali. Din moment ce tot mai puţini fac acest lucru, mai ales când apare un copil, cum să-i explici că nu l-a adus barza?
2. Prezervativele! altă problemă fără cap şi fără coadă. Pe lângă faptul că nu se vorbeşte despre sex cum să se spună despre protecţie. Din moment ce oamenii se presepune că nu fac sex este logic să nu se spună nimic despre prezervative, despre cum poţi evita neplăcreile unei sarcini şi mult mai grave ale vreunei boli cu transmitere sexuală. Consiliul Naţional al Audiovizualului cred că este abstinent de ani, având în vedere că intrezic reclamele la prezervative pe timpul zilei, că vezi Doamne sunt dăunătoare copiilor. Căror copii? Cei care fac copii la rândul lor? Cei care fac avorturi de la 15 ani în sus sau în jos? Care dintre ei? În momentul în care voi avea un copil, indiferent că va fi băiat sau fată, când observ că dă semne că vrea să-şi înceapă activitatea sexuală, îi cumpar vreo trei cutii de prezervative, i le înşir pe masă şi îi spun să nu dea cumva aghiuţă să nu le aibă la el sau la ea în permanenţă. Nu contează cât de mare e plăcerea fără, contează să fii sănătos şi să-l respecţi pe partenerul tău, protejându-te atât pe tine, cât şi pe el.
3. One night stand! când aud aşa zisele prietene şi femei de one night stand nu ştiu pe unde să o mai ia la fugă. Acum sunt argumete pro şi contra. Dacă ai ieşit dintr-o relaţie cu un bărbat pe care l-ai iubit şi au trecut mai mult de trei luni în care îţi plângi de milă pe la porţile prietenilor, colegiilor de muncă şi pe unde mai apuci, e cazul să ai o one night stand şi să vezi că nu se sfârşeşte lumea cu el şi nici nu a început cu el. Găseşte-l pe cel cu care ai vrea să-ţi petreci o noapte, fără complicaţii, fără bătăi de cap, fără a te lega sufleteşte de el and do it!! Niciodată nu se ştie ce va ieşi! Partea a doua este să nu te legi niciodată de un el pe care îl cunoşti. E mai multă bătaie de cap şi pot să apară anumite sentimente. Nu ai nevoie de sentimente, ai nevoie să te simţi bine, să fii tu din nou, să vezi că rănile se vindecă şi că poţi să mergi mai departe.

Cred că suferim de mult mai multe tabu-uri, că avem mult mai multe hibe, că suntem într-o permanentă ceaţă, că nu vrem să vedem ceea ce e evident,că iubirea şi sexul au existat de când e lumea şi vor exista în continuare. Dacă nu suntem deschişi şi sinceri cu noi înşine degeaba aşteptăm să fie ceilalţi cu noi, degeaba aşteptăm de la copiii noştri să fie exemplari când noi minţim, ne ascundem şi ne este ruşine de propriile sentimente. 

duminică, 20 februarie 2011

On the road to happiness...

Fericirea este o stare de spirit care apare pentru câteva secunde şi te face să simţi euforia, apoi, ca orice lucru proiectat să dureze puţin, dispare pentru a lăsa locul unei stări de normalitate sau, de ce nu, de nefericire.Important este ca atunci când te atinge aripa fericirii, chiar numai cu vârful ei, să ştii să profiţi de ea şi să o simţi din plin, nu contează că nu durează sau că nu este exact cum te aşteptai, contează că a venit, indiferent sub ce formă.De aici porneşte şi întrebarea: ce te face fericit?Să fie un câştig mare la loto (nu m-ar deranja dar nici nu aş fi în culmea fericirii, având in vedere că după urmează dictonul "banii nu aduc fericirea" şi de obicei aşa se întâmplă, ca într-o complicitate a destinului),să fie maşina pe care ai reuşit după multe sacrificii să o cumperi, să fie apartamentul sau garsoniera pe care ţi le-ai dorit atât de mult? Oricare ar fi motivul fericirii tale acesta este totuşi de moment, după acea clipă intervin noi şi noi urcuşuri sau coborâşuri. Dacă ai reuşit sâ-ţi achiziţionezi maşina sau apartamentul mult visat banca va avea grijă să-ţi dispară destul de curând starea de euforie, amintindu-ţi de rate. Oricare ar fi răspunsul la această întrebare ceva se întâmplă şi te trezeşti la starea de luciditate începând să-ţi faci griji pentru cotidian. 
Pe mine mă fac fericită lucrurile simple. Îmi plac trandafirii roşii şi roz, aşa cum creşteau pe zidul casei mele, înconjuraţi de iederă şi care se căţărau până la fereastra de sus a camerei mele. Îmi place zăpada, albă, nu aceea care este curăţată rapid şi lasă în urma ei dâre de negru şi mocirlă, aceea care este neatinsă şi sclipeşte la lumina lunii şi care scărţâie sub picioare. Îmi place toamna când mă întorc acasă cu trenul şi pădurea are culori pe care nu le pot descrie în cuvinte. Atunci simt cu adevărat că mă întorc la locul meu, la rădăcinile mele, căci toţi aparţinem unui loc şi întoarcerea este cea mai dulce, indiferent unde ne-am afla. Îmi place muzica, îmi plac filmele, mai puţin cele horror, îmi plac cărţile şi parcurile. Dar, cel mai mult îmi place să am mintea şi inima deschise , să pot să mă bucur de toate lucrurile care îmi plac şi îmi aduc un strop de fericire, indiferent cât durează. De aceea sunt într-un etern drum spre fericire. 

vineri, 18 februarie 2011

În căutarea nimănui

În momentul în care citesc o propoziţie care începe cu prolificele cuvinte: în căutarea, gândul îmi zboară la Proust şi la al lui "Timp pierdut". Nu am reuşit niciodată să citesc toate volumele, m-am mulţumit cu un Swan tras de păr şi am respirat uşurată în momentul în care am fost capabilă să întorc ultima filă satisfăcută că în sfârşit a încetat calvarul. Nu vreau să vorbesc despre Proust şi despre a lui patimă a descrierii, a lui şi a lui Balzac, se vede că sunt francezi ambii, ci despre faptul că se întâmplă la noi pe plaiuri mioritice ca atunci când un scriitor este în viaţă să nu fie citit la intensitate maximă şi la tiraj complet. Când moare se schimbă povestea. Spre ruşinea mea am păţit şi eu exact acelaşi lucru cu Octavian Paler. Spun spre ruşinea mea deoarece suntem din aceeaşi zonă, este o distanţă de doar câţiva kilometrii între locul în care s-a născut şi a copilărit Octavian Paler şi cel în care mi-am petrecut eu mai mult de jumătate de existenţă. La anunţul trecerii de partea cealaltă a baricadei am avut impresia că lumea s-a schimbat. Nu văzusem niciodată în metrou nici măcar urma vreunei cărţi pe care să scrie o "Viaţa pe un peron" sau "Scrisori Imaginare" sau "Mitologii subiective" şi multe altele. Apoi dintr-o dată spiritul lecturii autorilor autohtoni şi mai ales al celor care nu mai sunt printre noi a cuprins aproape jumătate de populaţie, se citea frenetic din Paler, se căutau pe internet citate, se puneau statusuri la messenger cu fragmente din ceea ce scrisese, devenise o nebunie, care, aşa cum începuse, s-a stins în şase luni.  
Partea sadică şi în acelaşi timp de plâns din toată povestea asta este că descoperim autorul abia după ce nu mai este, abia după ce faptul propriei lui existenţe nu reprezintă absolut nimic pentru persoana lui, abia atunci începem să-l citim şi uităm la fel de repede că a existat. Paradoxul recunoaşterii valorii adevărate l-au întâmpinat toţi artiştii, indiferent de forma pe care au îmbrăţişat-o, pictură, sculptură, literatură. Deşi s-a întâmplat cu mult timp în urmă ca adevăratele talente să nu fie recunoscute decât după ce Doamna/Domnul cu Coasa a trecut şi şi-a luat tributul, nu mă aşteptam ca în zilele noastre să se întâmple la fel. Se pare că indiferent de timpuri şi istorii, totul se repetă într-o ciclicitate curios de sinonimă şi vom fi sortiţi la aceleaşi eşecuri şi nerecunoaşteri ca şi strămoşii noştrii, totul întâmplându-se datorită faptului că suntem orbi.
"Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit.
-OCTAVIAN PALER-Scrisori Imaginare-Avem timp




miercuri, 16 februarie 2011

Things I hate most....

începem cu partea umană, apoi ajungem la cea animală: 
1. ipocrizia şi prin extensie ipocriţii şi ipocritele.Când cineva se face că nu ştie ceea ce în realitate este evident numai de dragul de a se afla în antonimie cu cealaltă persoană deja devine lipsit de maliţiozitate şi orice argument îşi pierde valoarea. Până la un punct înţeleg să faci pe prostul dar când devine evident că ceea ce susţii nu este în conformitate cu ceea ce se vede, deja pici în ipocrizie. 
2. să se vorbească de o temă de dragul de a se vorbi. La noi se întâmplă destul de des să se vorbească despre ceva şi să se ajungă la a se bate câmpii pe altceva, până când te întrebi dar subiectul principal care era de fapt? Apoi mai există acea parte a populaţiei care nu are o reprezentare a subiectului sau nici cea mai vagă idee despre ceea ce se vorbeşte şi se trezeşte că îi dă dreptate unui interlocutor sau altuia doar pentru simplul fapt şi motiv că empatizează cu persoana de lângă el. Dacă nu ai înzestrată cultura ta generală cu acel subiect, mai bine taci şi asculţi, poate mai înveţi ceva, în niciun caz nu te apuci să iei partea unuia sau altuia. Pe alocuri se încadrează tot la ipocrizie. 
3. să moară capra vecinului, nu contează că a mea are râie, dar să crape frate aia mai întâi căci altfel ego-ul meu nu suportă că vecinul a fost mai bun decât mine, m-a întrecut până şi la moartea caprei.Acest izvor nesecat de a vedea ce izmene poartă vecinul şi ce zace prin curtea lui, numai pentru a-ţi da seama dacă eşti la fel ca el, mai sus sau mai jos decât el, întrece până şi paparazzi specializaţi în urmăriri de piţii.Dacă vecinul are mai mult, înseamnă că e ceva cu el, nu se poate, trebuie să fi făcut el ceva astfel încât să deţină mai mult. De muncă aţi auzit oameni buni?E aia care te face să te trezeşti în fiecare dimineaţă, să alergi, să te agiţi şi să nu ştii ora exactă la care ajungi acasă că se poate întâmpla să lucrezi peste program.
4. stomatologul şi crizele de rinichi. Să mergi la stomatolog poate reprezenta plăcere pentru sado-masochişti sau dacă suferi de vreo psihoză, altfel este chinul suprem. Nu mi-a plăcut niciodată şi nici nu îmi va plăcea dar din păcate este un chin necesar.Absurditatea vine din faptul că plăteşti pentru a suferii în acele momente dar, pe de altă parte, plăteşti şi pentru a ştii că ai o dantură sănătoasă şi implicit o viaţă sănătoasă. Crizele de rinichi de la cinci dimineaţa. Două am avut, una la cinci dimineaţa soldată cu mersul pe la Urgenţă şi una într-o după-amiază, dar care a trecut fără colindat spitalele căci devnisem expertă. Dacă aş putea să scap de nisip , l-aş da şi pe gratis.  
5. maidanezii. Nu toţi câinii, să nu se înţeleagă greşit, doar aceia cu colţi de lupi, care te privesc lingându-şi boturile şi se gândesc cât de copioasă este fesa ta sau că se mulţumesc şi cu un muşchiuleţ, nu contează, atâta timp cât au cu ce să se hrănească din corpul tău. Am avut parte de aceste patrupede aproape toată viaţa, oriunde aş fi locuit, dădeam de ele. Nu îmi era frică să mă întorc acasă la ora unu sau două noaptea gândindu-mă că m-aş putea întâlnii cu vreun violator sau vreun ciudat sau drogat sau criminal, cât îmi era şi este groză de ei, de maidanezi şi de colţii lor nesătui şi reci. 
6. şobolanii, care în tinereţea mea de căministă îţi tăiau calea şi erau graşi sau uneori mult mai graşi decât un purceluş. Nu contează unde am stat, acum parcă nu mai sunt, dar acei şobolani, plus vreo zece maidanezi aciuiaţi pe acolo mi-au marcat tinereţea. De câte ori mă întorceam la cămin de acasă se întâmpla ca şobolanul să-mi taie calea şi cîinii să latre de nebuni la trolerul meu căci era pe roţi şi se mişca şi cine ştie ce maşinărie a timpului reprezenta pentru afurisitele de potăi. 
În mare cam astea sunt lucrurile pe care le urăsc cel mai mult. Ar mai fi un punct, totuşi:
7. persoanele care fumează de faţă cu mine ştiind că deşi m-am lăsat de o perioadă considerabilă de timp, tot salivez, când şi când, după o ţigară (mă refer la familie şi la prietenii de familie), ţigara ,care reprezintă, din păcate, marea mea pasiune şi marele meu regret.
 


luni, 14 februarie 2011

De Valentine's Day...

îmi doresc: freedom of mind and thought, of speech and feelings, of my soul and his soul. Libertatea sufletului meu depinde de libertatea sufletului lui. Dacă sufletul lui este îngrădit şi nu simte, atunci şi al meu tinde să devină la fel, având în vedere faptul convieţuirii noastre şi că pe parcurs împrumutăm de la cealaltă persoană anumite caracterisitici. Se întâmplă rar să nu împrumutăm de la celălalt anumite ticuri, idei, posibilităţi de a privi o anumită problemă şi de a o rezolva. Este ceva normal să încerci să-ţi modelezi dorinţele după dorinţele celuilalt. Ceea ce nu este normal este ca el sau ea să încerce să te sufoce prin impunerea propriilor viziuni astfel încât mintea ta şi sufletul tău să nu mai poată să discearnă propriile gânduri. Iubirea nu este subjugare, nu este sclavia mea faţă de el şi nici sclavia lui faţă de mine, nu este subjugarea personalităţii mele sau a personalităţii lui. Iubirea este libertate, libertatea minţii, a trupului, libertatea mea şi a lui, posibilitatea de a fi deschis şi integru faţă de partenerul tău, de a comunica pe toate canalele de comunicare posibile şi mai ales de a fi pe aceeaşi lungime de undă. Degeaba tu comunici ceva şi el înţelege altceva sau nu vrea să înţeleagă, ego-ul lui acoperindu-i raţiunea. Cu cât eşti mai deschis cu atât mai mult poţi să înţelegi ce vrea să spună celălalt. 
Nu pot să spun că mă omor după Valentine's Day pentru că nu sunt adepta conceptului de a sărbătorii o singură dată pe an. Să iubeşti pe cel de lângă tine nu se întâmplă doar o dată pe an, căci nu este Crăciun sau Paşte, nu poţi spune fac Pomul de Crăciun şi după trei săptămâni îl desfac, nu ai cum să spui că îl iubesc astăzi, aştept să treacă Dragobetele şi până la anul pe vremea asta ne descurcăm, vedem noi ce facem.Din nefericire şi acet tip de a sărbătorii a devenit o afacere care le asigură micilor şi marilor comercianţi vânzări extraordinare în această perioadă. Pentru a oferi nu ai nevoie de o zi anume, poţi să o faci oricând simţi nevoia că celălalt are nevoie să primească şi atunci darul va fi mult mai preţuit. Oricum ceea ce contează este de câte ori şi cum şi cât ai iubit vreodată cu adevărat, mai puţin ziua în care ai dat.   

sâmbătă, 12 februarie 2011

O nouă zi....aceleaşi cărţi!

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu gândul la ce am de făcut în ziua care urmează a se trece şi în fiecare dimineaţă realizez că viaţa mea se împarte între două întrebări existenţiale: să continuu obligaţiile din Filipescu şi să trec la îmbogăţirea fără justă cauză, să dau cu nasul prin măsurile asiguratorii din procedura civilă sau să repet o dată şi o dată ce scârţâie la civilul general (şi scârţâie unele chestii încât şi eu mă speriu de prostia mea). Bineînţeles sunt mai multe astfel de probleme şi nu se conturează pe aceleaşi materii şi teme pentru că dacă s-ar învârtii în acelaşi sens şi ar conţine aceleaşi probleme aş fi fericită căci aş reuşii să le încimentez în memoria encefalului meu. Îmi este dor de zilele în care citeam pe nerăsuflate o carte de care auzisem sau pur şi simplu o răsfoisem şi mi-am dat seama că aş dori să o citesc. Deşi încerc şi acum să citesc altceva, nu am timp întotdeauna, Cehov şi al lui Unchiul Vania aşteaptă cuminte undeva pe mobilă să-l deschid, noroc că am terminat Livada cu Vişini, până în vară poate ajung şi la ultima filă a cărţii. Sunt conştientă că dacă aş cădea în patima cititului altor materiale nu m-aş mai putea concentra pe ceea ce am de studiat, de aceea încerc să păstrez o distanţă rezonabilă făţă de ceea ce mi-ar face o deosebită plăcere. Apoi sentimentul de vină că pierd timp preţios pe această ultimă sută de metri nu mi-ar da pace, aş fi într-un carusel al propriilor regrete şi aş simţi că nu m-am folosit de toate resursele disponibile pentru ca în final să fiu încununantă cu succes.    
Succesul apare în momentul în care ai făcut sacrificii, în momentul în care ai muncit până la epuizare şi uneori dincolo de ea. Însă nici atunci, din păcate, succesul nu este complet, el reprezintă doar o parte din ceea ce trebuie să obţii prin parcurgerea unei anumite etape din viaţa ta profesională, etapă care se leagă automat de viaţa ta personală, de capacitatea de a renunţa pentru o durată de timp mai mare sau mai mică la ceea ce îţi face plăcere pentru a-ţi atinge scopul. Sună cam Machiavellic, deşi acesta când s-a referit la "scopul scuză mijloacele" a adăugat "atunci când cauza este nobilă". De-a lungul timpului oamenii au tăiat această nobleţe a cauzei, lăsând să se înţeleagă că scopul scuză orice mijloc. Ei bine la mine scopul este unul legitim, licit şi are un obiect bine determinat, reprezintă dorinţa mea de a avea o viaţă profesională aşa cum mi-am dorit.
Nu ar trebui să mă deranjeze existenţa aceloraşi cărţi, doar că la un moment dat ajungi la saturaţie şi se întâmplă să îţi dispară, doar pentru o secundă, motivaţia pentru care faci ceea ce faci. Atâta timp cât depinde de mine ca acele cărţi să fie ştiute, cunoscute din scoarţă în scoarţă, cum se spune, încerc să fac tot posibilul pentru a nu rămâne dezamăgită pentru că ştiu că la momentul potrivit vor fi înlocuite cu altele, care mi se vor părea mai bune sau mai rele, depinde de circumstanţe. 

joi, 10 februarie 2011

Oglinda gândurilor

Ce comportament ar trebui să ai în societatea de astăzi pentru a fi considerat demn de a te numi individ?De obicei societatea şi mai ales grupurile resping orice comportament care se bazează pe nonconformism. Începând de la haine, de la modul în care te îmbraci şi mai ales de unde te îmbraci (nu contează calitatea, nu contează cantitatea, doar sa fie de firmă şi trendy) până la exprimarea ideilor în public sau în scris, dacă nu sunt conforme unui anumit tipar te cataloghează. În această etichetare intră cuvinte precum: ciudat, deplasat, cum îndrăzneşte să se îmbrace în asemenea mod, simţul estetic îi lipseşte cu desăvârşire, oare nu s-a uitat în oglindă când a  ieşit din casă? Ei bine oamenii se uită în oglindă când ies din casă şi din păcate multora nu le place ce văd. Nu mă refer la haine care sunt doar un accesoriu, ceva cu care acoperim pielea şi goliciunea noastră căci dacă am fi fost cuminţi la începuturi, acum nu mai existau D&G, Versace, Dior, Armani, etc., mă refer la faptul că în momentul privitului propriului chip omul are capacitatea de a se vedea în oglindă aşa cum este şi nu cum vrea să pară. Se spune că oglinda, oglinzile sunt capabile să facă legătura între noi şi alte lumi, alte universuri, paralele sau nu, aflate în tridimensionalitate sau fiind undeva în a patra dimensiune. Astfel, privindu-te în oglindă, adevăratul "eu" iese la iveală, conştiinţa îţi arată că nu ai păşit întocmai cum ai fi vrut şi unde ai fi vrut, ci eşti undeva între prăpastie şi piciorul în groapă. Cum ai vrea să arate un astfel de om pe stradă, care a descoperit că este doar un pion în propria închisoare, că spaţiul lui limitat şi în a cărui existenţă a crezut orbeşte, de fapt este doar o iluzie optică a lumii lui. Partea aceasta nu se înţelege. 
Fiecare este liber să se exprime cum vrea, mai mult sau mai puţin corect, cu idei fantasmagorice, cu unele desuete, cu viziuni sau practici oculte, cu gânduri, opinii şi credinţe proprii. Până nu înţelegem că avem dreptul să ne îmbrăcăm cum vrem, să spunem ceea ce gândim, chiar dacă o mai dăm cu bâta în baltă, să ne exprimăm şi prin alte forme, nu numai prin cuvânt, vom fi veşnicii sclavi ai propriului cerc vicios. Devenim nişte obtuzi cu singura aspiraţie de a părea ceea ce nu suntem şi asta până într-o dimineaţă în care ne vom privii atent în oglindă.  

luni, 7 februarie 2011

Femeia unui singur bărbat, bărbatul unei singure femei!

Când aud şi citesc această expresie prin reviste sau pe site-uri dedicate femeilor care ar trebui să înţeleagă cu ce se mănâncă relaţiile şi cum ar trebui să decurgă coabitarea cu cealaltă persoană, pur şi simplu mă pufneşte râsul. Nu râd pentru că mi s-ar părea propoziţia haotică din punct de vedere semantic şi nici nu râd pentru că nu aş crede întru totul că poate exista această uniune strânsă între un El şi o Ea. Pur şi simplu râd pentru că a devenit arhaism acest concept de apartenenţă la un singur numitor, acest tip de convieţuire, fără a fi nevoie de intervenţia altor factori externi. Acum o sută de ani era mult mai simplu să convieţuieşti cu cineva, în parte pentru că ţi se trasa şi impunea cu cine să convieţuieşti dintr-o anumită comoditate şi pentru a nu exista discrepanţe între clasele sociale, ar fi fost de neconceput ca sângele aristocrat să se împerecheze cu unul de grăjdar. Bineînţeles că după un timp de convieţuire se ajungea tot în grajd. Atât femeia, cât şi bărbatul, sufocaţi de atâta apartenenţă se decideau să schimbe mirosul parfumului de crin cu cel de fân şi bălegar. Uite aşa conceptul se dezmembra căci ceea ce era menit să fie numai si numai al lui sau al ei sfârşea prin a fi împărţit cu ceilalţi. 
În zilele noastre nu s-a schimbat absolut nimic, doar partea cu promisul din faşă, avem libertatea să ne alegem aristocraţii sau grăjdarii dupa bunul plac, după cum bate vântul, după oricare ar fi mirosul, nu contează. În ceea ce priveşte apartenenţa, ei bine, după o perioadă de timp se întâmplă să alunecăm pe aceeaşi pantă a căutării în exterior şi de ce nu a găsirii elixirului, nu permanent, la fel, pentru o perioadă de timp. Nu mai există de mult bărbatul unei singure femei şi femeia unui singur bărbat, a dispărut conceptul, a dispărut matriarhatul, a dispărut iubirea, pasiunea, sexul monogam a fost înlocuit cu cel poligam, cât mai mult înseamnă experienţă, puţin înseamnă că nu ai descoperit adevărata plăcere şi aş putea continua. Sunt de acord că fără a avea cât mai multe relaţii nu poţi să alegi ce crezi că este cel mai bine pentru tine, dar nu sunt de acord ca în timpul relaţiei să alergi la coteţul altuia sau alteia. Ar trebui ca în fiecare relaţie în care te afli să poţi spune ca tu eşti femeia lui şi numai a lui, iar el este bărbatul tău şi numai al tău, nu contează cât durează, nu interesează că au trecut sau nu cei trei ani în care dragostea are timp să moară sau să se nască, contează doar ca atunci să poţi aplica dictonul apartenenţei la o relaţie. 
M-am născut liberă, în pofida regimului care era atunci şi care nu a mai durat mult, m-am născut goală pentru a mă îmbrăca, m-am născut incultă pentru a mă putea educa, dar cel mai important lucru este că m-am născut din iubire. Din moment ce ne naştem din iubire, de ce nu putem ca pentru momentele acelea să recunoaştem că de fapt dorim ca de fiecare dată omul pe care îl iubim şi care este atunci lângă noi să ne aparţină pentru acele momente doar nouă, nimănui altcuiva!

duminică, 6 februarie 2011

Plafonare

Priveam la ceasul calculatorului şi mi-am dat seama că am doar 12 minute de a compune postarea căci la ora 17:00 mi-am promis că încă vreo trei ore învăţ...I know, life sucks and then you die!!! Nu că nu aş fi făcut acest lucru toată ziua, cu mici pauze de mişcat fundul de pe scaun pentru a nu prinde rădăcini sau pentru a-mi potoli foamea, căci mie când îmi este foame pur şi simplu nu mai pot gândi şi nu mă mai pot concentra. Să las totuşi pălăvrăgeala inutilă deoparte şi să concep ceva cât de cât uşor de citit şi bineînţeles cu o temă specifică. 
Problema este că nu mă bântuie niciun gând inspiraţional, nico idee ieşită din comun, niciun sentiment de goliciune sau împlinire, nimic. Senzaţia aceasta ciudată de nimic, plină totuşi cu nişte gânduri care se îndreaptă vertiginos spre vreun contract sau spre vreo obligaţie mă surprinde, având in vedere că de obicei în capul meu e cam aglomeraţie, cam ca pe Magheru la ora 13:00 într-o zi de lucru.Când mi-am conceput blogul şi mi-am ales tema, această temă infinită care nu are cum să se termine şi care înglobează în ea esenţa existenţei noastre, am făcut-o pentru a mă destinde, pentru a ieşi din cercul vicios al lecturării over and over again a aceloraşi pagini din tratate şi pe care oricum nu le voi şti complet. Deşi uneori am impresia că mă constrâng să am şi o altă activitate trebuie să o fac pentru echilibrarea substanţelor din creierul meu şi în speranţa că nu mă voi plafona. Nu pot să înţeleg persoanele care deşi au un job care necesită aplicarea cunoştiinţelor din specialitatea pe care o au, uită că lumea nu este concepută doar din acele idei sau tratate şi nu mai fac şi altceva pentru sufletul lor, pentru odihna celulei, pentru a se simţii cu sufletul împăcat că ceea ce îi place nu poate să-i fie răpit de cotidian. Plafonarea este boala care aduce moartea obiectivităţii, dorinţei, relaţiilor şi poftei de libertate.  



vineri, 4 februarie 2011

Creierul inimii

Creierul inimii ar trebui să fie partea cea mai importantă în momentul în care este proiecat motoraşul. La fel cum la o maşină cu cât este mai performantă cu atât are mai mulţi cai putere şi un motor cu mult dezvoltat aşa ar trebui să se întâmple şi în cazul inimii umane. Acolo unde se spune că sălăşluiesc sentimentele printre milioanele de vase sangvine şi printre artere, ar trebui să existe în mijlocul ei un creier cu două emisfere şi cu materie cenuşie şi cel mai important: înzestrat cu raţiune, cu posibilitatea de a trage linie, cu raţionamente logice şi mai ales cu argumente şi contraargumente. Să analizăm un exemplu: o femeie este atrasă numai de ceea ce putem numi "bad boys" şi nu mă refer la aspectul de golănaş sau semi-golănaş pe care aproape toţi bărbaţii îl explorează la anumite vârste, ci la aceia care sunt nestatornici, fără un scop definit în viaţă, care cred că flirtul cu cea mai bună prietenă a ei este o modalitate de a-i demonstra cât de mult o iubeşte pe ea, care nu se dau în lături de a încerca noi cuceriri şi care pe deasupra mai au câte o dependenţă (mai mult sau mai puţin sâcâietoare). Femeia în afara faptului că se simte atrasă de el încearcă să îl salveze de propriile-i metehne, să-i demonstreze că el se poate schimba şi depune eforturi uriaşe până când el o părăseşte sau ea devine extenuată. Ei bine după ce se vede liberă pleacă în căutarea altuia şi bineînteles îşi alege acelaşi tipar. În acel moment ar trebui să existe un creier al inimii care să o anunţe că totuşi barca de salvare pentru alţii e cam cu multe găuri în ea şi oricât de mult ar conta faptele bune samarinenii s-au cam epuizat. Creierul inimii ar trebui să-i arate partea proastă a tuturor relaţiilor ei bazate pe aceeaşi tipologie masculină, să-i evidenţieze nopţile plânse, trădările,flirturile lui cu altele, ipocrizia, jignirile, dependenţele, de fapt, toate părţile proaste ale fostelor relaţii.
Veţi spune: dar ce ea nu are creier să gândească? Nu are ochi să vadă?Aici este problema, are creier, toţi avem, doar că acel creier fiind inundat cu fel şi fel de substanţe care îi fac hormonii să fiarbă şi să-i pună la încins dorinţele, devine imun la stimulii externi cum ar fi posibilitatea reacţiei într-un cadru similar.Dorinţele ei ajung să-i transmită creierului semnale înşelătoare de genul că de această dată este diferit căci persoana este diferită, nu ar putea să deţină aceleaşi trăsături. Nu le are pe aceleaşi, ci altele accentuate. Rezultatul va fi acelaşi: o nouă relaţie bazată pe tiparul binecunoscut. Dacă ar exista creierul inimii poate că vălul de pe ochi ar cădea şi poate nu am face aceleaşi drumuri de mii şi mii de ori în căutarea şi salvarea unei persoane care nu vrea să fie salvată.
Din fiecare relaţie ar trebui să învăţăm ceva, ar trebui să fim capabili să filtrăm informaţia şi a doua, a treia, a patra oară să alegem în deplină cunoştiinţă de cauză, să deschidem inima dar să nu o lăsăm pradă aceloraşi instincte şi mecanisme de atrofiere a simţurilor. Dragostea nu se gândeşte, se simte, dar când simţurile îţi sunt umbrite de aceleaşi experienţe negative, chiar daca nu am fost concepuţi cu un creier al inimii ar trebui să încercăm să-l mutăm pe cel existent acolo, măcar pentru câteva momente.  

joi, 3 februarie 2011

În dulcele stil compulsivo-obsesiv!

Nu glumesc căci este adevărat. Spuneam acum câteva săptămâni că dezvoltăm obsesii pentru diferite lucruri, melodii, filme sau şi mai grav pentru anumite persoane (cred că sunt unele dintre cele mai crude obsesii pe care le poate avea un om-obsesia pentru cineva de care crede şi are certitudinea că este îndragostit, pentru care este în stare să-şi dea peste cap întregul bioritm şi să renunţe la orice chiar şi pentru a petrece doar cinci minute în compania lui sau ei). Ei bine alunecând uşor către această pantă sau rampă (depinde cum vrei să o priveşti) a obsesiei mă încadrez uşor în ceea ce aş putea numi o mică obsedată. Nu mă refer la persoane, mi se întâmplă rar să dezvolt sentimente durabile pentru cineva, sentimente pe care să nu le pot exprima şi să risc să se transforme în mici sau mari obsesii. Mie mi se întâmplă să fiu obsedată acum de o melodie, de versurile acesteia şi de ce să nu recunosc de interpretarea artiştilor. Întotdeauna mi-a plăcut Michael Bolton, melodiile lui emană atâta pasiune,patimă, trăire,tumult, iubire,freamăt, neastâmpăr încât nu poţi lăsa urechea să devină insensibilă atât la versurile melodiei cât şi la fundalul sonor. Despre Lady Gaga nu pot să spun că mă dau în vânt dar nu schimb postul de radio când aud vreo melodie a ei şi nici nu mă simt agasată în vreun fel de ceea ce interpretează.
Ei bine şi să trecem acum la marea mea descoperire (de parcă aş fi Columb cu a lui Americă). Căutând pe veşnicul youtube melodii ale lui Michael Bolton dau peste Murder my heart. A fost un coupe de foudre de la prima ascultare, mai mult chiar, cred că am văzut şi artificiile explodând mai ceva ca de Anul Nou!!! M-a frapat coloana sonoră şi vocea clară a ei, extraordinar de clară, puternică şi suavă în acelaşi timp şi spre surprinderea mea vocile lor se potrivesc ca două palme închise pentru rugăciune. Dar ce este mult mai intens şi pasional decât modul în care cei doi interpretează şi simt melodia sunt versurile.M-a surprins plăcut o creaţie unică de "You got me defenseless, intoxicated senseless", oricât aş fi stat să cuget la o asemenea alăturare de cuvinte nu cred că aş fi fost capabilă să execut o asemenea sintagmă. Alte două versuri cu încărcătură emoţională ar fi  "I need to catch my breath with you sometimes /Cause I get dizzy when your body's touching mine". Nu mă refer aici la felul în care sunt compuse ci la unicul şi irevocabilul adevăr care se face simţit ori de câte ori trupurile noastre simt căldura trupului persoanei iubite, la fiorii reci şi de ce nu la ameţeala parfumului emanat de pielea celuilalt, la dorinţa de a înhăţa şi a înşfăca şi ultima suflare şi ultima părticică a corpului într-un mod animalic sau canibalic."I climb up the past that I could never escape/I'm just a witness to the scene of my heart/And the way you've been slaying my heart"...partea cu trecutul care te prinde din urmă şi de care nu poţi scăpa pentru unii devine un perpetuu mobile, dar dacă ar fi să ne gândim că totul se plăteşte pe lumea aceasta şi că roata se va întoarce iar şi iar este ceva normal să nu putem scăpa de vechiile fantasme ale iubirii şi să fim doar simpli martori ai inimii care îşi desenează singură drumul. "You murder my heart" am simţit-o toţi pe propria piele la un moment dat şi ştim cum este ca cineva să înfigă un pumnal în inimă doar de dragul de a o vedea cum sângerează (la figurat nu la propriu).
Nu vreau să traduc versurile, le-aş strica esenţa, nu ar mai avea aceeaşi putere căci din păcate în limba noastră nu putem exprima anumite trăiri cu exactitatea dintr-o altă limbă. Până la urmă  este valabil pentru toate limbiile pământului faptul că anumite cuvinte sunt menite doar lexicului lor şi al nimănui altcuiva. Cred că este prima melodie care mă impresionează atât prin sonoritate, cât şi prin versuri. De obicei îmi plăceau versurile dar instrumentalul şi vocile lăsau de dorit sau viceversa. Acum am găsit ceva care să-mi împace ambele cerinţe: voci puternice şi versuri adevărate. Totuşi nu le recomand piesa celor care suferă după cei sau cele pe care le credeau jumătatea lor şi nici celor care şi-au pierdut speranţa că şi pentru ei există cineva, trebuie doar să-l găsească sau să-l întâlnească şi să nu-i dea drumul atunci când îl descoperă. Este bună pentru cei care vor să-şi aducă aminte de iubiri uitate şi de gustul buzelor altora, de pasiune şi de intimitate, de dorinţă şi de intensitate, care chiar dacă este de scurtă durată măcar nu te-a ocolit şi ai avut posibilitatea să descoperi ceva ce nici măcar tu nu ştiai despre tine.



 

marți, 1 februarie 2011

Feelings

Aş vrea să fiu capabilă să scriu despre sentimente la fel de uşor cum mănânc un măr, cu poftă şi cu satisfacţia că îmi oferă mărul tot ceea ce am nevoie. Iubirea de multe ori nu oferă posibilitatea să o consumi în formă brută, întreagă, aşa cum apare, neşlefuită, fără încercări temerare de a o schimba, fără a te preface şi a mima că îţi pasă, fără minciuni şi ascunzişuri, doar cu ceea ce are de oferit, atât cât poate şi cât este capabilă să-ţi ofere atunci, în momentul respectiv şi la locul respectiv, fără restricţii şi fără oprelişti şi mai ales fără promisiuni deşarte. Nu sunt capabilă să-i spun pentru totdeauna căci acel totdeauna mi se pare de infinite ori mai mare decât sentimentul pe care îl nutresc eu atunci şi pe care nu voi mai fi atât de sigură că îl voi nutri peste 5, 10 sau 20 de ani. De acord, iubirea se transformă, de cele mai multe ori în comoditate, în obişnuinţă, în ceva desuet, în faptul că trebuie să stai alături şi după ani căci doar a trecut un sfert de veac şi nu mai este sens în vreo despărţire. Există atât de puţine persoane norocoase care pot spune că şi-au iubit partenerul sau partenera până la adânci batrâneţe, că i-au iubit în pofida spaţiului şi a timpului, că nu a contat apariţia ridurilor, a pielii care se zbârceşte, a bătrâneţii care se apropria şi care îi anunţa că în curând sună pentru ultima oară, i-au iubit necondiţionat, oferind totul şi dând totul. 
Când l-am văzut pentru prima dată nici nu i-am dat atenţie, nu îl găseam atrăgător, cu atât mai puţin să mă gândesc că aş putea vreodată să nutresc vreun sentiment pentru el sau ca îmi va schimba concepţia despre iubire şi apariţia ei într-atât încât să cred că poate se întâmplă şi pe strada mea să dureze. Poate pentru că eram mult prea tânără să înţeleg că acea privire mă va urmări în căutările mele, în peregrinările sufletului meu şi ori de câte ori întâlneam pe cineva privirea lui era acolo. Mai târziu am realizat că de fapt eu îl caut pe el în fiecare bărbat pentru care am avut anumite sentimente, că ochii lui mă urmăreau, că le plăcea să mă vadă încercând să găsesc ceea ce mă aştepta deja dar eu nu vedeam, fiind orbită de propriile cercetări. De fiecare dată când aveam un eşec gândul îmi zbura involuntar la faţa lui, la căldura mâinilor lui, la zâmbetul lui şi la modul în care îşi muşcă buzele ori de câte ori se gîndeşte la ceva important. Involuntar am împrumutat acest tic de la el şi îl făceam ca pe ceva care îmi aprţinea, de fapt, fiind o parte din el.De multe ori mi-am spus că mă gândesc la el doar pentru că am ajuns la un punct de cotitură, doar pentru că îmi este greu, nu aş fi recunoscut că mă gândesc la el deoarece eu îl vreau lângă mine pe el, nu o copie sau o imitaţie a părticelelor lui.
Poate pentru că este vorba de mărul oprit îmi place să cred că el este destinul meu sau că face parte din ceea ce trebuie să iubesc eu, că el este casa mea şi visul meu, că oriunde aş fi m-aş simţii bine alături de el, nu ar conta dacă ar ploua sau dacă ar ninge, dacă frigul ar fi pătrunzător sau căldura insuportabilă, dacă m-ar durea sufletul sau dacă aş fi fericită, căci aş fi sigură că el este lângă inima mea. Din păcate şi acum mă gândesc la ochii, la pielea şi zâmbetul lui şi pentru că timpul nu ne-a lăsat nicio portiţă de apropiere şi pentru că eu am călătorit pe o stradă şi el pe alta, neîntâlnindu-ne decât în viteza caruselului, încă visez la iubirea care mă aşteaptă şi caut la alţii ceea ce ştiu că voi găsii la el.





Autodisciplină şi plăcere!

De obicei după o perioadă încărcată ar trebui să urmeze o perioadă de relax, de euforie, de depăşire a circumstanţelor negative şi mai ales de hrană pentru suflet, perioada aceea în care să te bucuri că poţi face ceva pentru a-ţi atinge scopul plăcerii, pentru a-ţi oferii din fructul oprit, pentru a te simţii euforic şi extaziat de orice nimic. Am spus bine de obicei deoarece întotdeauna se întâmplă să apară ceea ce numim neprevăzutul, inexactitatea şi imprevizibilul, atât din viaţa cotidiană şi înconjurătoare, cât şi din banalul în care ne petrecem existenţa. De multe ori aşteptăm un semn, o dată, un imbold sau un impuls care să ne trezească la realitate, care să ne arate partea goală sau mai puţin plină a paharului, care să ne îndrume paşii şi noi să urmăm orbeşte calea. Din păcate legea compensaţiei nu se aplică în cazul în care ai de îndeplinit anumite task-uri, în cazul în care ţi-ai trasat anumite direcţii şi ai great expectations atât de la propria persoană cât şi de la cei din jurul tău. Absolut totul se bazează pe ideea de muncă şi învăţare continuă, de autodepăşire şi de autocontrol. 
Am realizat că dacă am posibilitatea să-mi dezvolt capacităţiile cu timpul ceea ce am de făcut nu mai cade ca un fulger din cer în capul meu şi aşa plin de gânduri şi timp limitat. Problema mea este imposibilitatea de a mă  odihnii aşa cum îmi doresc: pe o plajă stând sub o umbrelă, cu un Mojito în mâna stângă şi o carte bună în mâna dreaptă, cu valurile oceanului spargându-se de stânci, cu mirosul sării şi al nisipului impregnat în piele atât de tare încât să te strângă dar în acelaşi timp să fie suavă, ca o îmbrăţişare masculină. 
Toate aceste lucruri ies din tiparul autodisciplinei căci desfătarea nu presupune autodisciplină şi nicidecum plăcere, dar pentru ca sunt doar om, supus greşelii şi plăcerii de aproape orice tip, îmi place să-mi imaginez că vara viitoare, sau de ce nu, chiar iarna ce va urma îmi vor aduce din ce în ce mai aproape valurile şi aroma pielii sărate-nisipoase. Deoarece sunt corelate, fără autodisciplină nu pot să obţin plăcere. Nu mă refer la plăcerea carnală, sexuală, asta intră într-o altă categorie şi pe care o poţi obţine fără a fi nevoie de autodisciplină, ci mă refer la plăcerea de a te premia după ce ai reuşit ceea ce ţi-ai propus pe plan profesional prin aplicarea principiului autodisciplinei. Greutatea vine tocmai din faptul că nu ştii dacă vei avea capacitatea să atingi punctul culminant şi să-ţi transformi autodisciplina în plăcere.