miercuri, 27 aprilie 2011

Passing by!

Am obosit la propriu. Pentru ce Doamne Iartă-mă mai există Sărbători dacă după ele eşti atât de obosit încât nu te poţi regăsi, dar să te mai cauţi?Ar trebui să ne simţim bine de Sărbători, să fim cu cei apropiaţi, cu familia, cu iubiţii sau iubitele, să ne deconectăm de la problemele cotidiene, să uităm de dureri, de griji, de orice şi să ne bucurăm de viaţă. Ei bine cum să poţi face toate astea când lumea intră într-o frenezie totală, într-o anxietate foarte greu de depăşit, de alergat dintr-o parte în alta după cumpărături, după miei, iepuri, porci,vite sau mai ştiu eu ce alt animal numai bun de mâncat, după cadouri care nu înseamnă nimic pentru ei, doar că şi-au făcut datoria căci mai trebuia să-l cumpere şi pe acela în goana după shopping şi prea puţin era important dacă simboliza sau nu ceva. Suferim de boala neajunsului şi suntem nesătui, din păcate de lucruri prea puţin importante, iar pe cele importante nu le vedem sau nu am fost învăţaţi să le recunoaştem. Alergăm după ceea ce credem noi că este reprezentativ pentru viaţa noastră dar uităm că Sărbătoarea este cel mai bun prilej de a te întâlni cu pacea şi liniştea pentru a lăsa loc furtunii care negreşit va veni, ca o lege nescrisă a Universului, căci după calm vine furtună. Superficialitatea poate că ne urmăreşte din vremea trecută, căci atunci fiecare se descurca cum putea, dar pentru că am trecut într-o altă lume, ar fi trebuit să evoluăm,să avem alte aşteptări, atât de la noi, cât şi de la cei din jur. Se pare că trecerea de la orice către oricine, indiferent de regim sau de epocă, nu ne face mai buni sau mai răi. Pur şi simplu rămânem ceea ce am fost: nişte damnaţi ai propriilor frici! 

joi, 21 aprilie 2011

Femei inteligente şi singure?!?!

Am făcut o radiografie în grabă a subiectului pe google, eternul şi veşnicul motor de căutare, tastând chiar aceste cuvinte: femei inteligente şi singure.Nu am căutat aceste cuvinte dintr-o cauză extrinsecă ci intrinsecă, ghidându-mă după principiul că cine vrea să ştie găseşte cu adevărat. Nu m-am mirat să văd că rezultatul căutării a dat vreo 10 pagini de google şi nu, nu le-am citit pe toate, îmi este imposibil, dar am citit  cât să mă privesc în oglindă în orice moment al zilei şi al nopţii şi să-mi dau seama că am ajuns exact ca ele: singură în inteligenţa mea. Bineînţeles răspunsurile şi descrierile şi cauzele variază, multe surate dau vina pe bărbaţi, că nu ştiu să se ridice la nivelul aşteptărilor noastre (e adevărat în anumite cazuri, am întâlnit şi din aceştia), că o femeie de carieră şi succes îi sperie, îi pune pe fugă (nu cred că un bărbat inteligent ar alerga ca din puşcă când ar da cu nasul de o asemena femeie), că de obicei bărbatul îşi doreşte o femeie care să fie casnică, nu avidă de poziţie socială sau de job-uri bine plătie (într-adevăr din ăştia se găsesc şi mai mulţi, dar nu este o regulă,noi femeile am ridicat-o la rang de regulă, excepţiile sar de unde te aştepţi mai puţin, slugăreala a cam dispărut de pe faţa pământului), că femeia vrea ca bărbatul să îi fie egal-din păcate sau din fericire, egalitate nu se prea poate, nu ne lasă în primul rând construcţia corpului, apoi un adevăr unic şi irevocabil, noi dăm naştere, zămislim iar şi iar, un bărbat nu ne va putea fi niciodată egal din acest punct de vedere. 
Să ne întorcem la femeile inteligente, de ce nu frumoase şi singure. Singurătatea este o stare bolnăvicioasă pe care ţi-o instalezi prin programul haotic la care te supui şi îţi dai seama că în graba de a obţine diplomele pentru care ai pierdut atâtea nopţi şi care te vor ajuta să urci pe treapta succesului, ai rămas singură, uitată în colţul biroului tău cu lumina veiozei aprinsă în mijlocul nopţii şi cu dosarele răcnind în jur. Pentru a avea o relaţie trebuie să sacrifici, să sacrifici timpul tău în folosul timpului lui, să sacrifici dosarul acela pentru mâine dimineaţă, dar, cel mai important şi el să facă acelaşi lucru. Pentru a nu te încadra în categoria inteligentă, frumoasă, dar singură trebuie să fii pregătită să faci compromisuri şi nu cu el, cel pe care ţi l-ai ales, ci cu tine însăţi. Cred că problema de aici pleacă: suntem învăţate că trebuie să învăţăm pentru a avea succes, total de acord, dar nu suntem învăţate să sacrificăm pentru a avea o relaţie, nu am învăţat arta compromisului, de a lăsa astăzi pentru ca mâine să lase el. Recunosc nici eu nu prea las de la mine căci pentru a progresa trebuie să lupţi şi din păcate lupta o vei purta inconştient şi cu partenerul tău. A fi într-o relaţie nu înseamnă să-ţi măsori IQ-ul tău cu al partenerului sau să porţi discuţii filosofice la două noaptea (sunt lucruri mult mai interesante care se pot face la acea oră), nu înseamnă ca el să fie sclavul tău şi tu sclava lui, nu, nici pe departe, înseamnă ca prin respectul pe care partenerii şi-l poartă unul altuia să fie capabili să  recreeze relaţia respectivă în fiecare zi. 
În viteza trecerii noastre pe aici uităm că de fapt am fost creaţi pentru a fi unul şi nu două jumătăţi separate, nu doi oameni care se caută, ci doi care se găsesc şi încearcă să nu-şi mai dea drumul. Toţi avem pretenţii, toţi avem idealuri, toţi visăm la perechea pe care ne-o dorim, doar că acel vis îl transformăm în obsesie şi noi femeile, de obicei, ţinem la obsesiile noastre. Din păcate calculăm prea mult fiecare secundă pentru a mai fi capabile să ne uităm şi la cel de lângă noi. 

miercuri, 20 aprilie 2011

Doar noaptea...

Iubesc noaptea, iubesc liniştea care mă înconjoară după o zi plină de aglomeraţie, atât în creier cât şi pe străzile cartierului meu, îmi place să-mi ghidez paşii în noapte căci calc adânc pe urmele mele, urme de undeva din trecut, pe care le ştiu pe de rost, pe care le-am învăţat puţin câte puţin şi pe care nu le voi putea uita, fiind amprentele trecutului şi prezentului meu. Doar noaptea encefalul meu se bucură de aroma vieţii, doar noaptea cafeaua şi buzele roşii ţipător se pot întâlnii în ungherele dormitorului pentru a face loc unei costumaţii de amatoare îmbrăcată în haine de prostituată. Numai noaptea poţi iubi unul şi acelaşi bărbat sau mai mulţi, cu gândul, cu fapta, cu ce vrei tu, căci dorinţa îţi este acoperită de pânza întunericului şi eşti dezbrăcată doar de cine vrei tu! Noaptea femeia de peste zi este liberă să devină vampa din patul tău! Este liberă să se comporte ca şi cum nu ar exista mâine pentru ea sau pentru tine! Este liberă să fie totul sau nimic pentru tine! Este liberă să fie ea!În momentul în care poţi spune că sufletul tău se găseşte în esenţa lui, în tot ceea ce buzele tale poartă din gustul lui, din carnea lui, poate doar atunci nu te mai ascunzi în noapte, poate doar atunci nu te mai furişezi în zorii zilei pentru a nu-i deranja carapacea şi pentru a-ţi feri privirea de dorinţa lui. 

luni, 18 aprilie 2011

Historia de un amor....

Nu-mi place să mă întorc, nu-mi place să revin pe aceleaşi poteci pe care le-am străbătut înainte şi le-am pavat cu tot ceea ce au avut nevoie, doar pentru simplul fapt că am pierdut în pietrele lor ceva care m-a lăsat puţin câte puţin fără direcţie. Mi-am pierdut busola şi odată cu ea, mi-am pierdut echilibrul pe care tot timpul l-am căutat şi am şi uitat de câte ori l-am găsit cu adevărat. De obicei când scriu ascult anumite melodii, depinde ce vreau să scriu, dacă vreau să simt cum mi se rupe sufletul, un tango argentinian sau unul mexican se potriveşte de minune, dacă vreau să scriu printre zâmbete un Eminem sau o J Lo merg sau orice altceva antrenant. Astăzi ascult historia de un amor, care s-ar putea interpreta în mii şi mii de sensuri, astăzi altcineva cântă despre iubirea ei şi eu sunt martoră la umila existenţă şi trecere, căci totul trece, până şi iubirea. Cândva m-am decis că iubirea este o pierdere de timp şi m-am decis să-mi ferec sufletul cu mii şi mii de lanţuri, pentru ca atunci când cineva încearcă să se aproprie să se lase păgubaş înainte de a ajunge la poartă. Cândva mi-am promis că nu o să mai plâng, că nu o să-mi ascult instinctele şi nu o să dau curs la ceea ce inima vrea să simtă. Cândva mi-am promis că nimeni nu va mai avea dreptul să se bucure de sufletul meu, să-l ia şi să-l rătăcească în al lui, să-l piardă în vasele şi venele lui, să-i comande şi să-i poruncească, să-l arunce dacă vrea şi eu să nu protestez, să zâmbesc şi să-i mulţumesc că se foloseşte de el ca de o cârpă şi apoi îl aruncă. Momentul în care m-am trezit că sufletul mi-a fost aruncat a fost acelaşi cu dorinţa de a-mi închide inima. Şi am închis-o şi nu i-am dat voie să iubească, nici măcar să se gândească la posibiliatea aceasta. Până astăzi când ţi-am întâlnit, în sfârşit, privirea, am fost fericită în jugul la care m-am condamnat! De astăzi sunt nefericită în libertatea inimii mele!

vineri, 15 aprilie 2011

Saturaţie, lene şi lehamite!

Să vorbim despre saturaţie, lene şi cuvântul meu favorit, lehamite! Având în vedere faptul că sunt stări prin care trecem o dată sau chiar de mai multe ori pe zi, că ne înconjoară, chiar în momentul în care nu avem nevoie de ele şi ne lăsăm pradă gurilor lor hulpave,cele trei favorite ale drumului nostru printre pietre pun stăpânire pe voinţa noastră. Să vedem totuşi cu ce se mănâncă aceste stări şi de unde apar ele şi mai ales când apar.Răspunsul este simplu, apar când îţi este lumea mai dragă şi uneori te ţin până nu îţi mai este la fel de drag de lume!
SATURAŢIE= stare de a fi sătul, stare care a ajuns la o anumită limită şi care din păcate a depăşit limita. Este ca atunci când încep inundaţiile şi Dunărea sau Oltul sau orice alt râu îşi depăşeşte cotele, dând pe afară. La fel se întâmplă şi cu creierul şi cu sufletul uman. Îşi depăşeşte cotele şi dă pe afară, se satură de aceleaşi idei, de aceeaşi oameni, de acelaşi el sau de aceeaşi ea, de acelaşi drum bătătorit spre şi de la serviciu, de aceeaşi maşină, de aceeaşi benzină, de aceeaşi faţă, de acelaşi şef şi de aceeaşi colegi.
LEHAMITE= stare extremă de scârbă, de vomă, de stomac plin de acid şi care nu mai încape în esofag grăbindu-se să dea pe afară. Silă de tot ce te înconjoară, silă să priveşti sau să interprizi vreun lucru, atât pentru tine, cât si pentru alţii. În unele cazuri se găseşte împreună cu saturaţia sau lenea. De obicei se instalează lehamitea, apoi saturaţia şi în cele din urmă suprema lene!
LENE= stare fără chef, de lâncezeală, de a nu vrea să faci absolut nimic, stare în care te complaci căci ai impresia că îţi odihneşti creierul, că nu eşti constrâns de nimeni şi nimic, crezând într-un mod eronat că trece de la sine. Greşit. La un moment dat citeam undeva că lenea poate devenii o adevărată problemă, ajungând până la stări de apatie şi nevroze, având în vedere că organismul este în silentio stampa. 
Poate vă întrebaţi ce mi-a venit să scriu despre aceste stări care vrând-nevrând fac parte din cotidian şi din viaţa fiecărui om. De vreo două zile încoace mă confrunt cu două dintre ele: saturaţia şi lenea. Sunt saturată, de fapt cred că am întrecut măsura de saturaţie, fiind undeva în exacerbatul saturaţiei, am ajuns la momentul în care deşi sunt conştientă că mai am o căruţă şi un pic de treabă, creierul meu efectiv nu mai funcţionează, refuză să depună vreun efort, de orice fel, refuză să asimileze, refuză să citească sau să interprindă vreo altă formă de participaţie la actul de constructivism. Apoi vine, o dată cu saturaţia, lenea, care mă cuprinde în braţe şi mă leagănă ca pe un prunc, făcându-şi loc în ungherul sufletului meu şi tortura enecefalului, mă cuprinde ca pe cineva drag şi nu vrea nici în ruptul capului să-mi dea drumul. Am voinţa anihilată, nu pot să fac nicio mişcare, deşi în fiecare dimineaţă îmi propun să înaintez în ceea ce am de făcut. E ca şi cum sunt prinsă într-o sârmă, înfăşată fedeleş şi nu mă pot mişca. Ştiu că la un moment dat creierul şi organismul simte nevoia de pauză şi de relaxare, dar nu să mă ţină atât de mult, ce nu se poate relaxa noaptea în somn? Sau ţine şi de voinţa de a nu te simţii legumă şi a face ceva să ieşi din starea de saturaţie, lehamite şi lene în care ai intrat? Ciudat este că eu cu cât am mai multe de făcut, cu atât sunt îndemnată să lenevesc mai mult!Material autodistructiv!


sâmbătă, 9 aprilie 2011

Dacă e leapşa, atunci leapşa să fie...

Aseară mă trezesc cu un tag pe numele meu şi pe blogul meu pe Facebook. Se doreşte să intrăm în jocul lepşei şi să-l dăm mai departe. Aşa că, după gimnastica de dimineaţă în care am avut timpul necesar să "cleaning out my closet", vorba unui favorit, m-am gândit să răspund la întrebări şi să pass it on..să vedem...

1. Când ai început să scrii online?
Well, era 27 decembrie, anul trecut, nu de multişor şi într-o criză de identitate, în căutări printre post-it-uri şi proceduri, printre articole şi contracte, am decretat stare de urgenţă pentru sufletul meu. Atunci m-am gândit să-mi fac un blog, să scriu şi în colţişorul meu virtual, nu numai folosind hârtia sau gândurile mele. 

2. Ce te motiveză să scrii pe blog?
O dimineaţă frumoasă sau urâtă, o zi bună sau proastă, vreun articol sau vreo ştire pe care o aud în treacăt şi care mă pune pe gânduri, sau pur şi simplu nevoia de a-mi exprima gândurile şi părerile, într-o lume în care nu există cenzura şi unde sunt liberă să scriu ceea ce gândesc, când vreau şi cum vreau. 

3. Cum reacţionezi la comentarii negative?
 Blogul este destul de nou, nu este cunoscut şi nici nu-i fac publicitate, astfel încât nu am avut parte de comentarii negative. Comentariile sunt de obicei constructive, indiferent că se centrează pe ideea susţinută de tine sau că sunt în contradictoriu. Nu cred că m-ar deranja atâta timp cât se respectă decenţa limbajului. 

4.Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?
După cum se poate observa am pornit de la natura umană şi de la vechea întrebare: ce este primordial într-un OM: natura umană sau educaţia.Este dilema ridicată în ceea ce priveşte nature sau nurture. De aici am pornit, de la faptul că suntem sau nu indivizi care se lasă conduşi de instinctele naturale. La ce s-a ajuns....rămâne de văzut. 

5. Ce fel de link-uri ţii în blogroll?
Puţine. Sunt patru link-uri şi ajunge. Unul dintre ele este un Study Proof care conţine metode de învăţare după model american. Mă inspir din el în diferitele acitivităţi. Celelalte trei: 2 oamnei interesanţi şi tiza mea dragă. 

6.Cum te-a schimbat pe tine blogul?
Nu ştiu dacă m-a schimbat el pe mine, trebuie să-l tot schimb eu pe el! :)) Totuşi, lăsând gluma şi răspunzând serios la întrebare, mi-a oferit posibilitatea să mă destind după o zi sau săptămână în care am tras ca sclavul pe plantaţie. 

7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?
Să înveţe să meargă, să vorbească, să se şcolească, să emigreze, să-şi facă o viaţă a lui, independentă :)):))...asta dacă ar fi o persoană. Având în vedere că e un spaţiu nu am aşteptări de la el, ci doar de la mine. 

8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?
Cei care sunt în blogroll, de pe Facebook, de prin Rusia, SUA, Singapore, Germania, România, Marea Britanie, Italia, Spania şi cam atât. Probabil oameni care au dat de el printr-un search pe google, au intrat, le-a plăcut şi au revenit. Restul...e tăcere!


S-a terminat inchizitoriul şi văd că sunt încă întreagă! Se spune că leapşa trebuie să o dai mai departe. Cei care sunt în dreapta blogului meu şi au chef de chestionare sunt invitaţi să o preia. 


 

vineri, 1 aprilie 2011

Delirium!

Într-o după-amiază se plimba tăcută printre rafturile magazinului, largi, late şi înţesate de fel de fel de nimicuri, de la mâncare, la adidaşi, tenişi, nişte ulei de măsline, o eşarfă violet, bomboane, gumă de mestecat, markere de diferite culori mai mult sau mai puţin ţipătoare, ca într-un bazar deocheat de pe străzile Marocului sau din pieţele Damascului. Totuşi ceea ce îi lipsea magazinului era aerul pur, nu cel condiţionat, atmosfera în care să inspiri şi să expiri. Aşa cufundată în gândurile ei, întrebându-se dacă să cumpere sau nu un iaurt dietetic sau mai bine unul cu fructe îi observase un umăr şi apoi un cot ca după să-i sară în ochi ceasul. Cunoştea alergătorul timpului foarte bine, era deosebit, nu scump, doar diferit şi trona pe mâna lui perfect, ca şi cum ar fi fost conceput numai şi numai pentru acea încheietură. Stă să se gândească dacă să intre pe acelaşi culoar şi să-şi lase ochii verzi să fie văzuţi sau să se ascundă după ficusul acela, sau lămâi sau ce plantă mai era şi aceea şi să-l urmărească cum caută pe raftul inimii alteia ceva ce nu este conştient că a găsit deja în atriul şi ventriculul ei. Până la urmă pentru a-l putea vedea mai bine îi făcu vânt coşului, cam gol de altfel şi se îndreptă spre casă să achite o roşie, un castravete şi un ardei căci de restul nu-şi mai aducea aminte şi chiar dacă şi-ar fi adus era prea absorbita de zâmbetul lui, de parfumul pe care îl lasă în urmă, de mersul lui , de oxigenul pe care îl respiră şi pe care ea îl inhalează, îl absoarbe dintr-o singură suflare. Când aproape plătea îi auzii vocea în spate şi fără a mai sta pe gânduri îl priveşte intens, mult mai adânc decât o făcuse vreodată  şi îi spuse din priviri că încă îl aşteaptă, că sufletul ei este virgin şi intact, că s-a vindecat şi nu mai suferă, că este ea, doar ea şi nicio urmă sau umbră a trecutului!!! Pentru a-i demonstra că nu glumeşte şi că libertatea şi-o strigă din orice por, îşi lipii buzele de buzele lui pline, începând să se adape din izvorul nesecat al dorinţei şi patimei pe care ani de zile a ţinut-o ascunsă de ochii lui albaştrii. La sfârşit zâmbind satisfăcută îşi plătii roşia, castravetele şi ardeiul, strigându-i de peste umăr: te aştept în parcare!Astăzi conduc eu!