Obiceiuri

 P.S.: Aceasta este o postare pentru colegele mele de suferinţă!

Ora şapte dimineaţa, ceasul sună ca un dement şi încep să mă uit la el cu un ochi înceţoşat de aburii somnului şi cu celălalt lăcrimând de rândurile citite cu o seară înainte! Mă gândesc: măcar dacă ar fi de la alcool, de la o noapte nedormită şi după o distracţie prin absolut toate barurile care nu închid porţile la ora două dimineaţa!!! Nu este aşa, căci deliciul nopţilor pierdute prin baruri şi cluburi s-a spulberat cam de ani în ceaţa densă a conştiinţei. După zece minute de cugetare chestia aceea numită deşteptător începe să ţipe acut în urechile mele şi îmi spun, gata, mă trezesc, căci măreţia nu aşteaptă, trebuie să o prind eu! Mă îndrept spre baie, apoi spre bucătărie unde fierbe deja ceaiul (spre norocul meu am cine să mi-l pregătească), simt mirosul cafelei (asta când gastrita nu îşi arată colţii şi mă lasă să-mi beau cafeaua liniştită), nu-mi mai aprind ţigara căci nu mai fumez, mănânc ceva şi apoi mă îndrept nu cu paşi repezi, ci cu unii mici, mici, mici, ca de copil, către camera de tortură. Deschid uşa care seamănă cu gratiile unei celule, trag storurile să intre lumina zilei şi îmi holbez faţa la patru coduri mari şi late. Mă scarpin în cap şi mă gândesc, facem astăzi probele în procesul penal sau deschidem pc-ul?Ia ghiciţi cine câştigă?Pc-ui evident!!!!După vreo oră de verificat şi iarăşi de reverificat şi holbat la pozele mele şi ale altora pe Facebook cineva din creieraş îmi spune: ÎNCHIDE NAIBII PC-UL ŞI APUCĂ-TE DE PROBE!!!IARĂŞI NU LE CITEŞTI ŞI LA GHINIONUL TĂU IARĂŞI ÎŢI VOR DA GRILE DIN ELE!!!!Parcă ţipă prea tare!Zic: imediat, numai ceva mai verific şi gata!După ce mă hotărăsc să închid PC-ul îmi aduc aminte că nu am răspuns sms-urile din ziua precedentă.Mă apuc să răspund, că nu e frumos să nu răspunzi oamenilor şi mai şi sun pe unii sau pe alţii. Uite aşa trec vreo două ore. Mă uit la ceas şi e ora ZECE!Unde naiba a zburat timpul ăsta?În cele din urmă reiau probele şi după vreo două ore trebuie să fac pauză, că deh, creierul o cere. Pe la vreo unu aşa mă uit pe geam şi e un soare atât de frumos afară şi zilele toamnei parcă îmi fac în ciudă cu aromele lor de struguri copţi şi mă îmbie la visare şi sigur se găseşte vreo cumpărătură de făcut şi uite aşa îmi prelungesc pauza la o sesiune de shopping. Ora trei după amiaza!PANICĂ!!!!Peste patru ore am ceva planificat pentru seara în curs, deci mai citeşti ce mai citeşti şi ai o revelaţie: nu îmi ajunge timpul!Nu e problemă, după nouă seara mai înveţi două-trei articole din cod şi mai citeşti nişte speţe din codurile adnotate. La zece e un film şi nu pot să-l pierd, la ora unsprezece adorm şi la unu dimineaţa mă trezesc lac de apă, repetând în delir că nu mai ştiu exemplu de FAPTE AUXILIARE şi că am uitat ce articol este abuzul de încredere!!!!Deschid cărţile febrilă şi nu-mi dau seama când orologiul minţii mele bate ceasul cinci şi realizez că peste două ore mă trezesc având aceleaşi probe pe cap şi aceeaşi rutină, aceeaşi lipsă de iniţiativă şi acelaşi soare care îmi transimite melancolia din sufletul meu şi mă gândesc că pot mai mult, că sunt conştientă că sunt capabilă de aproape orice, dar lenea, lipsa de iniţiativă, ambiţia care este la cote minime,pc-ul, internetul, telefoanele, TOTUL,îmi distrage atenţia!!! Îmi reiau rutina zilelor şi nopţilor nedormite şi astăzi este soare afară şi m-aş plimba prin parcurile împrospătate de parfumul frunzelor căzute, aş mânca un profiterol, mi-aş ţine de mână jumătatea mai bună şi aş zâmbi neîncetat,dar, din păcate, probele nu mi le învaţă nimeni şi examenul nu îl dă nimeni în locul meu. Aşa că rămân în camera torutirii mele, în închisoarea codurilor şi doctrinei mele, trag jaluzelele şi ÎMI IMAGINEZ CĂ NINGE!  

Printre rânduri...

De vreo două săptămâni mă tot chinui să scriu ceva şi nu îmi iese! Nu că mi-ar ieşi în alte dăţi, dar, spre deosebire de anterioarele mele scriituri, de data aceasta nu am nici inspiraţie şi nici subiect.Am impresia că mă mai plângeam eu la un moment dat pe aici de lipsă de inspiraţie, de pană de idei, dar cum au trecut aproape doi ani (DOI ANI!!!!????where the fuck????!!! what the fuck???!!!)de când mâzgălesc în această căsuţă virtuală a mea nu îmi aduc aminte unde am mai scris că sunt ca peştele pe uscat, lipsită de iniţiativa scrisului, de dorul condeiului, în schimb, ghiftuită de atâtea elucubraţii. 

Astăzi am terminat de recitit Romanul adolescentului miop, nu că nu l-aş fi citit la timpul lui, de fapt, l-am citit după timpul lui căci adolescenţa pe care o descrie Eliade o depăşisesem undeva pe la vârsta de 12 ani (deh fetele astea, precoce, ce să facem acum) şi mi-am adus aminte de faptul că am avut şi eu visele adolescentului Eliade, de a înfăptui lucruri mari în literatură. Acum mă bufneşte râsul, dar cum fiecare etapă a vieţii ne este marcată de câte o prostie sau de câte un mic capriciu, la fel şi eu am fost marcată de literatură, în special de creaţia literară. Totuşi, să ne revenim în fire şi să vă spun de ce am recitit respectiva carte. Întotdeauna mi-a plăcut Eliade, făcusem o fixaţie pentru el şi mai ales pentru determinarea lui de a lucra. În momentul în care am citit în cartea profesorului Mircea Handoca- Viaţa lui Mircea Eliade despre faptul că dormea doar patru ore pe noapte şi despre modul în care a învăţat cele şapte limbi străine pe care le vorbea fluent, am rămas mută de admiraţie!

Toată viaţa mi-am dorit să am o asemenea voinţă, să îmi poruncesc să muncesc din ce în ce mai mult, dar poate pentru că nu am fost destul de determinată, sau poate din cauza zodiei (taurii sunt cam leneşi uneori şi se autocomplac şi autocompătimesc în anumite situaţii-cel puţin eu aşa sunt) nu am fost în stare să respect un program, să-mi impun o disciplină, să stabilesc că voinţa mea e mai presus de orice, să mă claustrez până în adâncul sufletului, al viscerelor şi al dorinţelor mele până în momentul în care aş fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit. Acest lucru l-am admirat la Eliade. A început încă din anii liceului şi a continuat toată viaţa să fie un ambiţios, să se lupte cu dorinţele si patimile şi să-şi respecte deciziile pe care şi le-a impus! Pe lângă literatura fantastică şi îndreptarea budistă sau hindusă pe care o au operele sale de-a lungul vieţii, doar în Romanul adolescentului miop se întrevede determinarea pe care avea să o pună în practică de-a lungul anilor. 

Întotdeauna am admirat oamenii puternici, care au ştiut ce vor şi mai ales cum să ajungă la ceea ce vor (un lucru mult mai important decât să ştii ce vrei este să ştii cum să ajungi la ceea ce vrei)şi în aceste pagini ale romanului am găsit mijlocul de a ajunge la ceea ce vreau. Bineînţeles, îl ştiam dinainte, dar pentru că uneori lenea şi melancolia sunt mai puternice decât voinţa mea, am avut nevoie de o recitire a planurilor unui om mic care se pregătea să devină om mare. Eliade a avut timp, eu cred că m-am maturizat, dar, de fapt, am rămas acelaşi om mic care visa să devină mare.