Încrederea în sine, succesul şi eşecul

Dalai Lama spunea "Judge your success by what you had to give up in order to achieve it!", într-o traducere acest lucru însemnând cam aşa: gândeşte-te la ce sacrificii ai făcut pentru a avea acel succes. Sacrificiul, sudoarea, antrenamentul, absolut toate eforturile depuse pentru a ajunge acolo unde credem noi că merităm să fim, îşi pierd amploarea atunci când reuşim. Uităm de nopţile nedormite, de filmele nevăzute, de iubirile netrăite sau trăite cu normă, de anii de muncă, de absolut toate aceste neplăceri. Dar, pentru a avea succes, ai nevoie şi de un alt ingredient: încrederea în sine, în forţele tale, în ceea ce poţi tu să faci, în ideea că dacă ai muncit, tot îţi va fi răsplătit într-un sens pozitiv. Încrederea în tine, în capacităţile şi aptitudinile tale este cea care face diferenţa între succes şi eşec. Este foarte greu să atingi succesul dacă tu nu ai încredere în tine, dacă nu ai încredere că ceea ce faci este la cele mai bune standarde, dacă nu eşti conştient de faptul că oricând este loc de mai bine, că poţi să te perfecţionezi, poţi să fii cel mai bun, prin muncă, prin deschiderea către nou, prin acceptarea ideilor altora. Stima de sine şi încrederea scăzută diminuează capacităţile tale de percepeţie, te fac să te simţi un incompetent, să simţi că munceşti degeaba, că ceea ce tu construieşti întotdeauna va fi dărâmat. De aici şi până la eşec nu mai este decât un pas. În momentul în care îndoiala în propriile forţe scade, în momentul în care această perfidă îndoială îţi cuprinde sufletul şi mintea, atunci rişti să cazi în extrema celor dezamăgiţi, să te dezarmezi, să te cuprindă deznădejdea, disperarea şi în cele din urmă să clachezi. De unde începe decăderea?Din propriul creier care ne trimite mesaje eronate, gen:eu nu sunt bun pentru a face acest proiect, eu nu merit să fiu acolo căci altul e mult mai bun decât mine, eu nu sunt în stare să iau decizii căci toate deciziile pe care le-am luat până acum au fost eronate şi lista ar putea contiuna. Dacă ne complacem în propria piele de oameni incapabili, în mintea noastră, nu în viziunea altora, avem toate şansele să gustăm din fructul amar al eşecului. De obicei ajungem să gândim negativ în momentul în care nimeni nu ne susţine, în momentul în care nimeni nu ne spune dacă cineva poate să facă acest lucru sunt sigur sau sigură că tu eşti acela, am încredere că tu vei reuşi să-ţi duci proiectul la final şi să fie cel mai bun, ştiu că ambiţia ta nu cunoaşte limite şi că vei ajunge acolo unde îţi doreşti. Nu mulţi se pot lăuda că au astfel de persoane în jurul lor, că au prieteni care-i susţin, cărora le pasă, că au familiile aproape şi îi încurajează, indiferent cât de greu le este. Cel care nu este încurajat de cei dragi şi este biciuit mereu şi redus la tăcere nu va fi capabil niciodată să atingă succesul. De fapt nici nu va visa ca este posibil acest lucru.  

Răscruce

Imaginaţi-vă că sunteţi aproape de un sfârşit de drum şi pe cale de a începe un altul, ca atunci când eram mici şi alergam pe o potecă vizualizând capătul, ştiind că dincolo de acel final se află un alt început. Dar, în acelaşi timp, drumul nu este neted, nici vorbă, e plin de hârtoape, gropi, praf, nici măcar nu e pavat cu ciment, asta ca să te împiedici din ce în ce mai des. Pe un astfel de drum ne regăsim adesea, mulţi sau puţini sau toţi, dar măcar o dată în această viaţă ni se pare infinit de lung acel şerpuitor care nu face altceva decât să-ţi mai arunce câte un bolovan în faţă, câte o piatră în spate şi să-ţi aducă un munte pe care neapărat trebuie să urci. Am spus cumva că drumul e drept? Nici drept nu e, după ce că  urcă şi coboară într-un mod aleatoriu, mai ai de cărat şi povara, fie în spate, fie în faţă. Ştiu sună a Sisif, dar în fapt şi cred că şi în drept, toţi suntem Sisif, toţi cărăm la infinit ceva ce seamănă mai mult sau mai puţin a bolovan. Fiecare are un astfel de drum şi o astfel de cruce, dar atunci când te apropri de cel de-al doilea, de partea lină din acesta, atunci simţi inima cum îţi tresaltă, emoţiile te năpădesc şi în cele din urmă eziţi să-l alegi pe cel lin. De ce? Din teamă, frică. Măcar pe primul îl cunoşti, şti la ce să te aştepţi, şti cu ce ai de a face, accepţi loviturile şi le primeşti cu îndârjire, nu crâcneşti pentru că eşti conştient că ele trebuie să vină. Pe al doilea, chiar dacă ţi se spune că e neted, nu crezi, nu crezi că se poate întâmpla aşa ceva, nu crezi că tu meriţi să fii acolo. Din cauza că nu credem că merităm fericire, iubire, nevoie, suflet, atunci când ne prind de nas şi ne urlă în urechi că sunt acolo pentru noi, evităm orice contact cu ele. Ne este frică să pierdem, să iubim cu patimă, să trăim pentru astăzi, să plănuim pentru mâine. Ştim că nimic nu este etern, nici moartea nu este veşnică până la urmă. Aşa că alegem drumul pietros şi plin de gropi crezându-ne prea mici şi nesemnificativi şi fără drept de a păşi pe celălalt. Astăzi mi-am promis să aleg drumul lin, mi-am promis că voi fi fericită cu ceea ce am şi mai ales cu ceea ce va veni, le voi primi pe toate cu braţele deschise, căci cu siguranţă la un moment dat mă voi întoarce şi la bolovan, dar astăzi şi mâine şi în fiecare zi în care fericirea îmi bate la uşa,eu îi deschid!

Ianus

Am rămas singură, prinsă undeva în particula timpului, încercând să lupt cu proprile obsesii, cu visele sparte pe colile mizerabile de alb. Albul este atât de mânjit, încât ai crede că puritatea conceptului a dispărut. Astăzi îmi plimbam picioarele prin zăpada fleşcăită de vântul năprasnic, eram desculţă, căci ultima pereche de cizme mi-am pierdut-o undeva în neantul inimii, dar nu simţeam îngheţul, eram inertă, ca şi natura care mă înconjura. Durerea nu mi-a cuprins pielea sângerie, aştepta ca inima să dea un semn, ca procesele de la nivelul creierului să spună că sunt o nebună desculţă în zăpadă. Nimic! Tăcere! Nu striga nimeni că sunt nebună, nu-mi urla nimeni la urechi că este Ianus, că se produce trecerea, că este un alt an, cu mult mai multe temeri, cu multe cărţi care trebuie jucate, ca la poker, că picioarele mele deveneau din ce în ce mai roşiatice şi noroiul alb le îngheţa cu fiecare minut petrecut pe strada viselor mele. Nimănui nu îi pasă de oamenii singuri, nu se pot uita în ochii lor, cu atât mai mult de cei desculţi, de cei prăfuiţi, de cei care se ceartă cu neaua, de cei care văd  prin alb adevăratul negru, de cei care sunt prinşi între ieri şi astăzi, între trecut şi viitor, uitând să cerceteze prezentul, uitând să-l trăiască, uitând să spere pentru astăzi, căci mâine s-ar putea să nu mai existe. Obosită de a face tot timpul ceea ce trebuie m-am descălţat de ultimii mei papuci şi am zis să probez imposibilul, inevitabilul, m-am decis să mă alătur celor desculţi, să-mi îngheţe picioarele, să fie biciuite şi crăpate, să plângă şi în cele din urmă să-şi îndrepte paşii spre drumul care era scris deja. Am trecut în partea cealaltă! Ianus a avut grijă să-mi arate poteca! De această dată sunt sigură că nu mai greşesc. Şi dacă, totuşi, se întâmplă să mă rătăcesc prin ea, nu-mi va părea rău că am încercat-o. Maktub!

To love somebody...

Îmi place să ascult vocea Ninei Simone, acea voce directa, francă,îmbrăcată în puterea cuvintelor şi a sunetelor pe care le stăpâneşte cu măiestrie. Întotdeauna mi-a plăcut Jazz-ul, mi-au plăcut modulaţiile din vocile şi instrumentele negrilor care noaptea lăsau saxofonul să-ţi pătrundă undeva în ungherele inimii pentru ca a doua zi să poată vibra în continuare. Prima oară când am auzit-o pe Nina am crezut că am descoperit cea mai mare comoară, apoi când mi-a spus că "baby you don't know what is like to love somebody, the way I love you", atât de direct şi atât de simplu,tranşând problema ca o adevărată artistă, fără focuri de artificii, fără promisiuni deşarte, fără să te prefaci că tu eşti ceea ce de fapt ai vrea să fii, m-am îndrăgostit pe veci de vocea ei şi de cuvintele care au în esenţa lor întregul adevăr.

Probabil că dacă nu auzeam niciodată To love somebody m-aş fi gândit să descriu iubirea cum fiecare persoană o înţelege, dar puţini ştiu să o trăiască. Am învăţat târziu că mai întâi trebuie să trăieşti sentimentul şi după, dacă poţi, să-l descrii, sau cel mai bine ar fi să păstrezi pentru sufletul tău ceea ce te-a schimbat, ceea ce a dat un sens vieţii, ceea ce ţi-ai dorit şi nu ai crezut că se va mai întâmpla, destinul sărindu-te de atât de multe ori încât ai încetat să crezi că undeva cineva se gândeşte la tine. Ştiam de atât de multe ori că în mintea mea erau desenate mii şi mii de chipuri, feţe pe care le-am întâlnit sau nu, doar că pe cea mai importantă nu reuşeam să o zăresc. Nu melodia m-a trezit la realitate, nici gândurile mele bântuite, ci atingerea şi aproprierea ta în momentul în care nu mă aşteptam şi nici nu aşteptam nimic. 

Questions

Definiţia binelui: cineva care încearcă să facă totul corect!Definiţia răului: cineva care face totul pentru a ieşi cum vrea el, dar acel tot se întoarce împotriva lui cu forţe duble, malefic şi diabolic, enervant şi critic, dubios de isteric şi peste măsură de manipulator. De multe ori încercând să facem bine, ne trezim că, de fapt, am făcut rău, nu pentru că am dorit răul, ci pentru că pur şi simplu acel lucru nu era destul de bun în acele momente. Ceea ce cred eu că este bine pentru mine, s-ar putea să fie rău pentru altul şi viceversa. Cine îmi delimitează şi îmi spune unde să trag linie, unde e graniţa între a răni pe cineva, prin fapte, gesturi, cuvinte şi a-ţi fi ţie bine?Egoismul oamenilor, dorinţa lor de a le fi lor bine şi celuilalt aşa şi aşa sau cum poate, depăşeşte limitele. Dar care sunt aceste limite?Cine le trasează?Cine le desenează pe portativul vieţii?Sunt o notă pe toată schema aceasta, un simplu punct pe partitura vastă a lumii şi totuşi simt şi am impresia că graniţa dintre bine şi rău, dintre iubire şi ură, dintre mine şi omenire este atât de fragilă şi atât de transparentă încât în orice moment o pot traversa.

Binele şi răul care se găsesc în interiorul fiinţei mele încearcă să se confrunte ori de câte ori în cale se ivesc ceea ce numim probleme existenţiale. Nu-mi plac deciziile, nu-mi plac impreviziunile vieţii, îmi plac planurile, raţionalul, ceea ce pot să prevăd, ceea ce cunosc şi ştiu că nu pot să sufăr după ce se termină. Deşi nu-mi plac surprizele viaţa m-a surprins de multe ori, mi-a demostrat rând pe rând şi temeinic că nu am dreptate întotdeauna, că ceea ce planific eu s-ar putea nărui într-o clipă. că tot ceea ce am sperat, visat, dorit s-ar putea să nu fie tocmai ceea ce am eu nevoie. În acele momente aş vrea să ştiu care parte a sufletului meu ar trebui să-şi facă simţită prezenţa: cea a binelui sau a răului?