vineri, 15 martie 2013

Life as a metter of choice!

De multe ori mă întreb dacă atragem singuri relele şi bolile şi depresiile sau ne sunt date ca o cruce pe care trebuie sa o purtăm la infinit?Uneori cred că boala poate să fie evitată, boala fizică, cea care te macină pe interior şi te mănâncă pe zi ce trece.Dacă te prezinţi la medic poate mai ai o şansă. Nu mă prea împac nici eu cu medicii, îmi place să-i ocolesc, nu le calc în cabinete, nu îmi prea fac analizele căci spun sigur sunt bine, nu mă doare nimic, e o doar o indispoziţie, până mâine cu un ibuprofen îmi trece. Problema se pune când chiar ai ceva grav, când simţi pe interior că ceva nu este în regulă şi chiar şi atunci eviţi întâlnirea cu medicul. De ce?E o alegere a ta bazată pe care argument?Sistemul este şi aşa firav şi nu mai sunt medici buni!Majoritatea au plecat în străinătate şi spitalele sunt mai bolnave decât mine!E şi acesta un argument. De fapt ne este frică, groază, teamă de diagnostic.Dacă nu ştiu ce am e mult mai bine decât dacă ştiu!Mulţi nu ştiu cum să se descurce cu boala.De fapt, cine ştie să se descurce cu un diagnostic grav, cu şanse minime de supravieţuire?Dar dacă totuşi îl descoperi poate se mai rezolvă ceva. Acum ajungem la a doua problemă, la partea cu life as a metter of choice. După ce afli de ce nu faci nimic pentru a îndrepta lucrurile?De ce nu te tratezi, de ce nu încerci să găseşti soluţii, dacă nu aici, poate peste hotare.De ce să nu speri? De ce să nu te agăţi de viaţă până la ultima suflare?De ce să nu mori cu gândul că ai încercat să faci totul pentru a trăi, că te-ai agăţat de ultimul fir de aţă, de ultima picătură de apă, de ultima rază de soare?Ei bine partea asta nu o mai înţeleg. Pe de o parte este îngrozitor să aştepţi să moară cineva pentru a putea să trăieşti tu, să visezi la organul intern al celuilalt, la rinichiul, la plamânul, la inima, la ficatul altuia, dar, pe de altă parte e dreptul tău la a spera, dreptul tău la viaţă, datoria ta de a face tot ce este posibil pentru a trăi!Restul, daca există vreun rest, depinde de hazard!Sunt adepta donării de organe după ce intri în moarte cerebrală sau datorită vreunui accident treci în lumea cealaltă. Nu aş ţine pentru mine ceva care oricum nu mi-a aparţinut decât pentru perioada respectivă, pentru cât mi-a fost dat să respir.De ce să risipesc o parte care încă funcţionează, o parte de care poate cineva are nevoie, doar din purul egoism de a mi le mânca viermii, de a constitui hrană pentru sol?Nu, mai bine să se bucure un muribund de ele! 
Oricum ai privi ţine de alegeri, de acea decizie de a supravieţui, tu sau altul, de a-l ajuta pe altul să trăiască cu o parte din tine cu care tu, cel scăpat din viaţă, nu mai ai nevoie, nu te mai foloseşti de ea, căci doar nu învii şi ai nevoie de tot ambalajul.Şi dacă ai învia sunt sigură că cel care ne-a creat ne va ajuta să funcţionăm la capacitatea iniţială!!!