Cine mai citește?

Intrasem pe Facebook când îmi apare dintr-o dată să aleg ce cărți am citit.Nu mare mi-a fost mirarea când am realizat că aș da click până mâine dimineață dacă ar fi să le adaug pe toate la profil. Nu știu dacă ar trebui să fiu mândră că pot înșira o droaie de cărți citite sau ar trebui să-mi pun niște semne de întrebare, de genul și la ce mi-au folosit? Oare în perioada aceasta de tranziție de la literat la analfabet și de la om la maimuță se poate numi mândrie că ai citit mai mult decât unii și mai puțin decât alții, că poți purta o discuție atât despre filosofi cât și despre literatura rusă sau engleză sau franceză, că încă te pasionează un Zola sau un Camus deși paginile cărților lor sunt roase de atâta răsfoit? Trăiesc într-o lume vidă, seacă și stearpă, într-o lume în care o carte este echivalentul unei chinte roiale și paginile sunt confundate cu cele de ziar în care poți împături un obiect casnic atunci când te muți pentru a nu-l sparge. Mă îngrozește gradul de incultură și mai ales de analfabetism în care ne zbatem, mi se face pielea de găină când mai aud pe stradă că unii nu au citit o carte în viața lor!Cum puteți trăi măi oamenilor în beznă?Cum nu vă doare sufletul că orbecăiți într-o lume fără sens, minimală și desuetă?Cum puteți trăi în decadență, în praf, în mizerie, ca într-o casă păsărită din care au mai rămas doar ferestrele înnegrite de timp?

Nu am înțeles niciodată abordarea: nu-mi place să citesc!Cititul este o risipă de timp!Dar Tv-ul, Internetul, Clubul și nopțile pierdute sunt elixir al tinereții să înțeleg?Bineînțeles mi s-ar putea răspunde că nu sunt decât o tocilară, o inadaptată social, care nu a văzut un club în viața ei!Din fericire nu este cazul, am trecut prin toate etapele unui om normal și ale unei adolescente și studente care a și petrecut, dar nu am uitat niciodată să-mi mângâi sufletul cu o carte, să-mi pansez rănile cu foile ei, să-mi înving demonii, să mă spovedesc și să mă liniștesc pierzându-mă în filele unei cărți. Astfel am evitat depresia, am trecut peste dezamăgiri și iubiri furate, am cunoscut oameni interesanți care au lăsat urme în sufletul meu, am evoluat ca om și nu ca un device care are nevoie de un upgrade!

Poate ar fi timpul să rupem tăcerea!

Am ajuns la capătul răbdării sau răbdarea a ajuns la capătul meu?!Oricum aş lua-o rezultatul este acelaşi!La ce mă refer?Aş putea spune că la societate, dar nu ştiu dacă este într-adevăr cea mai bună soluţie, adică aceea de a lega  individualul de general şi vice versa.Am renunţat de o bună perioadă de timp să mai ascult ştirile şi asta din două motive: nu am timp nici măcar să-mi mişc fundul până în camera cealaltă, să iau telecomanda şi să fac zapping prin canale şi al doilea motiv este lipsa noutăţii, lipsa a ceva care să-ţi atragă atenţia, să-ţi stârnească interesul, să vezi o schimbare (din păcate şi eu folosesc acest clişeu când vine vorba de schimbare), astfel încât m-am delectat şi m-am dedicat altor probleme cotidiene, până ieri! Ieri am primit un sms în care mi se spunea să dau drumul la tv ca să văd cum o femeie de carieră (nu o pot numi altfel căci totuşi şi a face muzică se numeşte tot o carieră) a fost bătută de managerul ei!Prima dată când i-am citit numele nu mi-a venit să cred ştiind că îl are manager pe tatăl ei şi chiar mă gândeam cum naiba să ajungi la un asemenea conflict încât să-ţi învineţeşti propriul copil (nu ar fi nici primul nici ultimul căci pe plaiurile mioritice se poartă şi maltratarea parentală, nu numai la nivelul soţilor, ci şi al copiilor). După ce m-am lămurit că este vorba într-adevăr de respectiva persoană (nu îi spun numele şi nici nu vreau să fac astfel de reclamă, ziarele şi televiziunile s-au ocupat îndeaproape de respectiva persoană) am închis tv-ul cu un gust de pelin, m-am uitat ca maimuţa în oglindă, scărpinându-mă în cap şi întrebându-mă când naiba coborâm şi noi din copacul ăla?Mai avem nevoie de timp?Mai aşteptăm mult să ne dezmeticim şi să ne desprindem din animalismul acela sau vor trece încă 1000 de ani până când primul om îşi va da seama că frate suntem bipezi şi nu patrupezi?

Se spune că cine acceptă o palmă la va accepta la infinit şi pe următoarele.Din păcate este adevărat, dar, mai crunt decât acest adevăr este atunci când victimele părăsesc agresorul iar călăul le găseşte şi are grijă să-şi ducă la bun sfârşit ameninţările (cazul Perla şi altele).Înţeleg frica, teama, angoasa, dar nu înţeleg lipsa legislaţiei, deşi ar cam trebui să o înţeleg şi pe asta având în vedere câţi "competenţi" se dedică acestui segment de lege.Ceea ce nu înţeleg în schimb este intoleranţa celorlalţi, aruncatul cu pietre tot în victimă şi fraze de genul: "lasă că şi-a cautat-o", "e şi ea de vină", "dar ce, o fi vreo Sfântă"? Păi da măi deşteptule nimeni nu e Sfânt dar cine îţi dă ţie dreptul să loveşti mai ceva ca un animal, cine te-a numit pe tine autoritate în domeniul împărţirii pumnilor şi picioarelor, cine ţi-a spus că ea sau alta merită un astfel de tratament?Am vaga impresie că dacă s-ar fi întâmplat invers, adică ea să-l învineţească pe el, acum întreaga populaţie masculină românească ar fi fost la un miting în Piaţa Universităţii scandând cât îi ţineau gura că ei vor protecţia legislativă şi o lege pe măsură pentru a le pedepsi pe hienele alea care îi molestează!!!!

Din păcate nu am văzut niciun grup de femei, fie ele agresate, fie fericitele care nu au parte de aşa ceva, să se solidarizeze, să depună eforturi pentru ca pe viitor să nu mai citim despre astfel de maltratări!Probabil suntem şi noi intr-o anumită măsură responsabile de indiferenţa cu care sunt tratate astfel de subiecte, căci femeia prin ADN-ul ei este renumita purtătoare a invidiei şi a fel de fel de tertipuri de inducere în eroare.De unde atâta solidaritate când se spune că atunci când două femei se ceartă diavolul stă într-un colţ şi îşi ia notiţe.Poate purtăm şi noi vina acestei stigmatizări şi acestei lipse de respect căci doamnele nu sunt prea unite când vine vorba despre apărarea propriei pieli, spre deosebire de domni!Poate ar fi timpul să rupem tăcerea!

Bârfa pe meridiane

Omul suferă de o boală cruntă, incurabilă, abilă şi culmea îi mai şi place să se chinuie cu ea: BÂRFA!Omul sau femeia suferă de această boală?Ei bine m-am convins că atât bărbaţii, cât şi femeile au aceeaşi tendinţă atunci când vine vorba de bârfe şi can-can! Au auzit deopotrivă de la cel care auzise că vezi Doamne acela pe care îl cunosc cu toţii ar fi plecat cine mai ştie unde şi zvonurile pot continua. Din păcate întreaga societate suferă de mania bârfei. Acum să fim sinceri, cine nu bârfeşte?Măcar odată s-a întâmpla să-ţi bârfeşti colegul sau colega de muncă, de apartament, de facultate, pe vecinul de la patru sau de la doi, relaţia unuia sau a altuia, pe mătuşa sau pe unchiul care au o grămadă de bani şi tu nu vezi niciun bănuţ de la ei şi exemplele ar putea continua. 

Problema mea este cu acele persoane (nici eu nu sunt sfântă şi nici lipsită de păcatul acesta, pe lângă multele altele pe care le port în cârcă) care spun că ai spus tu de X ceva ce tu nici măcar nu aveai idee că s-ar fi întâmplat în viaţa lui X şi mai mult, te-ai întâlnit cu acel X din întâmplare şi nu ai constatat nicio schimbare la X. Din păcate aceste personaje sau persoane (atât femei, cât şi bărbaţi) există pe Terra, ne înconjoară cu tentaculele lor, ne îmbrăţişează cu căldura şopârlei şi după se aşteaptă să le zâmbeşti frumos şi probabil să-ţi petreci timpul cu ei. 

Unde este graniţa între bârfă şi calomnie?Unde se delimitează acel teritoriu destul de firav de a nu ajunge să transformi o şuetă în calomnii şi injurii la adresa altei persoane care nu are niciun amestec în aşa zisele probleme existenţiale ale altora, doar simplul fapt că este cunoştinţă comună. Bârfa ca segment care ne defineşte este prin ea însăşi o calomnie adusă indirect unei persoane, dar în momentul în care se ajunge la a spune că de fapt nu tu eşti cel care susţine sus şi tare că ştii tu mai bine de X şi că o altă persoană ar fi cea care are cunoştinţe temeinice în domeniu, fără ca ea măcar să ştie despre ce este vorba, alunecăm în panta prostiei! Cum poate cineva să repete ca un papagal (să mă scuze aceste păsări viu colorate căci nu au nicio vină) ceea ce imaginaţia lui/ei născoceşte şi să spună că de fapt altul a zis?Cred că intră în domeniul patologicului, al minciunii exacerbate, al iresponsabilităţii şi al prostiei cu carul! În acel moment bârfa pe meridiane se transformă în cel mai grotesc lucru cu putinţă: troacă de porci! 

Life as a metter of choice!

De multe ori mă întreb dacă atragem singuri relele şi bolile şi depresiile sau ne sunt date ca o cruce pe care trebuie sa o purtăm la infinit?Uneori cred că boala poate să fie evitată, boala fizică, cea care te macină pe interior şi te mănâncă pe zi ce trece.Dacă te prezinţi la medic poate mai ai o şansă. Nu mă prea împac nici eu cu medicii, îmi place să-i ocolesc, nu le calc în cabinete, nu îmi prea fac analizele căci spun sigur sunt bine, nu mă doare nimic, e o doar o indispoziţie, până mâine cu un ibuprofen îmi trece. Problema se pune când chiar ai ceva grav, când simţi pe interior că ceva nu este în regulă şi chiar şi atunci eviţi întâlnirea cu medicul. De ce?E o alegere a ta bazată pe care argument?Sistemul este şi aşa firav şi nu mai sunt medici buni!Majoritatea au plecat în străinătate şi spitalele sunt mai bolnave decât mine!E şi acesta un argument. De fapt ne este frică, groază, teamă de diagnostic.Dacă nu ştiu ce am e mult mai bine decât dacă ştiu!Mulţi nu ştiu cum să se descurce cu boala.De fapt, cine ştie să se descurce cu un diagnostic grav, cu şanse minime de supravieţuire?Dar dacă totuşi îl descoperi poate se mai rezolvă ceva. Acum ajungem la a doua problemă, la partea cu life as a metter of choice. După ce afli de ce nu faci nimic pentru a îndrepta lucrurile?De ce nu te tratezi, de ce nu încerci să găseşti soluţii, dacă nu aici, poate peste hotare.De ce să nu speri? De ce să nu te agăţi de viaţă până la ultima suflare?De ce să nu mori cu gândul că ai încercat să faci totul pentru a trăi, că te-ai agăţat de ultimul fir de aţă, de ultima picătură de apă, de ultima rază de soare?Ei bine partea asta nu o mai înţeleg. Pe de o parte este îngrozitor să aştepţi să moară cineva pentru a putea să trăieşti tu, să visezi la organul intern al celuilalt, la rinichiul, la plamânul, la inima, la ficatul altuia, dar, pe de altă parte e dreptul tău la a spera, dreptul tău la viaţă, datoria ta de a face tot ce este posibil pentru a trăi!Restul, daca există vreun rest, depinde de hazard!Sunt adepta donării de organe după ce intri în moarte cerebrală sau datorită vreunui accident treci în lumea cealaltă. Nu aş ţine pentru mine ceva care oricum nu mi-a aparţinut decât pentru perioada respectivă, pentru cât mi-a fost dat să respir.De ce să risipesc o parte care încă funcţionează, o parte de care poate cineva are nevoie, doar din purul egoism de a mi le mânca viermii, de a constitui hrană pentru sol?Nu, mai bine să se bucure un muribund de ele! 

Oricum ai privi ţine de alegeri, de acea decizie de a supravieţui, tu sau altul, de a-l ajuta pe altul să trăiască cu o parte din tine cu care tu, cel scăpat din viaţă, nu mai ai nevoie, nu te mai foloseşti de ea, căci doar nu învii şi ai nevoie de tot ambalajul.Şi dacă ai învia sunt sigură că cel care ne-a creat ne va ajuta să funcţionăm la capacitatea iniţială!!!

Fericirea

De cele mai multe ori ne dorim fericirea altuia!De fapt, de cele mai multe ori credem că fericirea altuia sau altora este sclipitoare, ieşită din comun şi noi rămânem doar nişte insipizi, nişte persoane neseminificative în comparaţie cu cei pe care îi stimăm pentru că avem credinţa şi certitudinea că au tot ce noi ne dorim. 

Simplu în teorie, dar mai greu în practică. Se întâmplă să nu ştim că ceea ce noi invidiem şi dorim s-ar putea să fie pentru un altul nenorocirea lui. Dar noi o vrem şi suntem dispuşi să călcăm peste oricine şi orice în picioare, vrem să atingem situaţia materială, sentimentală, familială a celuilalt, luptăm aşa cum în jungla Africană leoaica se luptă cu turma de bivoli pentru hrană şi pentru a-şi apăra puiul! 

De fapt suntem într-o eternă şi falsă eroare!Ceea ce mă face fericit şi împlinit pe mine s-ar putea să-l facă nefericit pe celălalt şi viceversa! Acest lucru simplu nu contează. Mi-a povestit la un moment dat cineva că la o petrecere se afla un intelectual care privind în jurul lui pe toţi cei care se distrau, consumau alcool, fumau, dansau, povesteau lucruri banale îşi spunea în gând cât de neferict este că trebuie să stea cu cei de acolo şi nu are cu cine să schimbe un raţionament, cu cine să-şi măsoare ideile, cu cine să comunice la nivel intelectual. Scârbit de decorul în care se afla iese din casă şi în faţa uşii un boschetar îl scuipă între ochi ţipându-i că ce îi pasă lui, fericitul, care are o casă, căldură şi huzureşte, iar el nu are unde să doarmă, fie iarnă, fie vară. Intelectual se uită lung la acel boschetar, îl aude înjurându-l pe el, care are TOTUL şi îl priveşte cum se îndepărtează. 

Concluzie: sensul fericirii depinde de la om la om şi ţine de dorinţele fiecăruia!

Despre relaţii

Uneori am impresia că revistele dedicate sexului frumos, slab, de fapt, femeilor, suferă de mania persecuţiei. Mă refer la faptul că nu există dimineaţă sau zi în care să deschid mailul şi să nu găsesc vreun articol sau articolaş din vreo revistă online care să-mi trimită prin news letter titluri pompoase gen: Cum să fii fericit în cuplu? 10 lucruri pentru a menţine o relaţie! Cum să fii fericită lângă partenerul tău....şi ororile pot continua, dar din fericire nu-mi aduc aminte toate postările. 

Cred că cea mai mare greşeală pe care o persoană ar putea-o face (atât femeie, cât şi bărbat-există bărbaţi care mai citesc din când în când aşa ceva, chiar mai mulţi decât am vrea să credem noi) este să te ghidezi după astfel de sfaturi. În primul rând fiecare relaţie este unică în felul ei, are ceva deosebit, te marchează prin anumite stări emoţionale, îţi oferă mai mult sau mai puţin, în funcţie de ce dă fiecare şi de cât poate fiecare să dea. Cum să iei de bun un şablon stabilit de vreo revistă online sau chiar tipărită?Cum să crezi că dacă cel de lângă tine nu se înscrie în tiparele stabilite de respectivul text, nu te iubeşte, sau, mai grav, te înşeală?!

Ajungând la înşelat. Fiecare femeie are simţul dezvoltat când vine vorba de a şti sau nu că este înşelată. Mai sunt şi excepţii, desigur, când partenerul e atât de abil încât oricât ar vrea nasul tău de copoi nu îl poate depista. Caracterul duplicitar al celui cu care convieţuieşti este mai puternic decât simţul tău detectivist. Dar, în general, femeile ştiu! Şi bărbaţii stiu, bineînţeles, dar privim şi privesc în altă parte, invocând fel şi fel de motive, ascunzându-se sub perdeaua tăcerii şi fiindu-le frică să recunoască. Până la urmă există două posibilităţi: sau se întoarce sau te părăseşte!Revistele nu se lasă prejos nici din acest punct de vedere!Aproape în fiecare număr strecoară 5,7 sau 10 paşi siguri, ca o hartă a unui labirint, pentru a te face să-ţi dai seama că eşti înselat sau înşelată. 

Uneori mi se par amuzante, miciile scenarite (nu pot să le numesc scenarii) interprinse de cei sau cele care publică astfel de articolaşe. Până la urmă cine are dreptate?Cel sau cea care scrie din experienţa sa vastă de douăzeci şi un pic de ani sau cel sau cea care trăiesc, cu bune, cu rele, relaţia respectivă?Este foarte uşor să dai sfaturi, să spui că dacă urmezi calea descrisă acolo ajungi la adevăr, descoperi că relaţia ta e sau nu pe butuci sau că cel de lângă tine te iubeşte mai mult decât ai fi crezut. Cel mai greu lucru este să faci relaţia respectivă să meargă, să depui eforturi, pe lângă iubire şi pasiune, pentru ca ea să funcţioneze, să comunici chiar şi când nu ai chef, să treci peste probleme împreună, nu separat, să gândeşti pentru doi, să simţi pentru doi şi să oferi la fel de mult sau poate mai mult decât celălalt. 

Viaţa şi relaţiile sunt complicate, necesită voinţă, dorinţă, pasiune, iubire, confort, gingăşie. Dacă eşti în stare să păstrezi ceea ce ai şi să transformi iubirea pe parcursul relaţiei în ceva mult mai trainic, dacă te leagă de cel de lângă tine mii şi mii de coarde ale sufletului, paşii descrişi în orice revisită de duzină îşi pierd sensul şi sunetul lor se stinge fără a-şi pune amprenta pe gândurile tale. 

Fiecare om este unic!La fel şi relaţiile noastre! Unicitatea nu implică imitaţie, doar originalitate!All in all, love is in the air!That' s all that matters!

Obiceiuri

 P.S.: Aceasta este o postare pentru colegele mele de suferinţă!

Ora şapte dimineaţa, ceasul sună ca un dement şi încep să mă uit la el cu un ochi înceţoşat de aburii somnului şi cu celălalt lăcrimând de rândurile citite cu o seară înainte! Mă gândesc: măcar dacă ar fi de la alcool, de la o noapte nedormită şi după o distracţie prin absolut toate barurile care nu închid porţile la ora două dimineaţa!!! Nu este aşa, căci deliciul nopţilor pierdute prin baruri şi cluburi s-a spulberat cam de ani în ceaţa densă a conştiinţei. După zece minute de cugetare chestia aceea numită deşteptător începe să ţipe acut în urechile mele şi îmi spun, gata, mă trezesc, căci măreţia nu aşteaptă, trebuie să o prind eu! Mă îndrept spre baie, apoi spre bucătărie unde fierbe deja ceaiul (spre norocul meu am cine să mi-l pregătească), simt mirosul cafelei (asta când gastrita nu îşi arată colţii şi mă lasă să-mi beau cafeaua liniştită), nu-mi mai aprind ţigara căci nu mai fumez, mănânc ceva şi apoi mă îndrept nu cu paşi repezi, ci cu unii mici, mici, mici, ca de copil, către camera de tortură. Deschid uşa care seamănă cu gratiile unei celule, trag storurile să intre lumina zilei şi îmi holbez faţa la patru coduri mari şi late. Mă scarpin în cap şi mă gândesc, facem astăzi probele în procesul penal sau deschidem pc-ul?Ia ghiciţi cine câştigă?Pc-ui evident!!!!După vreo oră de verificat şi iarăşi de reverificat şi holbat la pozele mele şi ale altora pe Facebook cineva din creieraş îmi spune: ÎNCHIDE NAIBII PC-UL ŞI APUCĂ-TE DE PROBE!!!IARĂŞI NU LE CITEŞTI ŞI LA GHINIONUL TĂU IARĂŞI ÎŢI VOR DA GRILE DIN ELE!!!!Parcă ţipă prea tare!Zic: imediat, numai ceva mai verific şi gata!După ce mă hotărăsc să închid PC-ul îmi aduc aminte că nu am răspuns sms-urile din ziua precedentă.Mă apuc să răspund, că nu e frumos să nu răspunzi oamenilor şi mai şi sun pe unii sau pe alţii. Uite aşa trec vreo două ore. Mă uit la ceas şi e ora ZECE!Unde naiba a zburat timpul ăsta?În cele din urmă reiau probele şi după vreo două ore trebuie să fac pauză, că deh, creierul o cere. Pe la vreo unu aşa mă uit pe geam şi e un soare atât de frumos afară şi zilele toamnei parcă îmi fac în ciudă cu aromele lor de struguri copţi şi mă îmbie la visare şi sigur se găseşte vreo cumpărătură de făcut şi uite aşa îmi prelungesc pauza la o sesiune de shopping. Ora trei după amiaza!PANICĂ!!!!Peste patru ore am ceva planificat pentru seara în curs, deci mai citeşti ce mai citeşti şi ai o revelaţie: nu îmi ajunge timpul!Nu e problemă, după nouă seara mai înveţi două-trei articole din cod şi mai citeşti nişte speţe din codurile adnotate. La zece e un film şi nu pot să-l pierd, la ora unsprezece adorm şi la unu dimineaţa mă trezesc lac de apă, repetând în delir că nu mai ştiu exemplu de FAPTE AUXILIARE şi că am uitat ce articol este abuzul de încredere!!!!Deschid cărţile febrilă şi nu-mi dau seama când orologiul minţii mele bate ceasul cinci şi realizez că peste două ore mă trezesc având aceleaşi probe pe cap şi aceeaşi rutină, aceeaşi lipsă de iniţiativă şi acelaşi soare care îmi transimite melancolia din sufletul meu şi mă gândesc că pot mai mult, că sunt conştientă că sunt capabilă de aproape orice, dar lenea, lipsa de iniţiativă, ambiţia care este la cote minime,pc-ul, internetul, telefoanele, TOTUL,îmi distrage atenţia!!! Îmi reiau rutina zilelor şi nopţilor nedormite şi astăzi este soare afară şi m-aş plimba prin parcurile împrospătate de parfumul frunzelor căzute, aş mânca un profiterol, mi-aş ţine de mână jumătatea mai bună şi aş zâmbi neîncetat,dar, din păcate, probele nu mi le învaţă nimeni şi examenul nu îl dă nimeni în locul meu. Aşa că rămân în camera torutirii mele, în închisoarea codurilor şi doctrinei mele, trag jaluzelele şi ÎMI IMAGINEZ CĂ NINGE!  

Printre rânduri...

De vreo două săptămâni mă tot chinui să scriu ceva şi nu îmi iese! Nu că mi-ar ieşi în alte dăţi, dar, spre deosebire de anterioarele mele scriituri, de data aceasta nu am nici inspiraţie şi nici subiect.Am impresia că mă mai plângeam eu la un moment dat pe aici de lipsă de inspiraţie, de pană de idei, dar cum au trecut aproape doi ani (DOI ANI!!!!????where the fuck????!!! what the fuck???!!!)de când mâzgălesc în această căsuţă virtuală a mea nu îmi aduc aminte unde am mai scris că sunt ca peştele pe uscat, lipsită de iniţiativa scrisului, de dorul condeiului, în schimb, ghiftuită de atâtea elucubraţii. 

Astăzi am terminat de recitit Romanul adolescentului miop, nu că nu l-aş fi citit la timpul lui, de fapt, l-am citit după timpul lui căci adolescenţa pe care o descrie Eliade o depăşisesem undeva pe la vârsta de 12 ani (deh fetele astea, precoce, ce să facem acum) şi mi-am adus aminte de faptul că am avut şi eu visele adolescentului Eliade, de a înfăptui lucruri mari în literatură. Acum mă bufneşte râsul, dar cum fiecare etapă a vieţii ne este marcată de câte o prostie sau de câte un mic capriciu, la fel şi eu am fost marcată de literatură, în special de creaţia literară. Totuşi, să ne revenim în fire şi să vă spun de ce am recitit respectiva carte. Întotdeauna mi-a plăcut Eliade, făcusem o fixaţie pentru el şi mai ales pentru determinarea lui de a lucra. În momentul în care am citit în cartea profesorului Mircea Handoca- Viaţa lui Mircea Eliade despre faptul că dormea doar patru ore pe noapte şi despre modul în care a învăţat cele şapte limbi străine pe care le vorbea fluent, am rămas mută de admiraţie!

Toată viaţa mi-am dorit să am o asemenea voinţă, să îmi poruncesc să muncesc din ce în ce mai mult, dar poate pentru că nu am fost destul de determinată, sau poate din cauza zodiei (taurii sunt cam leneşi uneori şi se autocomplac şi autocompătimesc în anumite situaţii-cel puţin eu aşa sunt) nu am fost în stare să respect un program, să-mi impun o disciplină, să stabilesc că voinţa mea e mai presus de orice, să mă claustrez până în adâncul sufletului, al viscerelor şi al dorinţelor mele până în momentul în care aş fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit. Acest lucru l-am admirat la Eliade. A început încă din anii liceului şi a continuat toată viaţa să fie un ambiţios, să se lupte cu dorinţele si patimile şi să-şi respecte deciziile pe care şi le-a impus! Pe lângă literatura fantastică şi îndreptarea budistă sau hindusă pe care o au operele sale de-a lungul vieţii, doar în Romanul adolescentului miop se întrevede determinarea pe care avea să o pună în practică de-a lungul anilor. 

Întotdeauna am admirat oamenii puternici, care au ştiut ce vor şi mai ales cum să ajungă la ceea ce vor (un lucru mult mai important decât să ştii ce vrei este să ştii cum să ajungi la ceea ce vrei)şi în aceste pagini ale romanului am găsit mijlocul de a ajunge la ceea ce vreau. Bineînţeles, îl ştiam dinainte, dar pentru că uneori lenea şi melancolia sunt mai puternice decât voinţa mea, am avut nevoie de o recitire a planurilor unui om mic care se pregătea să devină om mare. Eliade a avut timp, eu cred că m-am maturizat, dar, de fapt, am rămas acelaşi om mic care visa să devină mare. 

Serendipity

Serendipity, în traducere liberă: însuşirea de a găsi obiecte de valoare, obiecte interesante, serendipitate. Când mi-am ales domeniul blogului majoritatea variantelor posibile erau luate, astfel încât am apelat la ceea ce ştiam că îmi doresc să văd peste ani şi ani: Serendipity, cafeneaua din New York unde Jonathan Trager (John Cusack) şi Sara Thomas (Kate Beckinsale) s-au întâlnit după 5 ani de căutări, după o bancnotă de 5 dolari scrisă cu roşu şi având numărul lui de telefon şi o carte din anticariat cu adresa ei. Filmul este siropos, un love story care se încheie cu happy end, dar mie mi-a stat gândul numai la cafenea, la prăjituri şi la New York. Nu ştiu dacă în realitate există Serendipity ca şi cafenea sau dacă mai există undeva către colţul Manhattan-ului această mică şi cochetă parte smulsă din zgomotul oraşului, ceea ce ştiu e că aş vrea într-o zi să păşesc către New York, nu neapărat să-mi schimb viaţa sau să locuiesc până la adânci bătrâneţe, ci să simt pulsul Bigg Apple-ului, să mă plimb în Hide Park şi pe Maddison Avenue sau, de ce nu, chiar pe Fifth Avenue, să văd Ground Zero şi să-mi pară rău că nu am apucat să vizitez Gemenii şi să-mi îndrept privirea către Statuia Libertăţii, gândindu-mă că ne chinuim de când ne naştem să fim liberi şi nici măcar nu ştim dacă vom avea parte de libertate prin moarte sau dincolo de ea.

Îmi plac oraşele mari, zgomotoase, acolo unde forfota îţi acoperă respiraţia, acolo unde eşti un anonim printre marea de anonimi, unde nimeni nu are timp să te privească, să te măsoare, să te critice, să te urască, unde fiecare e ocupat cu cineva şi cineva e ocupat cu nimeni sau cu fiecare, unde perosana mea, a ta, a lui, a oricui se pierde în visare, în dorinţă, în pasiune, în orice, fără a fi luat în seamă.Nu-mi place liniştea, mi se pare uneori că este apăsătoare, că îngheaţă mintea şi sufletul, că prevesteşte ceva rău, ori de câte ori e liniştea adâncă mă înfior. Dar zgomotul, chiar dacă s-ar întâmpla să fie asurzitor şi să nu auzi sau să nu fi abil să observi ce te aşteaptă, măcar nu ai sentimentul că o bufniţă sau o cucvea a vestit ororile şi nici că liniştea a stat la pândă sperând în prăbuşirea ta.

Cum mi-am petrecut duminica aşteptând sfârşitul lumii!

Cum mi-am petrecut duminica aşteptând sfârşitul lumii?Stând într-un colţ de cer pe care se presăraseră petale roşii de trandafir. Imi aşezasem paharul de vin roşu cu puţină apă minerală în el pe colţul noptierei mele, de fapt al lunii care surâdea şi mi-am pironit privirea spre pământ aşteptând să se întâmple explozia creierului şi implozia sufletului. Aveam parte de cel mai frumos peisaj şi era în primul rând pentru a lua parte la ceea ce trebuia şters şi resădit, udat, îngrăşat pentru a nu-şi pierde substanţa. Zâmbeam la gândul că nu mai este mult şi totul se termină. Am început să sorb uşor din paharul meu care era atât de plin încât îmi tremura mâna dreaptă ori de căte ori încercam să-l ridic şi mi-era teamă să nu risipesc elixirul iubirii mele, viaţa din străfundul cioburilor, gheaţa din adâncul uterului care ne-a plămădit pe toţi. După vreo trei înghiţituri am observat că se pregătea cortina să se ridice şi un surâs viclean îmi apăruse în colţul buzelor. Eram pregătită să asist la asuprirea celorlalte suflete goale şi moarte căci eu mă vindecasem şi ştiam ce va urma. Le ştiam durerea purificării căci focul mă mistuise nu demult şi pe mine şi carnea îmi fripsese în mii şi mii de ape aburinde. Mă pregăteam cu un rânjet de hienă să văd durerea altora, să privesc cum îşi sfăşie carnea de pe membre şi să mă desfăt cu ţipetele lor!Şi aştept şi aştept şi aştept şi nu mai am răbdare şi mă înfurii şi mă enervez că nu începe odată şi odată spectacolul pentru a mă bucura că şi alţii sunt ca mine şi pentru a-i putea conduce şi a le spune că până la urmă durerea trece, te întăreşte şi nu mai scurmă în sufletul tău ca un iceberg care a uitat să se dezghete primăvara!Aşteptam să-i văd şi pe ceilalţi nefericiţi, aşteptam sfârşitul sufletului lor din pură dorinţă animalică a unei solidarităţi dureroase!Am aşteptat degeaba!A trecut duminica aceea şi nu s-a întâmplat nimic!Absolut nimic!Îmi terminasem paharul de vin şi mă uitam scârbită la sticla rămasă pe jumătate goală. Parcă era o târfă în patul unuia care uitase să-i dea jos rochia pe de-a-ntregul şi îi violase intimitatea doar cu privirea căci era mult prea grăbit pentru a încerca să o satisfacă pe ea sau să-şi înnece pornirile lui animalice. Mi-am spus că dacă în această duminică a întârziat sfârşitul ăsta al lumii, sigur duminica viitoare va fi prezent, aşa că urmează să-mi reiau locul meu de soprană înfumurată pe colţul altora de rai şi să aştept prăbuşirea altora. Nu-mi mai aduc aminte câte sfârşituri ale lumii am aşteptat duminică de duminică şi zi de zi, până când ai apărut tu şi m-ai făcut să înţeleg că eu mă sfârşeam în fiecare zi, că invidia şi ura săpau galerii adânci în mine şi mă ademeneau cu pahare de vin şi ţigări savuroase pentru a-mi fura suflarea. M-ai făcut să respir, m-ai resuscitat!De atunci nu mi-am mai petrecut duminicile aşteptând sfărşitul lumii şi nici zilele sperând să dea un semn că este pe aproape, de atunci am început să trăiesc, să plănuiesc, să privesc şi să beau paharul de vin împreună cu tine!

Egoism!

Ok, ok, recunosc, nu am răspuns telefoanelor celor care mă căutau crezând că vorbele pot aduce alinare şi rănile se vindecă prin cuvinte, fără a linge roşeaţa care se scurge din fiecare fâşie a tegumentului, fără a te biciui lăsând în carne urme pe care numai tu le cunoşti, fără a-ţi face anamneza, fără a o lua de acolo de unde nu demult credeai că vei sfârşi!Ce faci când te afli la răscruce, ce alegi atunci când lumea se prăbuşeşte în jurul tău, din cauza ta în cea mai mare proporţie şi prea puţin din cauza altora?Ei bine eu am ales să-mi ascund capul în nisip ca struţul, să nu mai vorbesc, să fac aceleaşi greşeli pe care le-am făcut, închizându-mă în mine, îndepărtând pe toţi de lângă mine, urând neputinţa mea, invidiind pe alţii şi otravindu-mă cu propria fiere! Atunci când ne dăm cu fundul de pragul de jos sau cu capul de pragul de sus, avem intenţia să distrugem tot ceea ce se creează şi se menţine atât de greu, dintr-o necesitate pur egoistă şi dintr-o incapacitate de a accepta EŞECUL!Da, despre acceptarea eşecului este vorba, despre a fi învăţat că tu, idiotule, poţi să ai şi un eşec, două, trei, sau poate cât mai multe!Problema cea mai gravă este atunci când nu ai avut parte de EŞEC, când nu ai cunoscut cum e în partea de jos, când au cam mers pe sârmă,liniar, tot ce ţi-ai dorit, când crezi că eşti de neînvins, dar, de fapt, abisul e la doar câţiva paşi!Ei bine, atunci durerea căderii e de o mie de ori mai mare decât dacă ai fi cunoscut-o de timpuriu!Ce faci atunci?Ei bine, ori intri în letargie, te ascunzi sau te dai conştient sau inconştient, la propriu sau la figurat cu capul de pereţi, plângându-ţi de milă sau autoflagelându-te, evitând contactul cu ceilalţi, fie el direct, fie indirect, învinuindu-te pe tine şi pe restul lumii de momentul nefast, ori iei o foaie de hârtie şi te apuci de scris să vezi ce nu a mers bine şi unde îndrepţi, îţi aduni toate nervurile şi toate dorinţele, visele şi năzuinţele şi te reapuci de reclădit, de reconstruit, de a clădi etajul bazei pe care deja ai pus-o!Până astăzi am ales prima parte, de suferinţă, de durere, angoasă, ruşine, ură, scărbă, de mine şi de materia mea cenuşie, de trăire undeva în eter şi la marginea golului, dar aleg să spun NU tuturor temerilor şi spaimelor mele, aleg să accept că orice înfrângere te face mai puternic şi că războiul nu s-a terminat, dimpotrivă, abia acum începe!Mă refer la războiul meu cu mine şi la luptele mele interioare cu voinţa, ambiţia şi dorinţa de a avea succes!Până astăzi mi-am plâns de milă, de astăzi am încetat să mă autocompătimesc şi să mă privesc ca pe o victimă!Astăzi sunt mai puternică decât mâine şi mâine voi fi mai puternică decât astăzi, căci nu există victorie mai dulce decât după ce ai cunoscut EŞECUL şi INSUCCESUL!

A o lua de la capăt

Nu am inspiraţie să scriu ceva interesant sau ieşit din comun, nu am inspiraţie să aştept să treacă timpul spre o curgere infinită, depăşind obstacolele. Astăzi este o zi în care sunt în aşteptare. Am impresia că aşteptăm ceva de când ne naştem. Prima dată suntem nerăbdători să mergem, să vorbim, să nu ne mai exprimăm prin zumzete şi scâncete şi prin gesturi de arătat cu mâna şi să ne întrebăm de ce naiba mama nu înţelege că mie îmi este foame, sete, sunt neschimbat?După ce trece faza scutecelor încercăm să facem primii paşi. Atunci intervine prima căzătură şi ne dăm seama, pe jumătate sau total că preferăm să ne reîntoarcem la scutece sau scâncete, căci aşa cum prima căzătură şi-a făcut prezenţa, vom mai avea încă milioane de astfel de momente în viaţă, de a cădea în cur. Problema se pune ce faci când cazi? Rămâi ca un ţânc răsfăţat, plângând cu lacrimi de crocodil să te ridice cineva sau te ridici, te ştergi de colbul viselor tale şi o iei de la capăt? A o lua de la capăt!Uite o expresie care nu îmi este străină, absolut deloc! A lua de la capăt ce?Până acum am luat-o de la capăt cu mersul, cu relaţiile, cu job-urile, cu speranţele, cu visele, dar acest a lua-o de la capăt nu are un final?Nu are o izbăvire, o oprire, un punct de demarcaţie?Că să o tot iei aşa de la capăt devine obositor şi plictisitor. Mă interesează şi pe mine acel closure, acea încheiere, acea linie trasată, după care nu mai urmează altceva, după care ştii care e drumul şi nu mai trebuie să o iei de la capăt, ci să continui ceea ce ai început. Nu spun că nu e bună schimbarea, nici gând, spun doar că expresia a o lua de la capăt ar trebui să contureze din când în când finalul, reperul acela de oprire, indicatorul stop şi gata. Să ştii că până la acel stop ai luat-o de la capăt şi că dacă treci de stopul acela nu va mai exista niciodată un a lua-o de la capăt! Cam asta fac eu acum, aştept stopul şi aştept să văd dacă voi avea parte de closure sau dacă o voi lua din nou de la capăt. Mă întreb cu ce forţe o voi face de data aceasta dacă va trebui să o iau de la capăt?

Different

Nu ştiu cum sunt alţii, chiar voi cum sunteţi?...dar eu funcţionez in slow motion la orele matinale. Deşi mă trezesc devreme, în jurul orei şase dimineaţa, capacităţile mele de procesare a informaţiei sunt pe minim. Cafeaua nu-şi mai face efectul, a devenit un ceai, nici măcar negru sau verde, un ceai din fructe de pădure care nu are alte proprietăţi decât a te îndulci şi a te toropi din ce în ce mai mult. La ora aceasta cam asta înseamnă cafeaua pentru mine. E ciudat că nu pot trăi fără acest mic tabiet al meu, de fapt, pot trăi, având in vedere că pot trăi fără ţigări, dar îmi place să cred că în fiecare dimineaţă mă trezesc cu ajutorul cafelei. Bineînţeles că este doar o iluzie a existenţei mele cafegiste, deoarece toropeala de dimineaţă într-o zi de vară nu poate fi alungată nici de cea mai bună cafea braziliană. Mi-aş dori un hamac şi un strop de linişte care să se aştearnă peste sufletul meu ca o pătură cu care îţi acoperi tremurul interior în nopţile reci. Am început să-mi doresc linistea, o fi semn de bătrâneţe sau doar semn de oboseală? Cred că ambele. Paradoxal îmi doresc şi agitaţie, metrouri care să nu se oprească în staţiile vieţii mele, microbuze care să nu facă niciun popas, să meargă pe autostrada mea cu viteza maximă încărcându-mă de adrenalină, făcându-mi inima să palpite la mai mult de 120 pulsul pe minut, vreau să simt cum vântul îmi biciueşte pielea şi mi-o răneşte din cauza vitezei. Dar oare dacă mă grăbesc prind esenţialul? Sper că da.

Mă simt exact cum spune Sore...I'm so different from the rest of the world...de fapt, nu mă simt, chiar sunt!

People are strange

"People are strange when you're a stranger

Faces look ugly when you're alone"

My two loves

Deşi titlul sună siropos, făcând probabil pe unii să se gândească la iubiri carnale, nu este vorba nici pe departe de aşa ceva. Cele două iubiri ale mele se numesc: law and writing.

Scrisul l-am descoperit înaintea dreptului, mult prea devreme şi poate prea târziu, am intrat într-o lume diferită, unde a trăi nu e atât de simplu precum s-ar crede. În momentul în care descoperi scrisul sau scrisul te descoperă pe tine, se schimbă totul în jurul tău, deoarece percepi diferit stările, emoţiile, dorinţele, pasiunile. Nimic nu mai este cum a fost, filtrezi informaţia prin centri diferiţi de gândire, încerci să schimbi imagini şi locuri cu realităţi scriitoriceşti şi de acolo şi până la a trăi diferit de ceilalţi, mai este un singur pas. 

Întotdeauna persoana mea mi-a fost suficientă, autosuficientă aş putea spune, deoarece în mintea mea se desfăşurau mereu imagini noi, personaje noi, idei şi fapte la care alţii nu aveau acces. În urmă cu nişte ani (care îmi par acum aproape o viaţă) eram sigură că voi scrie mai multe romane şi îmi voi vedea numele şi titlurile prin librării, iar trecătorii se vor întreba cine sunt, cum sunt, ce simt?Sunt diferită de ei?Îmi plac aceleaşi lucruri sau nu?Ce gen de cărţi citesc?Cum iubesc? Şi alte astfel de întrebări...întrebări pe care eu mi le-am pus ori de câte ori citeam o carte a vreunui autor preferat şi prin intermediul ei ajungeam să mă identific cu autorul, culmea, nu cu personajele. Acum zâmbesc ori de câte ori mă gândesc la atunci, la ideile pe care le aveam, la pofta mea de evadare, care încă nu a dispărut, la casa mea de lângă lac, cu balansoar şi trandafirii roşii în faţa verandei, la maşina de scris (PC sau laptop, depinde de timp) care mă aştepta să aştern rândurile neobosite. 

Nu ştiu când şi unde şi cum s-a destrămat acest vis. Poate pentru că nu am crezut în mine, deşi am publicat şi criticile au fost favorabile, fără negativism, pertinente şi de bun simţ, am renunţat uşor, uşor la a mai "scrie".Şocul cel mai mare a fost când mi-am dat seama că nu mai sunt capabilă să scriu, că nu mai pot, că nu mai simt, că totul e pustiit, că groaza şi angoasa mă cuprind şi eu nu pot să aştern nimic!!!Am realizat atunci că romanele mele erau doar în copilăria din provincie, acolo unde colegele mele îmi citeau scrierile şi îmi spuneau râzând să le dau un autograf, căci cine ştie, când ajung faimoasă, nu au cum să mai dea de mine!Amintindu-mi îmi provoacă o stare de râs continuu, acum, atunci chiar îmi imaginam. Acum mă mulţumesc cu acest hobby, am transformat scrisul în blog şi în hobby, în posibilitatea de a refula şi de a mai scrie din când în când. 

Dreptul, dreptul l-am descoperit după prima mea dragoste, scrisul, nu la mulţi ani distanţă, dar considerabili, atunci când te gândeşti şi la alte posibilităţi, nu numai la a trăi în imaginaţia cărţilor. Deşi ştiam ce îmi doresc, am ocolit şi de această dată traseul şi am făcut altceva. De ce?Din nehotărâre, dintr-o infatuare, din a demonstra altora că eu sunt bună şi în alte domenii, nu numai în cele pe care le ador, nu numai în cele în care îmi vibrează inima şi simt cum îmi zvâcneşte sângele în vine! În cele din urmă mi-am revenit şi am decis să fac ceea ce vreau pentru sufletul meu: drept!Şi pe cât posibil să-l şi practic, nu doar să-l studiez. De aceea într-o zi de septembrie am luat un dosar, mi-am căutat toate actele şi m-am dus şi m-am înscris la Drept!Culmea eram blondă pe timpurile alea! A fost iubire la prima vedere, pasiune debordantă, între mine şi el şi între el şi mine!De câte ori intru în Judecătorie să asist la procese simt cum păşesc în locul unde trebuia să fiu demult, dar îl ocolisem de mult prea multe ori. Este ca atunci când îţi dai seama că ai ajuns, în sfârşit, ACASĂ!Probabil mulţi se vor întreba cum scrisul şi dreptul pot coexista?Dacă stau bine şi mă gândesc, scrisul face parte din drept şi invers. Tipologia oamenilor, psihologia comportamentală, ideile, cazurile pot furniza material pentru o mie de romane, mai ales că adevăratele drame se produc la nivel mental şi sunt transpuse în practică de oameni care ajung în faţa instanţei tocmai pentru că le-au lipsit diferite elemente pentru a evita dezastrul. 

Mă consider un om norocos!Am aflat, cu greu şi bătând un drum extraordinar de lung şi plin de hârtoape,ceea ce îmi place cu adevărat, ceea ce mă face fericită, ceea ce mă face să mă simt împlinită. Puţini oameni găsesc modalitatea de a munci cu pasiune şi de a nu li se părea jobul o corvoadă. Pentru a găsi acest echilibru a trebuit să am 4 joburi, diferite unele de celelalte, pentru a mă întreţine şi pentru a realiza că, de fapt, jobul meu pe care îl caut era în cu totul altă parte. Scrisul a devenit o alinare, o evadare, ceva care îmi face plăcere, iar dreptul adevăratul job.   

Small minds

Astăzi vreau să vorbim despre "small minds" sau despre cum oamenii mărunţi discută alţi oameni, de fapt, discută despre existenţa altor oameni, cramponaţi în prezentul lor, dorindu-şi şi ei viitorul lor şi sperând că într-o bună zi ei se vor împiedica şi atunci at the bottom of their legs aceştia vor sta surâzând, plini de satisfacţie că s-a întâmplat ceea ce au dorit şi sperat cam dintotdeauna. 

"Small minds" sunt acei trepăduşi care îşi înconjoară sufletele cu pustietate şi pe care e mai bine să-i eviţi căci produc numai energie negativă, resentimente şi invidie, oriunde s-ar afla. Întotdeauna succesul altuia a semnificat eşecul unuia din această categorie, întotdeauna stau şi păzesc căderea altora, căci din prea multă preocuparea pentru alţii uită să fie preocupaţi de ei. Chiar şi un potenţial succes, o capacitate mai mare a unuia de a ieşi din condiţia în care se află, de a evolua şi de a fi în ascensiune provoacă resentimente din partea acestor "small minds". 

Conceptul presupune mult mai mult decât îngustimea minţii lor, presupune capacitatea de a evita conflicetele şi interacţiunea, pe orice plan, cu aceşti catalogaţi invidioşi. De ce? Pentru simplul motiv că pot transmite stări contradictorii la nivelul stimei noastre de sine.Chiar dacă pe moment nu simţim că am fi afectaţi de înţepăturile lor de ţânţari, pe parcurs subconstientul lucrează şi ies la iveală îndoielile, grijile, temerile şi mai ales groaza de eşec. Omul este temător din fire, ne este frică de viitor (cui nu, din moment ce este incert), ne este frică de boli, de moarte, de iubire, de vise, practic, cam de tot ce ne înconjoară. În momentul în care permitem creaturilor minimale să ne agaseze subconştientul şi conştientul cu mesaje negative, frica şi teama se accentuează, fiindu-le mult mai uşor acestor creaturi de a-şi atinge scopul: nimicirea ta pentru plăcerea lor!Nu pentru că şi ei ar putea să facă ceea ce faci tu, ci doar pentru că ţi-au demonstrat că dacă ei sunt nişte rataţi fărăr vise, la fel eşti şi tu, indiferent de visele pe care le ai. 

Schimbări

M-am ameţit, la propriu!!!!Mie nu-mi plac schimbările, alea bruşte, care nu-ţi dau timp să gândeşti, ci te pun în faţa faptului împlinit, uite aşa tam nesam!Am deschis blogul de dimineaţă, este duminică evident şi duminica mai am timp de el şi ce îmi văd ochii?Este schimbat tot pe partea de administrare, tot formatul, TOT!!!Acum trebuie să pay attention more, de parcă nu mi-ar fi fost destul până m-am obişnuit cu formatul trecut de administrare. E exact acelaşi stil cu care mă înnebuneşte şi Facebook-ul, dar măcar mă întreabă dacă vreau Timeline sau nu. Asta deocamdată, căci am auzit că vom fi obligaţi să ne schimbăm imaginea şi acolo. Oare oameni ăştia nu puteau să mă întrebe şi pe mine dacă îmi doresc sau nu schimbările pe paginile de administrare?Nu spun că sun rele, am putut observa că cele mai citite articole ale mele sunt "The ONE and ONLY" şi "My New Red Shoes", urmate îndeaproape de "Cum îţi dai seama că el este interesat de tine?" şi "E...toamnă". Dacă mi-ar fi spus cineva că în top patru se vor afla o pereche de pantofi şi elucubraţiile mele despre existenţa sau inexistenţa sufletului pereche nu aş fi crezut în ruptul capului că este adevărat. Dar, multumită noului şablon am văzut şi eu că pantofii roşii, rujul şi oja roşii, iubirea şi nebunia umană sunt cele mai căutate trenduri. În fond, lumea de ce are nevoie?De iubire,muzică, haine, bani, hrană, maşini şi unii mai au nevoie şi de cărţi-citiţi în ordinea nevoilor dumneavoastră! Schimbările nu sunt rele, dar puteau să mă întrebe, să-mi arate cum vor fi şi după să le facă, nu înainte, fără avertisment, fără a fi pus în cunoştiinţă de cauză. 

Revenind la schimbări. Ar trebui să mă schimb şi eu, nu numai interfaţa blogului meu sau a Facebook-ului sau cele de administrare, nu numai în mediul virtual, ci în viaţa de zi cu zi. Ar trebui să încerc să mă temperez, să-mi domolesc pornirile pline de patos, să încetez cu acuzaţiile acolo unde nu îşi au rostul, să pun punct capriciilor mele, să încetez să împing limitele, să forţez bariera. Din păcate dacă nu încerc să-i înnebunesc pe ceilalţi cu presiunea pe care o pun pe ei, nu mă simt bine!E ca o boală care, deşi încerc din răsputeri să o tratez, revine şi de fiecare dată loveşte cu o forţă şi mai mare, multidimensională, ca şi cum ar fi aşteptat să zvâcnească din nou din buboiul plin de puruit. Am fost învăţată să trec dincolo de graniţă, să împing la extrem, să lupt până la capăt, să nu mă limitez, să nu cedez, să vreau mai mult şi mai mult şi mai mult, să nu mă opresc până nu ajung acolo unde îmi doresc. Uneori e bine, alteori e rău. E ca un demon care zace în mine şi îmi spune că dacă eu pot, ar trebui să poată şi ceilalţi. Din păcate sau din fericire nu toţi sunt ca mine. Partea asta nu o înţeleg eu, că nu suntem toţi la fel, nu suferim toţi de sindromul lucrului perfect şi de împinsul limitelor, de a fi printre primii tot timpul şi de a nu lăsa să-ţi scape nicio oportunitate. Nu suferim toţi de frenezia zilelor, de timpi limită, de terminat totul cât mai repede cu putinţă, de comportamentul acesta compulsiv-obsesiv de a avea, a deţine, a fi cel mai bun, a reuşi ce ţi-ai propus, fără a lua pauză, fără a te relaxa, fără a respira în voie, fără a clipi, fără a te destinde.

Ce fac când nu înţeleg aceste lucruri?Ei bine, arunc pisica în curtea vecinului, spun oamenilor că ei nu înţeleg de fapt ceea ce ar trebui să facă, atrag atenţia că nu este bine cum fac ei, Doamne Fereşte să spun ceva de mine şi ajung la concluzia că până la urmă tot eu am dreptate şi că, de fapt, cei care îmi spun să mă relaxez şi să mă odihnesc, nu vor altceva decât să mă ţină în loc. Recunosc că impulsivitatea mea, combinată cu dorinţa dominării îmi creează certitudini. Cum certitudinile nu trebuie dovedite, de foarte multe ori spun că ceea ce cred eu este şi corect, fără a aştepta finalul, fără a avea probe, fără a fi sigură dacă într-adevăr ceea ce cred eu este şi adevărat. Bine că fac acest lucru doar în viaţa sentimentală, nu şi în cea profesională!Este paradoxal cum pot fi două persoane diferite, cum pot fi profesionistă în ceea ce fac, cum pot studia la nesfârşit ceea ce îmi place, încercând să nu comit greşeli şi cum, în acelaşi timp, când vine vorba de iubire, toată raţiunea mea, tot profesionalismul meu, tot ce ar trebui să cântăresc, dispar, devin inexistente, lăsând locul geloziei, certitudinilor mele nefondate, împinsului limitelor şi dorinţei de distrugere. Am avut de a face cu aceste două persoane toată viaţa mea şi, din păcate, de cele mai multe ori, am rămas cu cea profesională, pentru că la cea sentimentală, a învins demonul din mine. 

Supra-Vieţ-U-IND!

Nu am mai scris demult pe pagini de PC, pe monitor şi nici măcar pe o tastatură care scoate sunete diforme. Am fost prea ocupată cu gândurile mele, tale, ale noastre şi ale celorlalţi, de fapt, am fost ocupată cu supravieţuirea. A supravieţui, acest verb care se învaţă încă de la naştere, pardon, încă din uter, ne face să ne pierdem treptat esenţa existenţei noastre. Oare supravieţuirea stă la baza tuturor lucrurilor?De ce să încerc să supravieţuiesc?De ce să mă zbat zi de zi pentru a exista?Din moment ce m-am născut, fac parte din existenţă, de ce atâta luptă, pentru ce, pentru cine?Ce trebuie să demonstrez de fapt?Că am capacităţi de supravieţuire în jungla numită societate?Că am abilităţi şi aptitudine de convieţuire cu aceste animale sociale?Şi dacă nu le am, ce?Sunt obligată să supravieţuiesc şi să mă lupt pentru a demonstra junglei că, deşi nu sunt încoronată regină, port totuşi însemnele puterii?

Oare ce a avut Eva de împărţit cu şarpele ăla, cum a prostit-o frate în asemenea hal încât acum port haine, trăiesc în poluare, am gropi atât pe trotuare, cât şi pe carosabil, alerg de nebună în toate părţile pentru a face ceva şi, de fapt, nu fac nimic, mă îmbrac la costum de paie şi îmi pun diplomat de tinichea, îmi privesc viaţa zâmbind şi îmi spun că sigur asta e fericirea supremă, în viziunea mea! Dacă pe Eva n-ar fi măcinat-o curiozitatea, ca să nu spun că a mâncat-o în anumite părţi ale corpului ei de amazoană, acum aş fi stat tolănită la soare, dezbrăcată, alături de vreun Adam, fără griji, fără diplome şi diplomaturi, fără interese meschine şi jegoase, în locuri verzi, paradisiace, pe lângă care Bora Bora e jucărie. 

Dar cum încă de la început femeia a fost curioasă, neînfrânându-şi dorinţa psihopată de a purta leopardul pe post de haină şi crocodilul ca pantof, i-a zis nebunului de şarpe că muşcă din măr, doar no fi foc!!! Într-adevăr nu a fost foc, au fost miliarde de ani de aşa numită junglă urbană, miliarde de ani de SUPRAVIEŢUIRE! Mai Evo, tu şi curiozitatea ta ne-aţi aruncat în dobitocie, dispreţ, angoasă, isterie, violenţe, lupte acerbe pentru a fi declarat cel mai bun într-o lume inexistentă.

Loving you

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care se rupe din crâmpeie de secunde, care nu apucă să se consume într-o zi, nici în zece, nici într-un veac, timpul fiind atât de scurt şi clipa atât de minusculă încât te doare că nu poţi să-ţi devorezi pasiunea. E ca un foc pe care nu poţi să-l stingi şi care vâlvăie mereu, care te mistuie pe dinăuntru şi pe afară, care te arde intens şi te transformă în cenusă pentru a putea să renaşti de o mie de ori mai îndrăgostit,iubind mai mult, sufletul provocându-ţi combustii. 

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care te priveşte în ochi şi-ţi spune că te-a visat de mii şi mii de ori, căutându-te între pereţii somnului, care îţi simte oboseala şi tristeţea, care te priveşte ca şi cum ar privi înăuntrul lui şi îşi dă seama că eşti o parte din el, care te sărută pe frunte, nu pentru că buzele nu sunt adorabile, ci pentru a te face atentă că este lângă tine şi te ocroteşte.

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care nu răneşte, care ştie că iubirea nu înseamnă ură, care preţuieşte ceea ce are lângă ea, care nu jigneşte gratuit, care te poartă dincolo de ceea ce ţi-ai dorit dovedindu-ţi în fiecare zi că pasiunea nu moare şi că atunci când îţi este dor, abia atunci eşti capabil să apreciezi iubirea, să simţi tumultul, să fii conştient că fără celălalt ai putea să te sufoci, înnecându-te la infinit. 

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care îţi dă puterea să treci peste toate problemele, grijile, incertitudinile, fricile şi întrebările şi să te laşi purtat de val acolo unde trebuia să ajungi de la început, dar ai uitat că punctul de sosire este mai greu de găsit o dată ce te-ai pierdut. 

Cea mai frumoasă dragoste este iubirea mea pentru tine atunci când nu eşti lângă mine, făcându-mă să îţi ofer mai mult atunci când ne re-vedem, făcându-mă să cad în sufletul tău iar şi iar, până uitarea de sine se aşterne peste oboseala mea. Cea mai frumoasă dragoste...eşti tu!

New face, new life, new thoughts...

Nu vă panicaţi, nu mi-am pierdut toţi neuronii pe drum, o parte, recunosc! Da, m-am decis să schimb aspectul blogului.Când am luat hotărârea habar nu aveam că mă voi opri la...PINK ...Da a fost o surpriză şi pentru mine, mai ales că eu sunt genul înclinat spre DARK, BLACK, SHADOW , dar cum fiecare dintre noi simte nevoia la un moment din viaţa lui sau ei să schimbe ceva, să păşească pe o altă cale, să urmeze alte drumuri, mai mult sau mai puţin întortocheate, am ales şi eu rozul ca semn de new beginning, de să o luăm de la capăt, să ştergem cu buretele creta de pe tabla vieţii şi să rescriem cu literele care ne vin în minte în milisecunda aceea, o nouă viaţă, singuri sau în doi, fără prieteni sau cu prieteni, dar să rescriem, sau măcar să încercăm să rescriem ceea ce ar fi trebuit scris de la început.

După ce am văzut cât de pinky şi de încărcat este am vrut să folosesc un alt format, maroniu, aşa cum îmi face mie plăcere, după care m-am gândit că dacă tot am încercat să schimb ceva, dacă tot fac eforturi să ofer o nouă imagine, blogului, vieţii,să îl las aşa, măcar pentru o perioadă de timp, să fie aşa cum aş vrea să fie şi viaţa mea: ROZ, liniştită, calmă, lipsită de griji...destul de plictisitoare, aş putea spune.Dacă nu sunt stresată îmi lipseşte o parte din mine, dacă nu sunt ocupată îmi caut de lucru, iar când sunt atât de ocupată încât nu ştiu ce să mai fac pentru a duce totul la bun sfârştit, ce credeţi că fac?MĂ PLÂNG! Da, da, mă plâng, spun ce nedreaptă este viaţa, îmi smulg părul din cap cu penseta (la figurat, încă nu am încercat), îmi văd toate eforturile risipite, privesc la monstrul numit eşec cu ochii cât cepele, mă biciuiesc în gând spunându-mi că sunt o leneşă, un om care nu munceşte destul, un om mic, mic, mic, care nu merită nimic, deoarece în loc să piardă timpul, ar putea să evolueze, să se perfecţioneze, să întindă la maxim corzile, să facă eforturi, să nu se lase dobodrât de silă, lehamite, suprasolicitare, supraîncărcare, oboseală dusă la extrem, care vin la pachet cu jobul şi cu ceea ce vei face până la pensionare.

De aceea mi-am ales culoarea roz pentru blog, sau m-a ales ea pe mine?Cred că aş putea spune mai repede că m-a ales ea pe mine, aşa cum de multe ori viaţa a ales pentru mine, uneori greşit, enorm de greşit, alteori oportun, exact când trebuia, dar de cele mai multe ori, cam ocolitor, ca o centură ocolitoare care nu se mai termină din lipsa fondurilor. Începând de astăzi am decis să fac ordine în gânduri, în dorinţe şi mai ales în viaţa mea. Am decis să devin oarbă, surdă şi de negăsit, pentru cinci luni, am decis să nu mă mai streseze decât persoana mea, ignorându-i pe cei din jur, pentru că pe ei, fie nu-i interesează, fie nu vor, fie nu pot să înţeleagă că lumea lor e prea strâmtă pentru lumea mea. Începând de astăzi îmi voi face (SPER!) ceea ce nu mi-a plăcut nicodată: un program, pe care îl voi respecta (SPER!) şi tot de astăzi redevin ce am fost: scorpia (ascendentul meu, de altfel)care ar fi trebuit să fiu de când am plecat şi am uitat că trebuie să mă întorc. Începând de astăzi sunt doar EU!