29 februarie...

Nu pot pierde ocazia de a scrie ceva pe blog măcar aşa peste vreo patru ani să am şi eu o postare pe 29 februarie. Cam rară această zi în calendar, ar trebui să fie nu în fiecare an, măcar o dată la doi ani, pentru a avea impresia că trăim mai mult, că respirăm aerul mai mult decât ne este dat. Impresia măcar să o avem, dacă nu trăim mai bine şi nici mai mult. Am vrut de ieri să postez ceva, ieri a fost ziua în care oriunde am privit am dat de aceeaşi întrebare: ce ai face dacă ai şti că mâine vei muri?Well..cred că mai mult de 80% dintre noi, ăştia oamenii, am intra în panică, ne-am speria de gândul inexistenţei noastre, de posibilitatea de a nu mai face parte din ceva-ul creat de noi. Ceilalţi am cugeta şi poate ne-am da seama că tot ce am făcut până la acel punct final a fost în van, că ne-am pierdut în detali nesemnificative, că am căutat să mulţumim pe unii şi pe alţii şi am uitat de noi, de ceea ce ne dorim cu adevărat, de plăcerea noastră, de activităţile care ne reîncarcă bateriile şi ne transimt energie, ne refac aura, ne oferă strălucire. De foarte multe ori ocolim această întrebare fatală, ce ar fi dacă mâine nu aş mai fi?Ne este frică nu de dispariţie, nu de inexistenţă, nu de a nu mai respira, ne este frică de faptul că vom realiza că noi nu am trăit, că nu am ştiut să simţim atunci când trebuia, că ne-am cenzurat, ne-am înrobit, am devenit sclavii impotenţei noastre. Suntem nişte handicapaţi care orbecăiesc prin viaţă, care cred că dacă păstrează o traiectorie şi nu se abat de la ea vor fi fericiţi. Fericirea nu este limitată, fericirea nu trebuie să aibă graniţe, să fie marcată de un mare semn pe care să scrie NU TRECEŢI!Fericirea este libertate, este viaţă, este nelimitată de grijile şi problemele noaste. De aceea omului nu îi este îngăduit să ştie când moare, pentru că în limitarea lui, în ipocrizia de a nu fi fericit, în încărcătura zilnică de sentimente negative ar avea un mare şoc: şi-ar da seama că este mort deja!

Ce face omul când se plictiseşte?

Pentru că sunt o sangvinică incurabilă, căreia îi place să descopere şi mai ales să testeze lucruri noi, de câte ori mă plictisesc de obicei fac câte o prostie sau chiar mai multe. De exemplu, astăzi era să-mi stric blogul.Îmi place să-i schimb design-ul de câte ori mi se pare că a devenit plictisitor, dar pentru că mă am atât de bine la ceea ce se numeşte html şi pentru că nu-mi păstrez în arhivă celelalte formate, când am încercat un design nou mai că am murit de inimă. Nu înţelegeai nimic, nu se vedea nimic, ce era mai important era acoperit de culori intense, noroc că se vedea scrisul. Caut de nebună posibilitatea să mă întorc la vechiul design. Nimic, tot acela îmi rămăsese. Încerc altul, mai rău arăta!Până la urmă mă ajută memoria, asta care nu mă părăsşte aproape niciodată şi îmi aduc aminte de unde mi-am procurat actuala faţă a blogului pentru ca după cercetări şi răbdări să o găsesc şi mai să-mi vină să-mi lipesc buzele de monitor şi să-i fiu recunoscătoare ca un câine care îşi primeşte osul.

Pentru că aseară am fost la stomatolog astăzi nu sunt tocmai în culmea fericirii şi plictiseala mea, dar mai ales oboseala vine tocmai din emoţiile aşteptării momentului sadic de a sta pe scaun pentru ca să-ţi faci un bine de lungă durată sau cel puţin aşa te aştepţi să fie. De aici şi până la a distruge micul meu colţ virtual, desigur fără intenţie, poate doar din culpă,căci nu am urmărit rezultatul distrugerii feţei blogului meu, nu a fost decât un pas.Uneori fac lucuri haotice, fără să gândesc prea mult, de parcă un impuls al distrugerii zace în mine şi eu nu pot să împiedic apariţia acestuia. Când oboseala îmi dă târcoale, nu cea fizica, ci aceea psihică, îmi pierd din capacităţiile cognitive şi mă trezesc că fac lucruri sau spun lucruri pe care mai târziu le regret căci nu ar fi fost momentul să le scot în evidenţă. Este o modalitate autodistructivă pentru persoana mea, mai ales atunci când plictiseala se aşterne peste gândurile mele.