Meteo

Pe zi ce trece îmi dau seama că devin din ce în ce mai nemulţumită de vreme, de prognoza meteo. Dacă este cald şi iz primăvăratic, cum este astăzi, nu-mi place pentru că nu mă trage burta să fac nimic, absolut nimic, doar să mă plimb şi eventual să pierd vremea prin parcuri. Dacă este frig, ger, viscol şi pe deasupra nămeţi încât abia mergi, nu-mi place pentru că nu pot să mă plimb şi ideea cu living like in Alaska pur şi simplu nu mă atrage. Dacă plouă este şi mai grav: stare de torpoeală, îmi vine să dorm, nicidecum să gândesc, cenuşiu, bacovian, chiar cioranian, depresiv-sub nicio formă nu mă atrage. "Căldură mare mon cher, căldură mare", nici atât. Verile în  Bucuresti pot fi distructive, asfaltul este atât de fierbinte încât îţi rămâne talpa sandelei în el, noroc cu aerul condiţionat şi cu nopţile care, uneori, doar uneori simţi puţină răcoare (plimbându-te prin parc la 2 dimineaţa) şi mirosind a regina nopţii, visând că eşti într-o oază de vegetaţie ca în câteva ore să te găseşti din nou în cuptor.

Nu cred întru totul că starea vremii influenţează starea de zi cu zi a oamenilor. Într-adevăr unii sunt meteo sensibili (uneori chiar şi eu), dar majoritatea nu par deranjaţi de fluctuaţiile de temperatură sau de schimbarea bruscă a climei. Totuşi starea noastră de peste zi este influenţată de modul în care ne trezim, de problemele pe care le avem de rezolvat, de job-ul, de şefii şi de colegii cu care convieţuim mai mult decât trăim în propriile case şi până la urmă ajungem să ne întrebăm de ce mai plătim chirii când 10 ore pe zi suntem plecaţi. Probabil pentru weekend şi pentru restul orelor.

New wave

Tocmai am aruncat un ochi (invidios recunosc) la blogul unei persoane care îmi este dragă şi care pe deasupra este şi tiza mea. Observasem o invitaţie de a scrie în blogosferă, extraordinar de bine conceputa şi atractivă din punctul de vedere al rezonanţei cuvintelor (doar se pricepe la PR) şi îmi traversase prin emisferă un gând: bună ideea, dar ce te faci când tu de abia ai început să scrii, virtual mă refer, nu la scrisul propriu-zis (căci aşa scriem aproape toţi de prin clasa I sau chiar mai devreme), când încă te gândeşti ce ar trebui să adaugi blogului tău pentru a fi atractiv (în afară de cuvinte, chestii tehnologice care pe mine m-au înnebunit şi încă mă înnebunesc când vine vorba de ele). Ştiu că în era tehnologiei trebuie să alergăm în acelaşi timp cu ea şi dacă putem să o şi întrecem, dar eu prefer încă era aceea de slow motion a tehnoligiei în care nu trăiam doar din pics ci din poze făcute pe hârtie fotografică cu vreun aparat Feddy sau unul cât de cât dezvoltat (neapărat cu blit). Din fragmentele acelea de amintiri mai multe vor fi  semnificative nu îşi vor pierde sensul undeva pe hard disk sau în memoria telefonului.

Să ne întoarcem la provocarea tizei mele pe care o puteţi vizualiza dând doar un click,pe deocamdată singurul blog care apare în spaţiul din dreapta ecranului şi vă veţi convinge singuri că PR-ul reprezintă pentru ea o adevărată Mecca. La început am fost tentată să răsfoiesc paginile web în lung şi în lat în căutare de bloguri interesante pe care să le discut şi să le supun atenţiei şi altor participanţi la creaţia avantgardistă, apoi am stat şi am cugetat: nu se cuvine ca o novice ca mine să înceapă să despice firul în patru şi să-şi dea cu părerea despre cei versaţi în ale blogger-itului. Până mă voi face destul de mare încât să-mi exprim opinia cu privire la conţinutul întregului blog (nu numai al unei postări) îi las pe alţii să aducă la cunoştiinţa pasionaţilor de literatură virtuală (aşa cum numesc eu scrisul pe blog) recenziile celor mai buni.

Coincidenţe

Ce sunt coincidenţele? Momente desprinse dintr-o particulă a timpului, întâmplătoare, aleatorii şi care te surprind prin apariţia lor. De la sfârşitul anului trecut şi până acum am avut parte de o serie de coincidenţe, nu bizare, normale aş putea spune, dar surprinzător de multe. De obicei nu stau să contabilizez anumite etape prin care trec, dar pentru că anul acesta stă sub semnul "totul sau nimic" am început să cred că într-adevăr există oameni şi momente care iţi marchează vrând-nevrând destinul, care apar exact atunci când ai nevoie, care îţi oferă experienţe atât pozitive, cât şi negative. Pe de altă parte stăteam şi mă gândeam că în momentul în care îţi doreşti ceva cu pasiune, cu ardoare, când arzi prin interior, psihicul îţi joacă feste şi vezi lucruri sau idei acolo unde nu există (nu mă refer la psihoze sau alte probleme psihice),ci la faptul că ai intenţia să transformi fiecare lucru mic în ceva semnificativ pentru tine.

Se spune ca putem transmite energia pozitivă prin intermediul gândurilor noastre, că putem să rezonăm cu persoane chiar dacă suntem la kilometrii depărtare, că uneori când suntem concentraţi ne traversează gândurile o faţă cunoscută, un sentiment de bine sau de rău, o idee că ar trebui să-l suni pe x sau pe y şi x sau y să te sune înainte de a forma tu numărul. La început credeam că sunt coincidenţe aceste mijloace de transpunere a dorinţelor în realităţi, apoi, am înţeles că uneori este posibil ca destinul să-ţi pună la îndemână mijloacele de a-ţi atinge scopul. Deşi cred în liberul arbitru, în posibilitatea de a-mi alege calea şi de a spune stânga, dreapta sau mijloc, cred şi în destin (două concepte care se resping din start). Încrederea mea în destin este de tipul că deţinem liberul arbitru dar în momentul în care alegem o facem în funcţie de ceea ce ar trebui să se întâmple în drumul pe care ni l-am desenat ca traiectorie de urmat. Nimic nu este întâmplător, tindem să credem că da, că nu se poate ca ceea ce am ales eu să nu fi fost din adâncurile mele, dar, de fapt, totul este predestinat, indiferent că alegem dreapta, stânga sau mijlocul.

Rectificare

Aseară fiind în pană de idei şi într-o lipsă acută de inspiraţie m-am autoplagiat (nu ştiu dacă există acest termen sau dacă este posibil să faci aşa ceva, dar cel puţin sunp bine), am dat pur şi simplu un copy-paste la ceea ce scrisesem cu 12 luni în urmă, în alte împrejurări, cu sufeltul deschis spre o nouă relaţie interumană şi cu multe, extraordinar de multe întrebări. Nici până în ziua de astăzi nu am aflat toate răspunsurile, pe unele le ştiam în adâncul meu, pe altele mă făceam că nu le cunosc şi pe cele mai multe nici în ziua de astăzi nu le ştiu şi mai mult ca sigur nici nu vreau să le aflu. Mai bine merg pe principiul: ce nu ştii nu te doare!-bine, nu până la limita indolenţei, dar nici să ridici capacul de pe oala în clocot şi să te trezeşti cu ditamai arsura.

Prima dată când am citit acele rânduri mă gândeam că îmi joacă feste memoria, puteam să citesc ceea ce scrie dar nu simţeam absolut nimic, aproape ca nu îmi aduceam aminte în ce context fuseseră scrise acele cuvinte şi pentru cine erau. În cele din urmă mi s-a aşternut un semi-zâmbet pe buze şi mi-am adus aminte. Ce mă surprinde este faptul că putem trăi la intensitate maximă anumite sentimente şi după se sting, se uită, pier undeva în neant şi nici măcar nu ne aducem aminte de efemera lor existenţă.

De obicei oamenii sunt nestatornici (cel putin aşa sunt eu), îmi ia mult să găsesc pe cineva pe placul meu, să încep o relaţie (mă refer la partea masculină şi nu mă refer la relaţii de prietenie), să mă conectez la trăirile altuia, să incep să gandesc prin prisma a doi şi nu printr-unul singur, să văd viaţa în două perspective nu într-una.În momentul în care găsesc (sau cred că găsesc, tot timpul am crezut ca am găsit) mă transform, îmi deschid sufletul, mă simt femeia-copil şi copilul-femeie, prind puteri sau cel puţin aşa îmi place să cred şi în cele din urmă cum orice minune durează trei zile (a se citi trei luni) se şterge, dispare, moare, sucombează, pleacă în călătorie.

Recunosc, cel mai bine scriam atunci când experimentam fluturaşii din stomac şi stolul de păsări din cap. Acum o dată cu îmbătrânirea şi realizarea faptului că love is only a feeling, am început sa despic firul în patru, să văd partea pozitivă şi negativă a lucrurilor, să mă gândesc de două ori înainte de a acţiona-urâtă partea asta cu maturitatea-îmbătrânire. Ce vroiam să spun de fapt? Să spun că uităm mult prea uşor şi înţelegem mult prea greu ceea ce este evident, că ne place mai mult să ne complicăm decât să fim simpli şi puri (nu în gândire, ci în sentimente), că tot timpul căutam ceva şi de cele mai multe ori este lângă noi, doar că suntem prea orbi ca să-l vedem sau trecem în viteză şi uităm de frână, că suntem cramponaţi în starea de nepăsare şi ajungem să ne pese mult prea târziu, că uităm să zâmbim când ne merge rău, că suntem (cei mai mulţi dintre noi) handicapaţi sentimental-cel puţin eu aşa mă simt!

Time goes by....

Where are you? My heart lingers for your touch, I cannot feel your pain but I'm sure you can feel mine, I need your soul to be my slave for eternity and I want your mouth to name my unnamed name....what does time mean for me and you? Is just a traveler, a thought, a phrase in my mind, there is no time where I am, there is no boundary and no limit for what I feel, there is no fear and no dark, just the light of what I hope to become from my soul....

I have forgotten your name cause you have lived in me for a long time and became one with my desires, passions and dreams and now I have to ask you: who are you? Are you my other soul or just someone who took it for a while and stood there because it was warm and pleasant....have you lost my soul within yours or I just lost mine somewhere I cannot find it...Answer me!!!! Listen to my voice-is screaming inside and you are the only one whom can hear it...you and only you....my lover, my friend, my angel, me daemon, my ALL!!!

Obsesii!

Până şi obsesiile (mai mici sau mai mari) fac parte din natura noastră, asta pe care noi o numim omenească. Se întamplă să faci o obsesie pentru un film (în cazul meu Deja Vu) pe care vrei să-l urmareşti de infinite ori şi să descoperi pe parcurs fel şi fel de feţe ale respectivului film. Dar şi această obsesie se trage din altă obsesie, mai mare, din obsesia timpului, a lipsei de timp, a compresiei hidoase a acestui maestru care dirijează cum vrea el destinele noastre. De aici un întreg lanţ de micro-macro obsesii, de idei care se plimbă şi plutesc în subconştientul tău şi încearcă să răbufnească. Totuşi gusturile noastre se formează în funcţie de ele: ne place o anumită melodie pentru că versurile ne aduc aminte de starea în care ne aflam într-un anumit punct al vieţii noastre, ne place un actor pentru că exprimă cel mai bine ideile pe care ni le-am format de-a lungul trecerii noastre, ne plac piesele de teatru, literatura (care ne defineşte ce tip de personalitate avem, vrând-nevrând ni se contureaza puţin din ceea ce suntem şi mai ales din ceea ce sperăm să devenim), ne place sau nu opera, adorăm plimbările sau le detestăm, facem sport sau suntem leneşi...totul, absolut totul se conturează din micile obsesii şi tabieturi pe care le deprindem de când suntem în leagăn şi până vom întoarce fila, ultima de altfel.

Astăzi este eclipsă de soare, vrea să se ascundă şi el, probabil a obosit, ia o pauză căci până la urmă şi el are propria personalitate, face şi el ce poate, se răzvrăteşte, mai are nişte explozii solare, mai atinge centrul magnetic al pământului, încearcă să supravieţuiască şi prin el supravieţuim implicit şi noi. Starea de surescitare mi se trage poate de la această eclipsă de soare, care nu este prima pe care o prind (a mai fost una în 11 august 1999) dar este la începutul anului şi de aceea ai impresia că este mult mai importantă, căci tot ce se leagă de început rămâne întipărit în memorie mult mai bine decât ceea ce se trasează prin prisma sfârşitului. E normal de altfel, ne amintim începutul cu zâmbetul pe buze dar nu se ştie cum rememorăm sfârşitul, depinde de circumstanţe.

Waiting!

Indiferent ce aştepţi este cel mai greu să treci peste aceste momente. Chiar dacă nu este tocmai normal să te agiţi la gândul că oricum ştii că se va întâmpla şi că eşti conştient că doar aşteptând liniştit se întâmplă şi este inevitabil, fâtâiala sufletului şi neastâmpărul tot se instalează acolo într-un colţişor al inimii şi nu îţi dă pace să-ţi continui activităţile zilnice. Cel putin aşa mi se întâmplă mie, niciodată nu am fost o persoană răbdătoare, cu atât mai mult când vine vorba de examene, trebuie să ştiu cât mai repede datele, să pot să mă pregătesc sufleteşte, deşi obişnuită cu sesiunile ar trebui să-mi dau seama că oricum se vor ţine, că timpul între ele va fi extraordinar de scurt, că zilele respective mă voi numi "zombilica" şi că se vor termina. Ei bine ştiind toate acestea, datorită faptului că mama natură a avut grijă să mă înzestreze cu nerăbdare, continuu să mă agit, interior, până nu văd scris negru pe alb datele respective. Uneori devine obositor doar gândul, nu mai spun de aşteptare, care devine agasantă şi stânjenitoare.

Probabil asa suntem construiţi unii, eu m-am găsit de atâtea ori la coada sufletului aşteptând diferite lucruri încat în momentul în care le-am primit nu am mai ştiut ce să fac cu ele (şi aici mă refer la feelings), le-am irosit sau am investit prea mult timp şi inevitabil am ajuns din nou la coadă aşteptând nici eu nu ştiu ce să apară, să se ivească, să răsară din grădina altora. În cele din urmă este inevitabil să nu aştepţi dar uneori ce e prea mult nu este sănătos, o dată si o dată va trebui să pui capăt aşteptării, fie că vrei, fie că nu!

Cafeaua de dimineaţă!

Majoritatea persoanelor îşi beau cafeaua de dimineaţă cât mai caldă cu putinţă. Eu fac parte din acel grup de persoane  (limitat cred) care preferă cafeaua rece, îmi place mai mult gustul ei rece decât cald. O cafea făcută dimineaţa, sorbită pe jumătate, caldă acea jumătate, o lungesc până după amiaza când relaxându-mă îmi iau ceaşca de pe birou şi o pot savura. Ciudat mod de a prefera cafeaua dar răceala îi oferă o aromă desăvârşită, un nu ştiu ce care mă face să cred că dincolo de plăcerea de a bea o cafea există şi alte taine nedescifrate încă.

Încadrându-se în categoria vicii (deşi nu înţeleg de ce) alături de prietena ei ce mai buna, ţigara (la mine nu mai este cazul de vreun an şi cinci luni) devine un mod plăcut de aţi petrece dimineţiile. Nu există o dimineaţă mai frumoasă decât mirosul intens de cafea şi persoana potrivită care să o prepare, aşa cum ştie el că iţi place ţie, nu foarte tare,nici apă chioară, potrivită gusturilor tale şi preferinţelor.

Facând o trecere în revistă a cafelei de dimineaţă şi legând-o de existenţa unui el care să o prepare, aseară uitându-mă la Closer (nu ştiu pentru a câta oară!) nu am sesizat nicio scenă în care el sau ea să pregatească cafeaua de dimineatţă, în care să savureze o părticică din emoţia aceea a trezirii, nu numai lângă persoana pe care o consideri potrivită în acel moment ci şi în beţia aromei cafelei. Probabil aproprierea ar fi fost prea mare între personaje dacă ar fi făcut faţă acestui ritual şi intriga nu s-ar mai fi complicat, deznodământul fiind unul patetic. În lipsa cafelei, fiecare a primit ce a meritat, nu neapărat ce şi-ar fi dorit, căci nu primeşti întotdeauna ce doreşti în viaţă, ci de multe ori ce meriţi şi după cum merităm diferit şi nu merităm tot ceea ce credem noi, s-ar putea ca socoteala de acasă să nu corespundă cu cea din târg.  

Anyhow....