O nouă zi....aceleaşi cărţi!

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu gândul la ce am de făcut în ziua care urmează a se trece şi în fiecare dimineaţă realizez că viaţa mea se împarte între două întrebări existenţiale: să continuu obligaţiile din Filipescu şi să trec la îmbogăţirea fără justă cauză, să dau cu nasul prin măsurile asiguratorii din procedura civilă sau să repet o dată şi o dată ce scârţâie la civilul general (şi scârţâie unele chestii încât şi eu mă speriu de prostia mea). Bineînţeles sunt mai multe astfel de probleme şi nu se conturează pe aceleaşi materii şi teme pentru că dacă s-ar învârtii în acelaşi sens şi ar conţine aceleaşi probleme aş fi fericită căci aş reuşii să le încimentez în memoria encefalului meu. Îmi este dor de zilele în care citeam pe nerăsuflate o carte de care auzisem sau pur şi simplu o răsfoisem şi mi-am dat seama că aş dori să o citesc. Deşi încerc şi acum să citesc altceva, nu am timp întotdeauna, Cehov şi al lui Unchiul Vania aşteaptă cuminte undeva pe mobilă să-l deschid, noroc că am terminat Livada cu Vişini, până în vară poate ajung şi la ultima filă a cărţii. Sunt conştientă că dacă aş cădea în patima cititului altor materiale nu m-aş mai putea concentra pe ceea ce am de studiat, de aceea încerc să păstrez o distanţă rezonabilă făţă de ceea ce mi-ar face o deosebită plăcere. Apoi sentimentul de vină că pierd timp preţios pe această ultimă sută de metri nu mi-ar da pace, aş fi într-un carusel al propriilor regrete şi aş simţi că nu m-am folosit de toate resursele disponibile pentru ca în final să fiu încununantă cu succes.    

Succesul apare în momentul în care ai făcut sacrificii, în momentul în care ai muncit până la epuizare şi uneori dincolo de ea. Însă nici atunci, din păcate, succesul nu este complet, el reprezintă doar o parte din ceea ce trebuie să obţii prin parcurgerea unei anumite etape din viaţa ta profesională, etapă care se leagă automat de viaţa ta personală, de capacitatea de a renunţa pentru o durată de timp mai mare sau mai mică la ceea ce îţi face plăcere pentru a-ţi atinge scopul. Sună cam Machiavellic, deşi acesta când s-a referit la "scopul scuză mijloacele" a adăugat "atunci când cauza este nobilă". De-a lungul timpului oamenii au tăiat această nobleţe a cauzei, lăsând să se înţeleagă că scopul scuză orice mijloc. Ei bine la mine scopul este unul legitim, licit şi are un obiect bine determinat, reprezintă dorinţa mea de a avea o viaţă profesională aşa cum mi-am dorit.

Nu ar trebui să mă deranjeze existenţa aceloraşi cărţi, doar că la un moment dat ajungi la saturaţie şi se întâmplă să îţi dispară, doar pentru o secundă, motivaţia pentru care faci ceea ce faci. Atâta timp cât depinde de mine ca acele cărţi să fie ştiute, cunoscute din scoarţă în scoarţă, cum se spune, încerc să fac tot posibilul pentru a nu rămâne dezamăgită pentru că ştiu că la momentul potrivit vor fi înlocuite cu altele, care mi se vor părea mai bune sau mai rele, depinde de circumstanţe. 

Oglinda gândurilor

Ce comportament ar trebui să ai în societatea de astăzi pentru a fi considerat demn de a te numi individ?De obicei societatea şi mai ales grupurile resping orice comportament care se bazează pe nonconformism. Începând de la haine, de la modul în care te îmbraci şi mai ales de unde te îmbraci (nu contează calitatea, nu contează cantitatea, doar sa fie de firmă şi trendy) până la exprimarea ideilor în public sau în scris, dacă nu sunt conforme unui anumit tipar te cataloghează. În această etichetare intră cuvinte precum: ciudat, deplasat, cum îndrăzneşte să se îmbrace în asemenea mod, simţul estetic îi lipseşte cu desăvârşire, oare nu s-a uitat în oglindă când a  ieşit din casă? Ei bine oamenii se uită în oglindă când ies din casă şi din păcate multora nu le place ce văd. Nu mă refer la haine care sunt doar un accesoriu, ceva cu care acoperim pielea şi goliciunea noastră căci dacă am fi fost cuminţi la începuturi, acum nu mai existau D&G, Versace, Dior, Armani, etc., mă refer la faptul că în momentul privitului propriului chip omul are capacitatea de a se vedea în oglindă aşa cum este şi nu cum vrea să pară. Se spune că oglinda, oglinzile sunt capabile să facă legătura între noi şi alte lumi, alte universuri, paralele sau nu, aflate în tridimensionalitate sau fiind undeva în a patra dimensiune. Astfel, privindu-te în oglindă, adevăratul "eu" iese la iveală, conştiinţa îţi arată că nu ai păşit întocmai cum ai fi vrut şi unde ai fi vrut, ci eşti undeva între prăpastie şi piciorul în groapă. Cum ai vrea să arate un astfel de om pe stradă, care a descoperit că este doar un pion în propria închisoare, că spaţiul lui limitat şi în a cărui existenţă a crezut orbeşte, de fapt este doar o iluzie optică a lumii lui. Partea aceasta nu se înţelege. 

Fiecare este liber să se exprime cum vrea, mai mult sau mai puţin corect, cu idei fantasmagorice, cu unele desuete, cu viziuni sau practici oculte, cu gânduri, opinii şi credinţe proprii. Până nu înţelegem că avem dreptul să ne îmbrăcăm cum vrem, să spunem ceea ce gândim, chiar dacă o mai dăm cu bâta în baltă, să ne exprimăm şi prin alte forme, nu numai prin cuvânt, vom fi veşnicii sclavi ai propriului cerc vicios. Devenim nişte obtuzi cu singura aspiraţie de a părea ceea ce nu suntem şi asta până într-o dimineaţă în care ne vom privii atent în oglindă.  

Femeia unui singur bărbat, bărbatul unei singure femei!

Când aud şi citesc această expresie prin reviste sau pe site-uri dedicate femeilor care ar trebui să înţeleagă cu ce se mănâncă relaţiile şi cum ar trebui să decurgă coabitarea cu cealaltă persoană, pur şi simplu mă pufneşte râsul. Nu râd pentru că mi s-ar părea propoziţia haotică din punct de vedere semantic şi nici nu râd pentru că nu aş crede întru totul că poate exista această uniune strânsă între un El şi o Ea. Pur şi simplu râd pentru că a devenit arhaism acest concept de apartenenţă la un singur numitor, acest tip de convieţuire, fără a fi nevoie de intervenţia altor factori externi. Acum o sută de ani era mult mai simplu să convieţuieşti cu cineva, în parte pentru că ţi se trasa şi impunea cu cine să convieţuieşti dintr-o anumită comoditate şi pentru a nu exista discrepanţe între clasele sociale, ar fi fost de neconceput ca sângele aristocrat să se împerecheze cu unul de grăjdar. Bineînţeles că după un timp de convieţuire se ajungea tot în grajd. Atât femeia, cât şi bărbatul, sufocaţi de atâta apartenenţă se decideau să schimbe mirosul parfumului de crin cu cel de fân şi bălegar. Uite aşa conceptul se dezmembra căci ceea ce era menit să fie numai si numai al lui sau al ei sfârşea prin a fi împărţit cu ceilalţi. 

În zilele noastre nu s-a schimbat absolut nimic, doar partea cu promisul din faşă, avem libertatea să ne alegem aristocraţii sau grăjdarii dupa bunul plac, după cum bate vântul, după oricare ar fi mirosul, nu contează. În ceea ce priveşte apartenenţa, ei bine, după o perioadă de timp se întâmplă să alunecăm pe aceeaşi pantă a căutării în exterior şi de ce nu a găsirii elixirului, nu permanent, la fel, pentru o perioadă de timp. Nu mai există de mult bărbatul unei singure femei şi femeia unui singur bărbat, a dispărut conceptul, a dispărut matriarhatul, a dispărut iubirea, pasiunea, sexul monogam a fost înlocuit cu cel poligam, cât mai mult înseamnă experienţă, puţin înseamnă că nu ai descoperit adevărata plăcere şi aş putea continua. Sunt de acord că fără a avea cât mai multe relaţii nu poţi să alegi ce crezi că este cel mai bine pentru tine, dar nu sunt de acord ca în timpul relaţiei să alergi la coteţul altuia sau alteia. Ar trebui ca în fiecare relaţie în care te afli să poţi spune ca tu eşti femeia lui şi numai a lui, iar el este bărbatul tău şi numai al tău, nu contează cât durează, nu interesează că au trecut sau nu cei trei ani în care dragostea are timp să moară sau să se nască, contează doar ca atunci să poţi aplica dictonul apartenenţei la o relaţie. 

M-am născut liberă, în pofida regimului care era atunci şi care nu a mai durat mult, m-am născut goală pentru a mă îmbrăca, m-am născut incultă pentru a mă putea educa, dar cel mai important lucru este că m-am născut din iubire. Din moment ce ne naştem din iubire, de ce nu putem ca pentru momentele acelea să recunoaştem că de fapt dorim ca de fiecare dată omul pe care îl iubim şi care este atunci lângă noi să ne aparţină pentru acele momente doar nouă, nimănui altcuiva!

Plafonare

Priveam la ceasul calculatorului şi mi-am dat seama că am doar 12 minute de a compune postarea căci la ora 17:00 mi-am promis că încă vreo trei ore învăţ...I know, life sucks and then you die!!! Nu că nu aş fi făcut acest lucru toată ziua, cu mici pauze de mişcat fundul de pe scaun pentru a nu prinde rădăcini sau pentru a-mi potoli foamea, căci mie când îmi este foame pur şi simplu nu mai pot gândi şi nu mă mai pot concentra. Să las totuşi pălăvrăgeala inutilă deoparte şi să concep ceva cât de cât uşor de citit şi bineînţeles cu o temă specifică. 

Problema este că nu mă bântuie niciun gând inspiraţional, nico idee ieşită din comun, niciun sentiment de goliciune sau împlinire, nimic. Senzaţia aceasta ciudată de nimic, plină totuşi cu nişte gânduri care se îndreaptă vertiginos spre vreun contract sau spre vreo obligaţie mă surprinde, având in vedere că de obicei în capul meu e cam aglomeraţie, cam ca pe Magheru la ora 13:00 într-o zi de lucru.Când mi-am conceput blogul şi mi-am ales tema, această temă infinită care nu are cum să se termine şi care înglobează în ea esenţa existenţei noastre, am făcut-o pentru a mă destinde, pentru a ieşi din cercul vicios al lecturării over and over again a aceloraşi pagini din tratate şi pe care oricum nu le voi şti complet. Deşi uneori am impresia că mă constrâng să am şi o altă activitate trebuie să o fac pentru echilibrarea substanţelor din creierul meu şi în speranţa că nu mă voi plafona. Nu pot să înţeleg persoanele care deşi au un job care necesită aplicarea cunoştiinţelor din specialitatea pe care o au, uită că lumea nu este concepută doar din acele idei sau tratate şi nu mai fac şi altceva pentru sufletul lor, pentru odihna celulei, pentru a se simţii cu sufletul împăcat că ceea ce îi place nu poate să-i fie răpit de cotidian. Plafonarea este boala care aduce moartea obiectivităţii, dorinţei, relaţiilor şi poftei de libertate.  

Creierul inimii

Creierul inimii ar trebui să fie partea cea mai importantă în momentul în care este proiecat motoraşul. La fel cum la o maşină cu cât este mai performantă cu atât are mai mulţi cai putere şi un motor cu mult dezvoltat aşa ar trebui să se întâmple şi în cazul inimii umane. Acolo unde se spune că sălăşluiesc sentimentele printre milioanele de vase sangvine şi printre artere, ar trebui să existe în mijlocul ei un creier cu două emisfere şi cu materie cenuşie şi cel mai important: înzestrat cu raţiune, cu posibilitatea de a trage linie, cu raţionamente logice şi mai ales cu argumente şi contraargumente. Să analizăm un exemplu: o femeie este atrasă numai de ceea ce putem numi "bad boys" şi nu mă refer la aspectul de golănaş sau semi-golănaş pe care aproape toţi bărbaţii îl explorează la anumite vârste, ci la aceia care sunt nestatornici, fără un scop definit în viaţă, care cred că flirtul cu cea mai bună prietenă a ei este o modalitate de a-i demonstra cât de mult o iubeşte pe ea, care nu se dau în lături de a încerca noi cuceriri şi care pe deasupra mai au câte o dependenţă (mai mult sau mai puţin sâcâietoare). Femeia în afara faptului că se simte atrasă de el încearcă să îl salveze de propriile-i metehne, să-i demonstreze că el se poate schimba şi depune eforturi uriaşe până când el o părăseşte sau ea devine extenuată. Ei bine după ce se vede liberă pleacă în căutarea altuia şi bineînteles îşi alege acelaşi tipar. În acel moment ar trebui să existe un creier al inimii care să o anunţe că totuşi barca de salvare pentru alţii e cam cu multe găuri în ea şi oricât de mult ar conta faptele bune samarinenii s-au cam epuizat. Creierul inimii ar trebui să-i arate partea proastă a tuturor relaţiilor ei bazate pe aceeaşi tipologie masculină, să-i evidenţieze nopţile plânse, trădările,flirturile lui cu altele, ipocrizia, jignirile, dependenţele, de fapt, toate părţile proaste ale fostelor relaţii.

Veţi spune: dar ce ea nu are creier să gândească? Nu are ochi să vadă?Aici este problema, are creier, toţi avem, doar că acel creier fiind inundat cu fel şi fel de substanţe care îi fac hormonii să fiarbă şi să-i pună la încins dorinţele, devine imun la stimulii externi cum ar fi posibilitatea reacţiei într-un cadru similar.Dorinţele ei ajung să-i transmită creierului semnale înşelătoare de genul că de această dată este diferit căci persoana este diferită, nu ar putea să deţină aceleaşi trăsături. Nu le are pe aceleaşi, ci altele accentuate. Rezultatul va fi acelaşi: o nouă relaţie bazată pe tiparul binecunoscut. Dacă ar exista creierul inimii poate că vălul de pe ochi ar cădea şi poate nu am face aceleaşi drumuri de mii şi mii de ori în căutarea şi salvarea unei persoane care nu vrea să fie salvată.

Din fiecare relaţie ar trebui să învăţăm ceva, ar trebui să fim capabili să filtrăm informaţia şi a doua, a treia, a patra oară să alegem în deplină cunoştiinţă de cauză, să deschidem inima dar să nu o lăsăm pradă aceloraşi instincte şi mecanisme de atrofiere a simţurilor. Dragostea nu se gândeşte, se simte, dar când simţurile îţi sunt umbrite de aceleaşi experienţe negative, chiar daca nu am fost concepuţi cu un creier al inimii ar trebui să încercăm să-l mutăm pe cel existent acolo, măcar pentru câteva momente.  

În dulcele stil compulsivo-obsesiv!

Nu glumesc căci este adevărat. Spuneam acum câteva săptămâni că dezvoltăm obsesii pentru diferite lucruri, melodii, filme sau şi mai grav pentru anumite persoane (cred că sunt unele dintre cele mai crude obsesii pe care le poate avea un om-obsesia pentru cineva de care crede şi are certitudinea că este îndragostit, pentru care este în stare să-şi dea peste cap întregul bioritm şi să renunţe la orice chiar şi pentru a petrece doar cinci minute în compania lui sau ei). Ei bine alunecând uşor către această pantă sau rampă (depinde cum vrei să o priveşti) a obsesiei mă încadrez uşor în ceea ce aş putea numi o mică obsedată. Nu mă refer la persoane, mi se întâmplă rar să dezvolt sentimente durabile pentru cineva, sentimente pe care să nu le pot exprima şi să risc să se transforme în mici sau mari obsesii. Mie mi se întâmplă să fiu obsedată acum de o melodie, de versurile acesteia şi de ce să nu recunosc de interpretarea artiştilor. Întotdeauna mi-a plăcut Michael Bolton, melodiile lui emană atâta pasiune,patimă, trăire,tumult, iubire,freamăt, neastâmpăr încât nu poţi lăsa urechea să devină insensibilă atât la versurile melodiei cât şi la fundalul sonor. Despre Lady Gaga nu pot să spun că mă dau în vânt dar nu schimb postul de radio când aud vreo melodie a ei şi nici nu mă simt agasată în vreun fel de ceea ce interpretează.

Ei bine şi să trecem acum la marea mea descoperire (de parcă aş fi Columb cu a lui Americă). Căutând pe veşnicul youtube melodii ale lui Michael Bolton dau peste Murder my heart. A fost un coupe de foudre de la prima ascultare, mai mult chiar, cred că am văzut şi artificiile explodând mai ceva ca de Anul Nou!!! M-a frapat coloana sonoră şi vocea clară a ei, extraordinar de clară, puternică şi suavă în acelaşi timp şi spre surprinderea mea vocile lor se potrivesc ca două palme închise pentru rugăciune. Dar ce este mult mai intens şi pasional decât modul în care cei doi interpretează şi simt melodia sunt versurile.M-a surprins plăcut o creaţie unică de "You got me defenseless, intoxicated senseless", oricât aş fi stat să cuget la o asemenea alăturare de cuvinte nu cred că aş fi fost capabilă să execut o asemenea sintagmă. Alte două versuri cu încărcătură emoţională ar fi  "I need to catch my breath with you sometimes /Cause I get dizzy when your body's touching mine". Nu mă refer aici la felul în care sunt compuse ci la unicul şi irevocabilul adevăr care se face simţit ori de câte ori trupurile noastre simt căldura trupului persoanei iubite, la fiorii reci şi de ce nu la ameţeala parfumului emanat de pielea celuilalt, la dorinţa de a înhăţa şi a înşfăca şi ultima suflare şi ultima părticică a corpului într-un mod animalic sau canibalic."I climb up the past that I could never escape/I'm just a witness to the scene of my heart/And the way you've been slaying my heart"...partea cu trecutul care te prinde din urmă şi de care nu poţi scăpa pentru unii devine un perpetuu mobile, dar dacă ar fi să ne gândim că totul se plăteşte pe lumea aceasta şi că roata se va întoarce iar şi iar este ceva normal să nu putem scăpa de vechiile fantasme ale iubirii şi să fim doar simpli martori ai inimii care îşi desenează singură drumul. "You murder my heart" am simţit-o toţi pe propria piele la un moment dat şi ştim cum este ca cineva să înfigă un pumnal în inimă doar de dragul de a o vedea cum sângerează (la figurat nu la propriu).

Nu vreau să traduc versurile, le-aş strica esenţa, nu ar mai avea aceeaşi putere căci din păcate în limba noastră nu putem exprima anumite trăiri cu exactitatea dintr-o altă limbă. Până la urmă  este valabil pentru toate limbiile pământului faptul că anumite cuvinte sunt menite doar lexicului lor şi al nimănui altcuiva. Cred că este prima melodie care mă impresionează atât prin sonoritate, cât şi prin versuri. De obicei îmi plăceau versurile dar instrumentalul şi vocile lăsau de dorit sau viceversa. Acum am găsit ceva care să-mi împace ambele cerinţe: voci puternice şi versuri adevărate. Totuşi nu le recomand piesa celor care suferă după cei sau cele pe care le credeau jumătatea lor şi nici celor care şi-au pierdut speranţa că şi pentru ei există cineva, trebuie doar să-l găsească sau să-l întâlnească şi să nu-i dea drumul atunci când îl descoperă. Este bună pentru cei care vor să-şi aducă aminte de iubiri uitate şi de gustul buzelor altora, de pasiune şi de intimitate, de dorinţă şi de intensitate, care chiar dacă este de scurtă durată măcar nu te-a ocolit şi ai avut posibilitatea să descoperi ceva ce nici măcar tu nu ştiai despre tine.

 

Feelings

Aş vrea să fiu capabilă să scriu despre sentimente la fel de uşor cum mănânc un măr, cu poftă şi cu satisfacţia că îmi oferă mărul tot ceea ce am nevoie. Iubirea de multe ori nu oferă posibilitatea să o consumi în formă brută, întreagă, aşa cum apare, neşlefuită, fără încercări temerare de a o schimba, fără a te preface şi a mima că îţi pasă, fără minciuni şi ascunzişuri, doar cu ceea ce are de oferit, atât cât poate şi cât este capabilă să-ţi ofere atunci, în momentul respectiv şi la locul respectiv, fără restricţii şi fără oprelişti şi mai ales fără promisiuni deşarte. Nu sunt capabilă să-i spun pentru totdeauna căci acel totdeauna mi se pare de infinite ori mai mare decât sentimentul pe care îl nutresc eu atunci şi pe care nu voi mai fi atât de sigură că îl voi nutri peste 5, 10 sau 20 de ani. De acord, iubirea se transformă, de cele mai multe ori în comoditate, în obişnuinţă, în ceva desuet, în faptul că trebuie să stai alături şi după ani căci doar a trecut un sfert de veac şi nu mai este sens în vreo despărţire. Există atât de puţine persoane norocoase care pot spune că şi-au iubit partenerul sau partenera până la adânci batrâneţe, că i-au iubit în pofida spaţiului şi a timpului, că nu a contat apariţia ridurilor, a pielii care se zbârceşte, a bătrâneţii care se apropria şi care îi anunţa că în curând sună pentru ultima oară, i-au iubit necondiţionat, oferind totul şi dând totul. 

Când l-am văzut pentru prima dată nici nu i-am dat atenţie, nu îl găseam atrăgător, cu atât mai puţin să mă gândesc că aş putea vreodată să nutresc vreun sentiment pentru el sau ca îmi va schimba concepţia despre iubire şi apariţia ei într-atât încât să cred că poate se întâmplă şi pe strada mea să dureze. Poate pentru că eram mult prea tânără să înţeleg că acea privire mă va urmări în căutările mele, în peregrinările sufletului meu şi ori de câte ori întâlneam pe cineva privirea lui era acolo. Mai târziu am realizat că de fapt eu îl caut pe el în fiecare bărbat pentru care am avut anumite sentimente, că ochii lui mă urmăreau, că le plăcea să mă vadă încercând să găsesc ceea ce mă aştepta deja dar eu nu vedeam, fiind orbită de propriile cercetări. De fiecare dată când aveam un eşec gândul îmi zbura involuntar la faţa lui, la căldura mâinilor lui, la zâmbetul lui şi la modul în care îşi muşcă buzele ori de câte ori se gîndeşte la ceva important. Involuntar am împrumutat acest tic de la el şi îl făceam ca pe ceva care îmi aprţinea, de fapt, fiind o parte din el.De multe ori mi-am spus că mă gândesc la el doar pentru că am ajuns la un punct de cotitură, doar pentru că îmi este greu, nu aş fi recunoscut că mă gândesc la el deoarece eu îl vreau lângă mine pe el, nu o copie sau o imitaţie a părticelelor lui.

Poate pentru că este vorba de mărul oprit îmi place să cred că el este destinul meu sau că face parte din ceea ce trebuie să iubesc eu, că el este casa mea şi visul meu, că oriunde aş fi m-aş simţii bine alături de el, nu ar conta dacă ar ploua sau dacă ar ninge, dacă frigul ar fi pătrunzător sau căldura insuportabilă, dacă m-ar durea sufletul sau dacă aş fi fericită, căci aş fi sigură că el este lângă inima mea. Din păcate şi acum mă gândesc la ochii, la pielea şi zâmbetul lui şi pentru că timpul nu ne-a lăsat nicio portiţă de apropiere şi pentru că eu am călătorit pe o stradă şi el pe alta, neîntâlnindu-ne decât în viteza caruselului, încă visez la iubirea care mă aşteaptă şi caut la alţii ceea ce ştiu că voi găsii la el.

Autodisciplină şi plăcere!

De obicei după o perioadă încărcată ar trebui să urmeze o perioadă de relax, de euforie, de depăşire a circumstanţelor negative şi mai ales de hrană pentru suflet, perioada aceea în care să te bucuri că poţi face ceva pentru a-ţi atinge scopul plăcerii, pentru a-ţi oferii din fructul oprit, pentru a te simţii euforic şi extaziat de orice nimic. Am spus bine de obicei deoarece întotdeauna se întâmplă să apară ceea ce numim neprevăzutul, inexactitatea şi imprevizibilul, atât din viaţa cotidiană şi înconjurătoare, cât şi din banalul în care ne petrecem existenţa. De multe ori aşteptăm un semn, o dată, un imbold sau un impuls care să ne trezească la realitate, care să ne arate partea goală sau mai puţin plină a paharului, care să ne îndrume paşii şi noi să urmăm orbeşte calea. Din păcate legea compensaţiei nu se aplică în cazul în care ai de îndeplinit anumite task-uri, în cazul în care ţi-ai trasat anumite direcţii şi ai great expectations atât de la propria persoană cât şi de la cei din jurul tău. Absolut totul se bazează pe ideea de muncă şi învăţare continuă, de autodepăşire şi de autocontrol. 

Am realizat că dacă am posibilitatea să-mi dezvolt capacităţiile cu timpul ceea ce am de făcut nu mai cade ca un fulger din cer în capul meu şi aşa plin de gânduri şi timp limitat. Problema mea este imposibilitatea de a mă  odihnii aşa cum îmi doresc: pe o plajă stând sub o umbrelă, cu un Mojito în mâna stângă şi o carte bună în mâna dreaptă, cu valurile oceanului spargându-se de stânci, cu mirosul sării şi al nisipului impregnat în piele atât de tare încât să te strângă dar în acelaşi timp să fie suavă, ca o îmbrăţişare masculină. 

Toate aceste lucruri ies din tiparul autodisciplinei căci desfătarea nu presupune autodisciplină şi nicidecum plăcere, dar pentru ca sunt doar om, supus greşelii şi plăcerii de aproape orice tip, îmi place să-mi imaginez că vara viitoare, sau de ce nu, chiar iarna ce va urma îmi vor aduce din ce în ce mai aproape valurile şi aroma pielii sărate-nisipoase. Deoarece sunt corelate, fără autodisciplină nu pot să obţin plăcere. Nu mă refer la plăcerea carnală, sexuală, asta intră într-o altă categorie şi pe care o poţi obţine fără a fi nevoie de autodisciplină, ci mă refer la plăcerea de a te premia după ce ai reuşit ceea ce ţi-ai propus pe plan profesional prin aplicarea principiului autodisciplinei. Greutatea vine tocmai din faptul că nu ştii dacă vei avea capacitatea să atingi punctul culminant şi să-ţi transformi autodisciplina în plăcere.