Îndrăgosteala pe internet!:))

"M-am îndrăgostit! Nici nu pot să-şi spun cât de bine mă simt, el este extraordinar, magnific, nu am întâlnit niciodată pe cineva la fel, e sufletul meu pereche!!"

"Serios? Păi şi unde v-aţi întâlnit?" Şi acum răspunsul: pe internet!!:)):)) 

Două sau mai multe probleme la acest tip de îndrăgosteală. Cum poţi să ştii cât de mirific, magnific, extraordinar este cineva care stă în partea cealaltă de monitor şi îţi îndruga verzi şi uscate? Spune tot ceea ce vrei tu să auzi mai ales că unii au un adevărat dar de a te trage de limbă sau dacă eşti destul de disperată sau disperat îţi faci un profil din acela pe vreun site de matrimoniale şi răspunzi la întrebări despre ce îţi place sau nu îţi place, cum ai vrea să fie el sau ea, vârstă şi alte bălării. Făt-Frumos citeşte profilul şi te contacteză printr-un mesaj de genul "eşhti atât de simpatikă, vrei să vb?te pupik!!" (fără diacritice). Apoi începe maimuţăreala. Pe lângă faptul libidinos de "te pupik" sau "simpatik" sau mai ştiu eu ce naiba de prescurtări nesimţite ale limbii române, începe nebunia de vai ce ţi-aş face de te-aş prinde, mamă cât de bine arăţi (în poza retuşată din photoshop), simt că eşti jumătatea mea (deşi nu există aşa ceva), haide să ne întâlnim. Momentul întâlnirii este splendid prin simplul fapt că atât el cât şi ea au au minţit cu desăvârşire: el are vreun început de chelie, fumeză de înnebuneşte fumătorii (deşi i s-a jurat că nu este aşa) şi din fătucă nu o scoate, iar ea are vreo câteva sau chiar mai multe kilograme în plus, din blondă cu ochii albaştrii sau verzi devine brunetă, cu ochi negrii şi vreo pereche de ochelari cu fund de borcane. Uite aşa fiorul monitorului se stinge când realitatea te izbeşte cu îndârjire. 

Nu ai cum să te îndrăgosteşti pe internet, cel mult poţi să ai norocul să cunoşti pe cineva compatibil cu viziunile tale, cu ceea ce reprezintă interesele şi hobby-urile tale, dar să spui că te-ai îndrăgostit este prea mult. Sentimentul de a dori să-l cunoşti pe cel cu care conversezi pe diferite subiecte nu este identic cu cel de îndrăgostire. În lipsa trupului pe care nu îl poţi vedea, simţii, atinge acest sentiment nu există, este o iubire platonică, inexistentă. 

În tinereţea mea, pe când eram minoră, frecventam ceea ce se numeşte mirc, nu ştiu dacă mai există acum, dar ştiu că eu căutam un Cosmin şi am dat de un Dorin, aşa se întâmplă de obicei, cauţi ceva şi dai de altceva. Cu ţiglele plecate puţin în excursie ne-am întâlnit. Am avut surpriza să fie exact aşa cum îmi spusese, nu minţise cu nimic, doar că atunci mie mi s-a părut o diferenţă destul de mare, nu numai în ceea ce priveşte vârsta. Aş putea să spun că mă încadrez în categoria norocoşi. Am un prieten de corespondenţă de vreo patru ani, nu ne-am întâlnit niciodată şi nu ştiu daca o vom face vreodată, el îmi tot spune mai vreau să citesc ce scrii şi până la urmă m-am decis să-mi fac blog,vorbim despre lucruri care ne interesează, despre ce şi cum citim dar până la  sentimente de iubire este o cale lungă. Nu poţi să iubeşti prin prisma imaginaţiei tale, a ceea ce îţi doreşti căci ceea ce nu are chip este necunoscut şi nouă nu ni se aplică dictonul "crede şi nu cerceta", mai degrabă "simte şi cerceteză". 

Internetul ne alungă singurătatea, putem fii ceea ce în realitate nu suntem, ne putem da zmei deşi suntem laşi sau putem să ne credem orice personaj, iluzia pe care o creăm altora în cele in urmă ne cuprinde şi pe noi. Să spui că te-ai îndrăgostit de cineva cu care schimbi câteva cuvinte nu se poate întâmpla, să te îndrăgosteşti de persoana respectivă după ce ai vorbit şi te-ai întâlnit cu ea, oricând este posibil, dar nu înainte de acest eveniment.  

Microbul fotbalului :)

Stăteam şi mă gândeam dacă să scriu sau să nu scriu despre acest fenomen numit fotbal. Am cugetat (nu prea mult căci uneori nu îmi stă în fire) şi am ajuns la concluzia că pe stadioane găseşti frate material să scrii despre natura umană, cam cât găseau toţi scriitorii care aveau cultul descrierilor. Sunt microbistă, da, am luat şi eu acest microb care se numeşte 20 de oameni alergând după o minge şi doi aşteptând să şi-o ia în barbă. Doar de la asta vine microbist nu? De la microb? Şi acest microb mă ţine de pe la vreo 3 ani şi încă nu reuşesc să scap de el, mi-am trasat foarte bine graniţele echipelor favorite şi al celor care îmi displac şi cu timpul am ajuns la concluzia că tot ce este pe la alţii e mai bun decât autohtonul. Păi ce campionat putem să avem frate când pe stadioanele noastre se practică Sumo în noroi, când trebuie să alergi după baltă, nu după minge, dacă mai ajungi la ea ar trebui să te numeşti campion. Aseară a jucat Inter Milano cu Bayern Munchen, pe un stadion ca palma, îţi venea să plângi când vedeai cât de neted poate să fie şi mai rămâneai impresionat de ceva: oamenii aceia cântau, da, cântau fraţilor, nu urlau ca imbecilii, nu înjurau, nu îi trimiteau la origini pe jucători, antrenori, manageri, patroni şi ce le mai venea la gură, cântau, cel puţin la început. Nu spun că nu ar trebui să se înjure pe stadion, eu înjur în faţa televizorului, pur şi simplu nu mă pot abţine, înjură frate, dar mulţumeşte-te cu atât, nu lua şi un scaun în braţe pe care să-l fluturi pe deasupra capului vecinului în speranţa că vei arunca destul de tare cu el încât să ajungă până în tribuna adversarului. Asta deja face parte din sfera vandalismului, nu mai ţine de joc, fair play, de faptul că unii pierd şi alţii căştigă, exact ca în viaţă. Dacă nu suntem capabili să acceptăm că echipa preferată pierde, nu vom fi capabili să ne acceptăm propriile eşecuri. Îmi plac la nebunie stadioanele străine, Camp Nou, Santiago Bernabeu, Allianz Arena, Wembley Stadium, deşi nu am avut şansa să ajung niciodată pe ele, de câte ori privesc meciurile mă trec fiorii nu numai datorită mărimii lor ci şi faptului că de obicei nu se soldează cu aruncături de suporteri în capul celorlalţi suporteri. Bine înainte şi englezii aveau această problemă, acum parcă au devenit pacifişti. 

Ce vreau să spun este că ar trebui să ne comportăm la meciuri cât de cât civilizat, măcar să încercăm, să ne dăm silinţa, chiar dacă nu avem aceleaşi condiţii ca în exterior, chiar dacă ne târâm prin mocirlă şi la propriu şi la figurat în mai multe situaţii, chiar dacă ne place să ne descărcăm, ar trebui să încercăm să fim puţin educaţi şi puţin oameni. Câteodată şi eu dezvolt pasiunea înjuratului şi o fac chiar cu dexteritate, înjur şi mă speriu şi eu de ceea ce am putut debita, mă enervez şi explodez, de obicei ajung la partea cu înjuratul când mă calcă cineva insistent şi draconic pe nervi sau cum se spune, pe coadă, dar pentru frumuseţea jocului şi de dragul concurenţei încerc să mă abţin, chiar şi pe stadion, unde am încetat să mai merg de când spaţiul a devenit un potenţial atentator la viaţa şi sănătatea mea. Până când vom încerca să devenim cumpătaţi prefer să privesc meciurile la televizor şi să visez, deocamdată, la un Camp Nou. 

Without a trace!

Dacă tot vorbesc despre natura umană cred că cel mai bine o defineşte unul dintre serialele mele preferate. Într-adevăr nu este nou, "Without a trace" sau în versiunea noastră "Dispăruţi fără urmă" a fost filmat undeva în urmă cu vreo şapte sau opt ani, nu mai ştiu exact, dar nu asta este important. Mereu m-am întrebat cum poate cineva să dispară fără urmă, să nu mai ştie nimeni nimic de el, de parcă nu ar fi fost niciodată pe faţa pământului, de parcă nu a respirat, nu a alergat, nu a mers, nu a lăsat în urma lui nimic. Ei bine, ce mă fascinează la acest serial nu este faptul că în fiecare episod se reuşeşte să se dea de firul poveştii, indiferent cum se termină, prin moarte sau prin găsirea persoanei respective, ceea ce în realitate este mult mai greu, uneori niciodată nu se găsesc răspunsurile necesare pentru a se încheia investigaţia. Fascinaţia vine din faptul extremelor, din situaţiile limită care le face pe personaje să dispară. De obicei dispariţiile sunt legate de intervenţia unei a treia sau a patra părţi sau ele singure aleg să dispară clacând sub povara responsabilităţiilor. Când dispar fără intervenţia factorilor externi şansele să fie găsite în viaţă cresc şi filmul se bazează mai mult pe aceste ecuaţii de găsire a protagoniştiilor. În momentul în care intervine elementul exterior foarte puţine sunt şansele să fie găsite respirând. 

Dacă priveşti dincolo de ecranul televizorului tău vei observa că nu contează foarte mult ce fel de persoana a fost cel care a provocat dispariţia şi decesul celeilalte şi nici ce tip de educaţie are, contează natura lui, posibilităţile de a înţelege şi de a percepe realitatea şi bineînţeles felul în care îşi proiectează ideile despre ceea ce îl înconjoară. Faptul că el a crezut vinovată persoana respectivă de un anumit eveniment nu înseamnă că a avut dreptate, chiar dacă era vorba despre un şerif, faptul că un profesor doctorand era un pedofil căruia îi plăcea să-şi exploateze victimele la maxim şi în momentul în care găsea altă carne fragedă, înlocuia victtimele, ultima având parte de o croazieră în vreo peşteră, nici acest lucru nu este important. Din păcate ceea ce îi face pe aceşti oameni să devină pedofili, criminali, violatori, în pofida educaţie lor este, pe lângă natura lor, mediul familiar, modul în care au fost crescuţi şi dacă au fost sau nu abuzaţi la rândul lor. Nu este o condiţie generală sau un adevăr irevocabil, dar este un factor de luat în seamă.

Serialul prezintă toate aceste feţe şi mult mai multe. Personajele principale se confruntă şi ei cu diferite stări şi cu diferite probleme. Pe lângă faptul că se confruntă cu dispariţiile, se confruntă cu proriile temeri, nefiind uşor să fie martorii atrocităţiilor şi nici să răscolească vieţiile altora în căutarea unuia singur. În momentul în care ţi se pune viaţa sub lupă devii o persoană dezbrăcată, nudă în faţa celorlalţi şi se ajunge ca ceilalţi să te cunoască doar din anumite perspective, uneori nu cele plăcute.Ideea de bază este că nu tot ce ne înconjoară este bun şi roz şi pur. Partea neagră, întunecată a laturii umane are un spectru mult mai larg decât cea luminioasă, indiferent că vrem sau nu să recunoaştem acest lucru. Cred că serialul reuşeşte de fiecare dată să cuprindă şi să surprindă ceea ce zace în străfundurile umanităţii şi care iese la iveală indiferent cât am încerca să luptăm împotriva întunericului.   

Tabu-uri

Trei mari şi late, cel puţin pentru locuitorii plaiurilor noastre. Să începem prezentarea în ordinea numerelor de pe tricou: 

1. Sexul! Este încetăţenită ideea în mintea aproximativ a tuturor părinţilor că a face educaţie sexuală propriului copil e un subiect mai mult decât tabu este un sacrilegiu, un punct despre care nu se vorbeşte niciodată, se evită, se ocoleşte sau se învârte după subiect cum pisica se învârte după coadă şi nu şi-o prinde niciodată. Având în vedere că de la prima întrebare legată despre sexualitate copiii sunt minţiţi, nici nu mă miră că suntem handicapaţi emoţional şi labili fizic, nepotriviţi pentru a oferi plăcere. Când copilul te întreabă, dar el de unde vine, majoritatea părinţilor răspund că l-a adus barza!!! Common!!!!Cum mama dracului să te aducă barza şi să te arunce din cer în braţe la mami şi tati. Asta e ca Moş Crăciun! Bineînţeles creşti şi descoperi singur că nu există Moş Crăciun, dar există sex. De ce să-i spui copilului că l-a adus barza, când poţi să-i explici că s-a născut pentru că mami şi tati se iubesc şi când creşte îi vei spune şi procedeul. Da, dar pentru a face acest lucru trebuie ca el să vadă că mami şi tati se iubesc, că încă se ţin de mână, că se săruta, că se îmbrăţişează, că dansează, pe scurt, că sunt oameni normali. Din moment ce tot mai puţini fac acest lucru, mai ales când apare un copil, cum să-i explici că nu l-a adus barza?

2. Prezervativele! altă problemă fără cap şi fără coadă. Pe lângă faptul că nu se vorbeşte despre sex cum să se spună despre protecţie. Din moment ce oamenii se presepune că nu fac sex este logic să nu se spună nimic despre prezervative, despre cum poţi evita neplăcreile unei sarcini şi mult mai grave ale vreunei boli cu transmitere sexuală. Consiliul Naţional al Audiovizualului cred că este abstinent de ani, având în vedere că intrezic reclamele la prezervative pe timpul zilei, că vezi Doamne sunt dăunătoare copiilor. Căror copii? Cei care fac copii la rândul lor? Cei care fac avorturi de la 15 ani în sus sau în jos? Care dintre ei? În momentul în care voi avea un copil, indiferent că va fi băiat sau fată, când observ că dă semne că vrea să-şi înceapă activitatea sexuală, îi cumpar vreo trei cutii de prezervative, i le înşir pe masă şi îi spun să nu dea cumva aghiuţă să nu le aibă la el sau la ea în permanenţă. Nu contează cât de mare e plăcerea fără, contează să fii sănătos şi să-l respecţi pe partenerul tău, protejându-te atât pe tine, cât şi pe el.

3. One night stand! când aud aşa zisele prietene şi femei de one night stand nu ştiu pe unde să o mai ia la fugă. Acum sunt argumete pro şi contra. Dacă ai ieşit dintr-o relaţie cu un bărbat pe care l-ai iubit şi au trecut mai mult de trei luni în care îţi plângi de milă pe la porţile prietenilor, colegiilor de muncă şi pe unde mai apuci, e cazul să ai o one night stand şi să vezi că nu se sfârşeşte lumea cu el şi nici nu a început cu el. Găseşte-l pe cel cu care ai vrea să-ţi petreci o noapte, fără complicaţii, fără bătăi de cap, fără a te lega sufleteşte de el and do it!! Niciodată nu se ştie ce va ieşi! Partea a doua este să nu te legi niciodată de un el pe care îl cunoşti. E mai multă bătaie de cap şi pot să apară anumite sentimente. Nu ai nevoie de sentimente, ai nevoie să te simţi bine, să fii tu din nou, să vezi că rănile se vindecă şi că poţi să mergi mai departe.

Cred că suferim de mult mai multe tabu-uri, că avem mult mai multe hibe, că suntem într-o permanentă ceaţă, că nu vrem să vedem ceea ce e evident,că iubirea şi sexul au existat de când e lumea şi vor exista în continuare. Dacă nu suntem deschişi şi sinceri cu noi înşine degeaba aşteptăm să fie ceilalţi cu noi, degeaba aşteptăm de la copiii noştri să fie exemplari când noi minţim, ne ascundem şi ne este ruşine de propriile sentimente. 

On the road to happiness...

Fericirea este o stare de spirit care apare pentru câteva secunde şi te face să simţi euforia, apoi, ca orice lucru proiectat să dureze puţin, dispare pentru a lăsa locul unei stări de normalitate sau, de ce nu, de nefericire.Important este ca atunci când te atinge aripa fericirii, chiar numai cu vârful ei, să ştii să profiţi de ea şi să o simţi din plin, nu contează că nu durează sau că nu este exact cum te aşteptai, contează că a venit, indiferent sub ce formă.De aici porneşte şi întrebarea: ce te face fericit?Să fie un câştig mare la loto (nu m-ar deranja dar nici nu aş fi în culmea fericirii, având in vedere că după urmează dictonul "banii nu aduc fericirea" şi de obicei aşa se întâmplă, ca într-o complicitate a destinului),să fie maşina pe care ai reuşit după multe sacrificii să o cumperi, să fie apartamentul sau garsoniera pe care ţi le-ai dorit atât de mult? Oricare ar fi motivul fericirii tale acesta este totuşi de moment, după acea clipă intervin noi şi noi urcuşuri sau coborâşuri. Dacă ai reuşit sâ-ţi achiziţionezi maşina sau apartamentul mult visat banca va avea grijă să-ţi dispară destul de curând starea de euforie, amintindu-ţi de rate. Oricare ar fi răspunsul la această întrebare ceva se întâmplă şi te trezeşti la starea de luciditate începând să-ţi faci griji pentru cotidian. 

Pe mine mă fac fericită lucrurile simple. Îmi plac trandafirii roşii şi roz, aşa cum creşteau pe zidul casei mele, înconjuraţi de iederă şi care se căţărau până la fereastra de sus a camerei mele. Îmi place zăpada, albă, nu aceea care este curăţată rapid şi lasă în urma ei dâre de negru şi mocirlă, aceea care este neatinsă şi sclipeşte la lumina lunii şi care scărţâie sub picioare. Îmi place toamna când mă întorc acasă cu trenul şi pădurea are culori pe care nu le pot descrie în cuvinte. Atunci simt cu adevărat că mă întorc la locul meu, la rădăcinile mele, căci toţi aparţinem unui loc şi întoarcerea este cea mai dulce, indiferent unde ne-am afla. Îmi place muzica, îmi plac filmele, mai puţin cele horror, îmi plac cărţile şi parcurile. Dar, cel mai mult îmi place să am mintea şi inima deschise , să pot să mă bucur de toate lucrurile care îmi plac şi îmi aduc un strop de fericire, indiferent cât durează. De aceea sunt într-un etern drum spre fericire. 

În căutarea nimănui

În momentul în care citesc o propoziţie care începe cu prolificele cuvinte: în căutarea, gândul îmi zboară la Proust şi la al lui "Timp pierdut". Nu am reuşit niciodată să citesc toate volumele, m-am mulţumit cu un Swan tras de păr şi am respirat uşurată în momentul în care am fost capabilă să întorc ultima filă satisfăcută că în sfârşit a încetat calvarul. Nu vreau să vorbesc despre Proust şi despre a lui patimă a descrierii, a lui şi a lui Balzac, se vede că sunt francezi ambii, ci despre faptul că se întâmplă la noi pe plaiuri mioritice ca atunci când un scriitor este în viaţă să nu fie citit la intensitate maximă şi la tiraj complet. Când moare se schimbă povestea. Spre ruşinea mea am păţit şi eu exact acelaşi lucru cu Octavian Paler. Spun spre ruşinea mea deoarece suntem din aceeaşi zonă, este o distanţă de doar câţiva kilometrii între locul în care s-a născut şi a copilărit Octavian Paler şi cel în care mi-am petrecut eu mai mult de jumătate de existenţă. La anunţul trecerii de partea cealaltă a baricadei am avut impresia că lumea s-a schimbat. Nu văzusem niciodată în metrou nici măcar urma vreunei cărţi pe care să scrie o "Viaţa pe un peron" sau "Scrisori Imaginare" sau "Mitologii subiective" şi multe altele. Apoi dintr-o dată spiritul lecturii autorilor autohtoni şi mai ales al celor care nu mai sunt printre noi a cuprins aproape jumătate de populaţie, se citea frenetic din Paler, se căutau pe internet citate, se puneau statusuri la messenger cu fragmente din ceea ce scrisese, devenise o nebunie, care, aşa cum începuse, s-a stins în şase luni.  

Partea sadică şi în acelaşi timp de plâns din toată povestea asta este că descoperim autorul abia după ce nu mai este, abia după ce faptul propriei lui existenţe nu reprezintă absolut nimic pentru persoana lui, abia atunci începem să-l citim şi uităm la fel de repede că a existat. Paradoxul recunoaşterii valorii adevărate l-au întâmpinat toţi artiştii, indiferent de forma pe care au îmbrăţişat-o, pictură, sculptură, literatură. Deşi s-a întâmplat cu mult timp în urmă ca adevăratele talente să nu fie recunoscute decât după ce Doamna/Domnul cu Coasa a trecut şi şi-a luat tributul, nu mă aşteptam ca în zilele noastre să se întâmple la fel. Se pare că indiferent de timpuri şi istorii, totul se repetă într-o ciclicitate curios de sinonimă şi vom fi sortiţi la aceleaşi eşecuri şi nerecunoaşteri ca şi strămoşii noştrii, totul întâmplându-se datorită faptului că suntem orbi.

"Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.

Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit."  -OCTAVIAN PALER-Scrisori Imaginare-Avem timp

Things I hate most....

începem cu partea umană, apoi ajungem la cea animală: 

1. ipocrizia şi prin extensie ipocriţii şi ipocritele.Când cineva se face că nu ştie ceea ce în realitate este evident numai de dragul de a se afla în antonimie cu cealaltă persoană deja devine lipsit de maliţiozitate şi orice argument îşi pierde valoarea. Până la un punct înţeleg să faci pe prostul dar când devine evident că ceea ce susţii nu este în conformitate cu ceea ce se vede, deja pici în ipocrizie. 

2. să se vorbească de o temă de dragul de a se vorbi. La noi se întâmplă destul de des să se vorbească despre ceva şi să se ajungă la a se bate câmpii pe altceva, până când te întrebi dar subiectul principal care era de fapt? Apoi mai există acea parte a populaţiei care nu are o reprezentare a subiectului sau nici cea mai vagă idee despre ceea ce se vorbeşte şi se trezeşte că îi dă dreptate unui interlocutor sau altuia doar pentru simplul fapt şi motiv că empatizează cu persoana de lângă el. Dacă nu ai înzestrată cultura ta generală cu acel subiect, mai bine taci şi asculţi, poate mai înveţi ceva, în niciun caz nu te apuci să iei partea unuia sau altuia. Pe alocuri se încadrează tot la ipocrizie. 

3. să moară capra vecinului, nu contează că a mea are râie, dar să crape frate aia mai întâi căci altfel ego-ul meu nu suportă că vecinul a fost mai bun decât mine, m-a întrecut până şi la moartea caprei.Acest izvor nesecat de a vedea ce izmene poartă vecinul şi ce zace prin curtea lui, numai pentru a-ţi da seama dacă eşti la fel ca el, mai sus sau mai jos decât el, întrece până şi paparazzi specializaţi în urmăriri de piţii.Dacă vecinul are mai mult, înseamnă că e ceva cu el, nu se poate, trebuie să fi făcut el ceva astfel încât să deţină mai mult. De muncă aţi auzit oameni buni?E aia care te face să te trezeşti în fiecare dimineaţă, să alergi, să te agiţi şi să nu ştii ora exactă la care ajungi acasă că se poate întâmpla să lucrezi peste program.

4. stomatologul şi crizele de rinichi. Să mergi la stomatolog poate reprezenta plăcere pentru sado-masochişti sau dacă suferi de vreo psihoză, altfel este chinul suprem. Nu mi-a plăcut niciodată şi nici nu îmi va plăcea dar din păcate este un chin necesar.Absurditatea vine din faptul că plăteşti pentru a suferii în acele momente dar, pe de altă parte, plăteşti şi pentru a ştii că ai o dantură sănătoasă şi implicit o viaţă sănătoasă. Crizele de rinichi de la cinci dimineaţa. Două am avut, una la cinci dimineaţa soldată cu mersul pe la Urgenţă şi una într-o după-amiază, dar care a trecut fără colindat spitalele căci devnisem expertă. Dacă aş putea să scap de nisip , l-aş da şi pe gratis.  

5. maidanezii. Nu toţi câinii, să nu se înţeleagă greşit, doar aceia cu colţi de lupi, care te privesc lingându-şi boturile şi se gândesc cât de copioasă este fesa ta sau că se mulţumesc şi cu un muşchiuleţ, nu contează, atâta timp cât au cu ce să se hrănească din corpul tău. Am avut parte de aceste patrupede aproape toată viaţa, oriunde aş fi locuit, dădeam de ele. Nu îmi era frică să mă întorc acasă la ora unu sau două noaptea gândindu-mă că m-aş putea întâlnii cu vreun violator sau vreun ciudat sau drogat sau criminal, cât îmi era şi este groză de ei, de maidanezi şi de colţii lor nesătui şi reci. 

6. şobolanii, care în tinereţea mea de căministă îţi tăiau calea şi erau graşi sau uneori mult mai graşi decât un purceluş. Nu contează unde am stat, acum parcă nu mai sunt, dar acei şobolani, plus vreo zece maidanezi aciuiaţi pe acolo mi-au marcat tinereţea. De câte ori mă întorceam la cămin de acasă se întâmpla ca şobolanul să-mi taie calea şi cîinii să latre de nebuni la trolerul meu căci era pe roţi şi se mişca şi cine ştie ce maşinărie a timpului reprezenta pentru afurisitele de potăi. 

În mare cam astea sunt lucrurile pe care le urăsc cel mai mult. Ar mai fi un punct, totuşi:

7. persoanele care fumează de faţă cu mine ştiind că deşi m-am lăsat de o perioadă considerabilă de timp, tot salivez, când şi când, după o ţigară (mă refer la familie şi la prietenii de familie), ţigara ,care reprezintă, din păcate, marea mea pasiune şi marele meu regret.

 

De Valentine's Day...

îmi doresc: freedom of mind and thought, of speech and feelings, of my soul and his soul. Libertatea sufletului meu depinde de libertatea sufletului lui. Dacă sufletul lui este îngrădit şi nu simte, atunci şi al meu tinde să devină la fel, având în vedere faptul convieţuirii noastre şi că pe parcurs împrumutăm de la cealaltă persoană anumite caracterisitici. Se întâmplă rar să nu împrumutăm de la celălalt anumite ticuri, idei, posibilităţi de a privi o anumită problemă şi de a o rezolva. Este ceva normal să încerci să-ţi modelezi dorinţele după dorinţele celuilalt. Ceea ce nu este normal este ca el sau ea să încerce să te sufoce prin impunerea propriilor viziuni astfel încât mintea ta şi sufletul tău să nu mai poată să discearnă propriile gânduri. Iubirea nu este subjugare, nu este sclavia mea faţă de el şi nici sclavia lui faţă de mine, nu este subjugarea personalităţii mele sau a personalităţii lui. Iubirea este libertate, libertatea minţii, a trupului, libertatea mea şi a lui, posibilitatea de a fi deschis şi integru faţă de partenerul tău, de a comunica pe toate canalele de comunicare posibile şi mai ales de a fi pe aceeaşi lungime de undă. Degeaba tu comunici ceva şi el înţelege altceva sau nu vrea să înţeleagă, ego-ul lui acoperindu-i raţiunea. Cu cât eşti mai deschis cu atât mai mult poţi să înţelegi ce vrea să spună celălalt. 

Nu pot să spun că mă omor după Valentine's Day pentru că nu sunt adepta conceptului de a sărbătorii o singură dată pe an. Să iubeşti pe cel de lângă tine nu se întâmplă doar o dată pe an, căci nu este Crăciun sau Paşte, nu poţi spune fac Pomul de Crăciun şi după trei săptămâni îl desfac, nu ai cum să spui că îl iubesc astăzi, aştept să treacă Dragobetele şi până la anul pe vremea asta ne descurcăm, vedem noi ce facem.Din nefericire şi acet tip de a sărbătorii a devenit o afacere care le asigură micilor şi marilor comercianţi vânzări extraordinare în această perioadă. Pentru a oferi nu ai nevoie de o zi anume, poţi să o faci oricând simţi nevoia că celălalt are nevoie să primească şi atunci darul va fi mult mai preţuit. Oricum ceea ce contează este de câte ori şi cum şi cât ai iubit vreodată cu adevărat, mai puţin ziua în care ai dat.