Delirium!

Într-o după-amiază se plimba tăcută printre rafturile magazinului, largi, late şi înţesate de fel de fel de nimicuri, de la mâncare, la adidaşi, tenişi, nişte ulei de măsline, o eşarfă violet, bomboane, gumă de mestecat, markere de diferite culori mai mult sau mai puţin ţipătoare, ca într-un bazar deocheat de pe străzile Marocului sau din pieţele Damascului. Totuşi ceea ce îi lipsea magazinului era aerul pur, nu cel condiţionat, atmosfera în care să inspiri şi să expiri. Aşa cufundată în gândurile ei, întrebându-se dacă să cumpere sau nu un iaurt dietetic sau mai bine unul cu fructe îi observase un umăr şi apoi un cot ca după să-i sară în ochi ceasul. Cunoştea alergătorul timpului foarte bine, era deosebit, nu scump, doar diferit şi trona pe mâna lui perfect, ca şi cum ar fi fost conceput numai şi numai pentru acea încheietură. Stă să se gândească dacă să intre pe acelaşi culoar şi să-şi lase ochii verzi să fie văzuţi sau să se ascundă după ficusul acela, sau lămâi sau ce plantă mai era şi aceea şi să-l urmărească cum caută pe raftul inimii alteia ceva ce nu este conştient că a găsit deja în atriul şi ventriculul ei. Până la urmă pentru a-l putea vedea mai bine îi făcu vânt coşului, cam gol de altfel şi se îndreptă spre casă să achite o roşie, un castravete şi un ardei căci de restul nu-şi mai aducea aminte şi chiar dacă şi-ar fi adus era prea absorbita de zâmbetul lui, de parfumul pe care îl lasă în urmă, de mersul lui , de oxigenul pe care îl respiră şi pe care ea îl inhalează, îl absoarbe dintr-o singură suflare. Când aproape plătea îi auzii vocea în spate şi fără a mai sta pe gânduri îl priveşte intens, mult mai adânc decât o făcuse vreodată  şi îi spuse din priviri că încă îl aşteaptă, că sufletul ei este virgin şi intact, că s-a vindecat şi nu mai suferă, că este ea, doar ea şi nicio urmă sau umbră a trecutului!!! Pentru a-i demonstra că nu glumeşte şi că libertatea şi-o strigă din orice por, îşi lipii buzele de buzele lui pline, începând să se adape din izvorul nesecat al dorinţei şi patimei pe care ani de zile a ţinut-o ascunsă de ochii lui albaştrii. La sfârşit zâmbind satisfăcută îşi plătii roşia, castravetele şi ardeiul, strigându-i de peste umăr: te aştept în parcare!Astăzi conduc eu!

Ce face omul când se plictiseşte?

Pentru că sunt o sangvinică incurabilă, căreia îi place să descopere şi mai ales să testeze lucruri noi, de câte ori mă plictisesc de obicei fac câte o prostie sau chiar mai multe. De exemplu, astăzi era să-mi stric blogul.Îmi place să-i schimb design-ul de câte ori mi se pare că a devenit plictisitor, dar pentru că mă am atât de bine la ceea ce se numeşte html şi pentru că nu-mi păstrez în arhivă celelalte formate, când am încercat un design nou mai că am murit de inimă. Nu înţelegeai nimic, nu se vedea nimic, ce era mai important era acoperit de culori intense, noroc că se vedea scrisul. Caut de nebună posibilitatea să mă întorc la vechiul design. Nimic, tot acela îmi rămăsese. Încerc altul, mai rău arăta!Până la urmă mă ajută memoria, asta care nu mă părăsşte aproape niciodată şi îmi aduc aminte de unde mi-am procurat actuala faţă a blogului pentru ca după cercetări şi răbdări să o găsesc şi mai să-mi vină să-mi lipesc buzele de monitor şi să-i fiu recunoscătoare ca un câine care îşi primeşte osul.

Pentru că aseară am fost la stomatolog astăzi nu sunt tocmai în culmea fericirii şi plictiseala mea, dar mai ales oboseala vine tocmai din emoţiile aşteptării momentului sadic de a sta pe scaun pentru ca să-ţi faci un bine de lungă durată sau cel puţin aşa te aştepţi să fie. De aici şi până la a distruge micul meu colţ virtual, desigur fără intenţie, poate doar din culpă,căci nu am urmărit rezultatul distrugerii feţei blogului meu, nu a fost decât un pas.Uneori fac lucuri haotice, fără să gândesc prea mult, de parcă un impuls al distrugerii zace în mine şi eu nu pot să împiedic apariţia acestuia. Când oboseala îmi dă târcoale, nu cea fizica, ci aceea psihică, îmi pierd din capacităţiile cognitive şi mă trezesc că fac lucruri sau spun lucruri pe care mai târziu le regret căci nu ar fi fost momentul să le scot în evidenţă. Este o modalitate autodistructivă pentru persoana mea, mai ales atunci când plictiseala se aşterne peste gândurile mele. 

One of us....

"Îţi iubesc pielea şi ochii!" La început mi s-a părut că îl aud ca prin vis, apoi îmi repetă, "îţi iubesc pielea şi ochii!"Mă gândesc că undeva în graba visului meu de a prinde metroul spre o staţie necunoscută vocea lui îmi şopteşte de noaptea trecută că îmi iubeşte pielea şi ochii, mă gândeam că unul dintre noi doarme şi celălalt visează pentru celălalt, iar eu sau el ne auzim cuvintele. Dar eu nu am spus nimic, tăceam în somnolenţa mea, spatele îmi era întors, niciun braţ nu mă cuprindea, nu putea să fie lângă mine, nu avea cum, fizic şi nici sufleteşte. Închid ochiul din interiorul sufletului şi îmi reiau alergatul spre nicăieri. "Îţi iubesc pielea şi ochii!"Un fior ca şi cum buzele tale ar sufla peste coloana mea obosită îmi încearcă spatele, deschid o pleoapă, destul de greu, apoi pe cealaltă ca în final să fiu cu privirea aţintită spre perete. Nu vreau să-mi întorc corpul către partea de pat goală şi rece căci sigur ştiu că nu eşti acolo, doar în mintea mea tulburată de albastrul irişilor tăi şi de parfumul cămăşii tale, doar acolo poţi să trăieşti, să respiri şi să mă iubeşti. Nu ai alt loc, nu te obosii să apari altundeva căci creaţia minţii mele nu poate umbla, nu poate vorbi, nu poate mânca, doar pe mine mă poate iubi. Mă întorc la somn pentru a doua oară şi nu îndrăznesc să privesc în partea cealaltă, indiferent cât de ireal sau de real ar fi! "Îţi iubesc trupul mai mult decât trupul meu, îţi iubesc pielea, ochii, vocea, zâmbetul, fiinţa, umanul şi sălbăticia!" Deja tresar căci plăsmuirea şi platonismul tinde să se transforme în adevăr. Îmi întorc trupul convulsiv şi enervată de şoaptele întortocheate ale creierului meu, te privesc în faţă, îţi ating buzele uimită, îmi plimb degetul mai întâi pe cea de sus, apoi pe cea de jos, apoi pe piept, pe mâini, pe coate şi mă întreb cum şi când ai apărut? Nu îţi spun căci mă priveşti intens,aşa cum mă priveai de prima dată şi îţi ceri scuze că m-ai trezit, dar trebuia să fii sigur că eu exist în patul tău şi nu sunt întruchiparea din mintea ta, cea care numai acolo poate să trăiască, să respire şi să te iubească, cea care nu am alt loc, care nu mă obosesc să apar altundeva căci creaţia minţii tale nu poate umbla, nu poate vorbi, nu poate mânca, doar pe tine te poate iubi!     

Burlăcia la genul feminin!

Aseară neavând ce face m-am uitat la un film destul de vechi dar cu conotaţii fireşti în societatea în care trăim. Cred că toată lumea îşi aminteşte de The Bachelor, o da, acel burlac care se credea un Mustang (mă refer la patruped şi nu la maşina care poartă acelaşi lume), liber să pască iarbă de toate mărimile şi de toate culorile. La bărbaţi problema căsătoriei este una genetică, se nasc cu gena fugitului de jug, se nasc să exploreze noi ţinuturi şi mai ales se nasc, în viziunea lor, liberi. Dar la femei?De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru? Nu numai bărbaţilor li se întâmplă să dorească să fie liberi, să se focuseze pe carieră şi pe succes, să muncească cât mai mult şi cu cât mai mult cu putinţă, să treacă de la o relaţie la alta şi chiar dacă se întâmplă să fie într-o relaţie de lungă durată să nu o oficializeze. Dacă femeia are asemenea gânduri de rebeliune societatea o condamnă. Mai auzi de la unii sau de la alţii că uite are 30 sau peste 30 de ani şi este nemăritată. Păi cine o mai ia?Când mai are timp să perpetueze specia, eventual cu vreo doi-trei copii? Nu contează că stă de dimineaţa până seara la job, că are maşina şi apartamentul ei, că poate să-şi permită două vacanţe pe an şi nu la Cucuieţii din Deal, că are o relaţie cât de cât stabilă şi dacă nu are timp de el, nu se supără căci şi el este la fel. De ce trebuie să ne înhămăm la ceva ce nu ne place. Nu este necesar ca femeia să-şi dorească să încheie un pact scris în faţa stării civile ca după patru ani de convieţuire rezulatul să fie sala de judecată (sau mai nou vreun notariat, asta dacă nu au uitat să fie civilizaţi). Nu este necesar să-ţi doreşti să întemeiezi o familie pentru că societatea te blamează sau te huiduie căci ai trecut de vârsta la care eşti capabilă să te măriţi şi aptă din punct de vedere legal, dar nu ai făcut-o. Dar dacă nu eşti aptă din punct de vedere emoţional?Dacă nu poţi să spui un da cu convingere, dacă nu poţi să fii sigură că el este the one and only (lucru cam greu de găsit şi one şi only)?Finalul filmului este acelaşi: nunta, una neobişnuită, nu contează, dar finalul este acelaşi, s-au căsătorit şi după cum spun poveştile au trăit fericiţi până la adânci batrâneţe. Yeah, sure!Bineînţeles că nu ştii cum au trăit căci nu ţi se prezintă şi partea de după, a regretelor şi a scosului ochiului, a alegerilor greşite, a adulterului şi în cele din urmă a despărţirii. Din moment ce poţi face toate aceste lucruri într-o relaţie neoficială, de ce să te oboseşti să o legalizezi?

Fragmente!

Mi-am lăsat ochiul de gheaţă în palma ta. L-ai privit şi l-ai aruncat. De atunci îmi caut vederea pe covorul prăfuit de visele mele moarte. 

Tu eşti şi TREBUIE şi A FI dar vreau să devii ESTE!  

Îi priveam perfecţiunea trupului şi am pornit spre el cu ghearele-mi de plumb şi am început să-l zgâriu şi să zbier că nu are inimă. Sfrideleam în corpu-i de humă, dar el nu se mişca, nu zâmbea. Am scormonit în carnea-i caldă şi i-am găsit inima pe care cu greu am putut-o desprinde. Era atât de rece.!Am aşezat-o în ungherul pieptului şi m-am gândit: doar de atât e capabil OMUL să iubească!

Într-o dimineaţă ţi-am auzit paşii pe coridor. Am tresărit crezînd că mă cauţi pe mine. Ai trecut de uşa mea şi ai lăsat pe prag cafeaua. Mi-ai pus frişcă în ea ca să mă îndulcească. Când uşor am deschis uşa, vaporii ei m-au orbit. Am putut să te observ doar prin ceaţă, depărtându-te încet. 

Mirosul de vişin mi-aduce aminte de beţie. 

Beţia, 

Alcoolul, te alină, când priveşti cu seninătate apartamentul, gol pe dinăuntru. 

Somniferele, semănînd cu o cetate, aleargă spre psihicul tău, 

care, de prea multă oboseală,

priveşte nedumerit către fotografia vieţii.

Greutatea îl apasă făcând inima

să picure lacrimi.

Warning! Fragmentele de mai sus au fost publicate în urmă cu zece ani. Orice tentativă de furt, se pedepseşte conform Legii Nr. 8 din 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Avertismentul este valabil pentru întreg conţinutul blogului.

Manifest împortiva lor: anorexia şi bulimia!

Beauty is in the eye of the beholder! Când ochii în care trebuie să se oglindească frumuseţea sunt bolnavi, aceasta se transformă în antonimul ei şi de această dată nu se numeşte urâţenie, cum mulţi ar tinde să creadă, ci se numeşte anorexie sau bulimie! O dată cu secolul vitezei şi al tehnologiei apariţia unor noi boli au tras un semnal de alarmă, mai ales în rândul femeilor. Deşi sunt şi bărbaţi care suferă de cele două tăişuri ale briciului, proporţia de 5% este infimă în comparaţie cu adolescentele şi femeile peste 25 de ani care se îmbolnăvesc de anorexie sau bulimie. 

Nu vreau să abordez problema ştiinţific sau procentual, axându-mă pe o sumedenie de cifre nesemnificative sau studii ştiinţifice ale diverselor reviste de sănătate, nu interesează nici definiţia celor două boli sau simptomatologia, care se regăseşte la o simplă căutare pe google. Vreau să vorbesc despre imaginea distorsionată a oglinzii propriului suflet şi despre sarea care se presară încet, încet pe rană cu ajutorul audio-vizualului prezentând fascinanta lume a top modelingului plus fobia vedetismului. 

De obicei cine ajunge în marele impas numit anorexie sau bulimie a suferit un şoc emoţional. Până la urmă nu contează că ai 15 sau 25 sau 30 sau 40 ani, nu contează ce studii ai urmat sau urmezi şi nici ce idealuri ai, contează că la un anumit punct din viaţa ta, ai suferit o cădere a stimei de sine datorată unui şoc emoţional. Fie că provine de la colega de bancă în momentul în care îţi atrage atenţia că eşti plinuţă, fie că provine dintr-o traumă familiară sau este datorat stressului, acesta declanşează la nivelul subconştinetului şi apoi în conştient ideea că eşti grasă, mult prea grasă, mult prea rotundă, sau , din contră, ideea că dacă nu mănânci pentru a te destressa nu vei reuşi nicodată să treci peste o pasă proastă din ziua respectivă.

De aici şi până la înfometare sau ghiftuire peste măsură mai este un sigur pas. Nesiguranţa unei femei este dată în primul rând de aspectul fizic şi la vârstele critice, când faci trecerea de la ursuleţ la bărbaţi, aspectul fizic contează în proporţie de 90%. Nu se înţelege faptul că organismul trece printr-o serie de schimbări, mai ales la pubertate şi că nu este regulă să rămâi plinuţ sau să devii obez. Frica de a fi marginalizat, adăugată la sentimentul de neputinţă trasează graniţele dintre o viaţă sănătoasă şi anorexie sau bulimie.Femeia a început să fei privită, din păcate, ca un simplu bun de consum, ca un spaţiu publicitar de care te foloseşti, pentru că ,să recunoaştem este frumoasă, are un corp de invidiat, este feminină, gingaşă şi reprezintă un yin, un ideal. Dar, toate caracteristicile ei au fost distorsionate şi s-a ajuns la a transforma femeia într-un comerţ şi turism cu ridicata, neţinând cont că "frumuseţea este în ochii celui care priveşte şi mai ales în ochii tăi!"

Mai este un factor de luat în seamă: promovarea femeii piele şi os! Manechinele sunt piele şi os pentru că fac un job pentru care sunt plătite, merg în fiecare zi aproape la fel ca oricare muritor de rând la job şi trebuie să respecte fişa postului. A te compara sau a încerca să devii ca ele, când natura nu te-a înzestrat cu cele necesare se numeşte corvoadă. De obicei se mediatizează femeia băţ, femeia slabă până la malnutriţie, de parcă nu ar exista în Africa deja malnutriţia, femeia cât mai slim posibilă. Partea de cum a ajuns ea numai piele şi os nu o arată nimeni. Zilele de înfometare, de băut lichide, mai rău decât un bolnav, zilele de neputinţă fizică, astea nu le mediatizează nimeni, pentru simplul fapt că bolile acestea nu reprezintă importanţă într-o lume glamour, nu contează modul în care ai ajuns aşa, contează că ai reuşit.

Lucrul cel mai important pentru a nu ajunge să te lupţi cu o astfel de boală este să înveţi să te iubeşti pe tine pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce reprezinţi, să-ţi iubeşti pielea chiar dacă îmbătrâneşte (e normal, toţi îmbătrânim, nimeni nu este scutit), să-ţi iubeşti corpul, chiar dacă nu este perfect, atâta timp cît este îngrijit, nu contează că există nişte celulită pe coapsă sau un colăcel în jurul taliei, să-ţi iubeşti sănătatea, puterea de muncă şi energia pe care ţi-o dă hrana. Nimeni nu spune să trăieşti pentru a mânca, dimpotrivă, mănânci pentru a trăi, nimeni nu spune să nu mergi la sală sau să nu faci jogging, spunem doar să nu te înfometezi sau să te ghiftuieşti pentru simplul motiv că te simţi mai prejos decât ceilalţi.Nimănui nu îi este permis să te arate cu degetul pentru că nu arăţi ca un manechin şi nici să te arate cu degetul pentru că suferi de o boală asociată cu obezitatea. Răutatea cu care se perseverează în a sublinia defectele devine din ce în ce mai apăsătoare şi oricând poţi să treci dincolo de baricade alegând să te înfometezi sau să te îndopi. Din păcate nu răneşti doar pe cei de lângă tine, ci îţi răneşti corpul, atât în interior, cât şi în exterior. 

Ar trebui să profităm de faptul că a venit primăvara şi să ne plimbăm prin parcuri, pe jos, cu rolele, cu bicicleta, să facem yoga sau pilates, aerobic sau fitness, să citim o carte bună şi nu în ultimul rând, să ne iubim, pentru că suntem frumoase!

Socoteala de acasă-versiunea scurtă a legilor lui Murphy

Dacă analizezi îndeajuns cursul activităţilor umane şi a scurgerii secundelor se observă o tentă a nerespectării socotelii de acasă, sau cum se spune în dulcele grai românesc, socoteala de acasă nu corespunde cu cea din târg. Mă refer la aproape tot ce plănuieşti pe lungă durată, sau on the long run, nu la deciziile luate pe termen scurt şi care ţin loc de scânteie sau de un simplu click pe care îl poţi avea  pe moment. Tipul ăsta Murphy a avut un simţ al umorului teribil de dezvoltat şi folosindu-se de anumite evenimente din viaţa oamenilor, mai toate necorespunzătoare unei ordini normale sau fireşti a lucrurilor a decretat în stilul specific că "orice lucru bun faci reacţia va fi nu aşa de bună". Este firesc pentru că efectul de bumerang se produce cel mai des în sens invers, adică dacă faci bine s-ar putea ca la întoarcerea bumerangului să primeşti rău. Poate şi viceversa e valabilă, să faci rău şi să primeşti bine, dar de obicei persoanele care fac mai multe lucruri neortodoxe nu au aşteptări de a primi binele deoarece nu cred în această noţiune. 

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea din târg pentru simplul motiv că oamenii sunt nesătui şi nu deţin capacitatea măsurii, nu mai ştiu să spună stop, doar atât, nu mai am nevoie de nimic în plus, îmi ajunge ceea ce am şi mă simt împlinit. Când vârtejul achizitionărilor te prinde, indiferent pentru ce ai plecat, te întorci cu surplus din ceea ce ai fi avut sau nu nevoie, ca o lege nescrisă, ca un făcut cumperi mai mult, că cine ştie poate este necesar. Deşi există acea listă, deşi te juri că de data asta nu mai interprinzi nicio acţiune după care să-ţi pară rău, te întorci de la târg sau piaţă sau supermarket în zilele noastre cu dublul a ceea ce ţi-ai propus. O fi bine, o fi rău?Exagerarea şi neputinţa de a spune stop ne aduce în pragul depăşirii limitelor consumului, de aceea piaţa absoarbe din ce în ce mai mulţi clienţi şi societăţile (toate, absolut toate, fără excepţie) se ghidează după dictonul consumului şi nu al rezervelor, care chiar dacă există se vor termina pe parcurs dacă nu se înmulţesc, lucru logic şi matematic.  

Chiar dacă în momentul în care pleci din casă la shopping îţi propui să cumperi numai anumite articole, de cele mai multe ori se întâmplă să nu cumperi ce ţi-ai propus, ci altceva, sau şi mai rău să cumperi lucrurile respective în cantităţi de care nu ai nevoie. Este o boală a capitalismului, a comerţui extins şi al publicităţii, acest mod de manipulare productivă a gusturilor consumatorilor. De aceea niciodată ce îţi propui în materie de achiziţii nu se va întâmpla şi nu că Murphy s-a jucat cu conceptele, ci pentru că consumul a devenit exacerbat. Natura umană este din ce în ce mai cheltuitoare şi din păcate cheltuieşte pe inutilităţi, în loc să investească în ceva ce în zece, douăzeci de ani ar deveni vital. 

Pentru noi, femeile...

Ce poţi să-ţi doreşti doar în două zile pe an care îţi sunt dedicate prin amabilitatea celorlalţi, fără a lua în calcul ziua de naştere sau onomastica? Mă refer la cele două zile din luna martie, în care ar trebui ca toate reprezentantele Evei să-şi dorească şi să primească ceva. Deşi se disimulează fericirea pe la colţuri, de obicei femeile se dau peste cap să se simtă bine în aceste zile,îşi trimit mesaje de La Mulţi Ani, mesaje feministe că ele sunt oricum deosebite, se întâlnesc la o şuetă între ele, merg în cele mai bune restaurante, îşi cumpără cele mai frumoase lucruri, totul pentru a se simţi bine în cele două zile dedicate lor. 

De ce să faci aceste lucruri doar de două ori pe an, într-o lună de martie, de ce să nu te răsfeţi în fiecare zi, de ce să nu sorbi cafeaua ori de câte ori  ai chef într-o cafenea, de ce să aştepţi luna martie pentru a ieşi la restaurant cu celelalte, de ce să te îmbraci pentru o singură zi, de ce să-ţi cumpere flori doar de 1 şi de 8, de ce să se poarte frumos doar atunci şi în rest să fie un porc misogin şi egoist? Până la urmă tot tu, femeia, îi dai şi lui viaţă şi atunci mă întreb de unde atâta cocoşism, căci dacă tu spui că nu vrei să-i perpetuezi specia şi te ţii şi de cuvânt, nu ar fi nevoie de nicio epurare mondială, în două secole s-ar micşora considerabil numărul locuitorilor pe Terra.

Revenind la plăcerea de a te simţi bine în pielea ta şi de a fi respectată şi iubită în fiecare zi a anului, nu numai în anumite zile, ar trebui să ne deschidem ochii şi să încercăm să privim partea bună a fiecărei zile. Deşi ne aflăm într-o criză continuuă, cel puţin noi, românii, deşi este greu şi dificil să încerci să zâmbeşti în fiecare zi când facturile cresc de la lună la lună şi când vezi că nu ai şanse să ieşi din ceva în care ai intrat fără voia ta, ar trebui ca optimismul să primeze, să-ţi dai silinţa să fii vesel chiar dacă situaţia e neagră. Ar trebui să fii femeie, nu de două ori pe an şi eventual de Sărbători şi zile importante, ci în fiecare zi, indiferent de situaţia materială. Bucuria se naşte şi din lucrurile mărunte, nu numai din cele grandioase.