Historia de un amor....

Nu-mi place să mă întorc, nu-mi place să revin pe aceleaşi poteci pe care le-am străbătut înainte şi le-am pavat cu tot ceea ce au avut nevoie, doar pentru simplul fapt că am pierdut în pietrele lor ceva care m-a lăsat puţin câte puţin fără direcţie. Mi-am pierdut busola şi odată cu ea, mi-am pierdut echilibrul pe care tot timpul l-am căutat şi am şi uitat de câte ori l-am găsit cu adevărat. De obicei când scriu ascult anumite melodii, depinde ce vreau să scriu, dacă vreau să simt cum mi se rupe sufletul, un tango argentinian sau unul mexican se potriveşte de minune, dacă vreau să scriu printre zâmbete un Eminem sau o J Lo merg sau orice altceva antrenant. Astăzi ascult historia de un amor, care s-ar putea interpreta în mii şi mii de sensuri, astăzi altcineva cântă despre iubirea ei şi eu sunt martoră la umila existenţă şi trecere, căci totul trece, până şi iubirea. Cândva m-am decis că iubirea este o pierdere de timp şi m-am decis să-mi ferec sufletul cu mii şi mii de lanţuri, pentru ca atunci când cineva încearcă să se aproprie să se lase păgubaş înainte de a ajunge la poartă. Cândva mi-am promis că nu o să mai plâng, că nu o să-mi ascult instinctele şi nu o să dau curs la ceea ce inima vrea să simtă. Cândva mi-am promis că nimeni nu va mai avea dreptul să se bucure de sufletul meu, să-l ia şi să-l rătăcească în al lui, să-l piardă în vasele şi venele lui, să-i comande şi să-i poruncească, să-l arunce dacă vrea şi eu să nu protestez, să zâmbesc şi să-i mulţumesc că se foloseşte de el ca de o cârpă şi apoi îl aruncă. Momentul în care m-am trezit că sufletul mi-a fost aruncat a fost acelaşi cu dorinţa de a-mi închide inima. Şi am închis-o şi nu i-am dat voie să iubească, nici măcar să se gândească la posibiliatea aceasta. Până astăzi când ţi-am întâlnit, în sfârşit, privirea, am fost fericită în jugul la care m-am condamnat! De astăzi sunt nefericită în libertatea inimii mele!

Saturaţie, lene şi lehamite!

Să vorbim despre saturaţie, lene şi cuvântul meu favorit, lehamite! Având în vedere faptul că sunt stări prin care trecem o dată sau chiar de mai multe ori pe zi, că ne înconjoară, chiar în momentul în care nu avem nevoie de ele şi ne lăsăm pradă gurilor lor hulpave,cele trei favorite ale drumului nostru printre pietre pun stăpânire pe voinţa noastră. Să vedem totuşi cu ce se mănâncă aceste stări şi de unde apar ele şi mai ales când apar.Răspunsul este simplu, apar când îţi este lumea mai dragă şi uneori te ţin până nu îţi mai este la fel de drag de lume!

SATURAŢIE= stare de a fi sătul, stare care a ajuns la o anumită limită şi care din păcate a depăşit limita. Este ca atunci când încep inundaţiile şi Dunărea sau Oltul sau orice alt râu îşi depăşeşte cotele, dând pe afară. La fel se întâmplă şi cu creierul şi cu sufletul uman. Îşi depăşeşte cotele şi dă pe afară, se satură de aceleaşi idei, de aceeaşi oameni, de acelaşi el sau de aceeaşi ea, de acelaşi drum bătătorit spre şi de la serviciu, de aceeaşi maşină, de aceeaşi benzină, de aceeaşi faţă, de acelaşi şef şi de aceeaşi colegi.

LEHAMITE= stare extremă de scârbă, de vomă, de stomac plin de acid şi care nu mai încape în esofag grăbindu-se să dea pe afară. Silă de tot ce te înconjoară, silă să priveşti sau să interprizi vreun lucru, atât pentru tine, cât si pentru alţii. În unele cazuri se găseşte împreună cu saturaţia sau lenea. De obicei se instalează lehamitea, apoi saturaţia şi în cele din urmă suprema lene!

LENE= stare fără chef, de lâncezeală, de a nu vrea să faci absolut nimic, stare în care te complaci căci ai impresia că îţi odihneşti creierul, că nu eşti constrâns de nimeni şi nimic, crezând într-un mod eronat că trece de la sine. Greşit. La un moment dat citeam undeva că lenea poate devenii o adevărată problemă, ajungând până la stări de apatie şi nevroze, având în vedere că organismul este în silentio stampa. 

Poate vă întrebaţi ce mi-a venit să scriu despre aceste stări care vrând-nevrând fac parte din cotidian şi din viaţa fiecărui om. De vreo două zile încoace mă confrunt cu două dintre ele: saturaţia şi lenea. Sunt saturată, de fapt cred că am întrecut măsura de saturaţie, fiind undeva în exacerbatul saturaţiei, am ajuns la momentul în care deşi sunt conştientă că mai am o căruţă şi un pic de treabă, creierul meu efectiv nu mai funcţionează, refuză să depună vreun efort, de orice fel, refuză să asimileze, refuză să citească sau să interprindă vreo altă formă de participaţie la actul de constructivism. Apoi vine, o dată cu saturaţia, lenea, care mă cuprinde în braţe şi mă leagănă ca pe un prunc, făcându-şi loc în ungherul sufletului meu şi tortura enecefalului, mă cuprinde ca pe cineva drag şi nu vrea nici în ruptul capului să-mi dea drumul. Am voinţa anihilată, nu pot să fac nicio mişcare, deşi în fiecare dimineaţă îmi propun să înaintez în ceea ce am de făcut. E ca şi cum sunt prinsă într-o sârmă, înfăşată fedeleş şi nu mă pot mişca. Ştiu că la un moment dat creierul şi organismul simte nevoia de pauză şi de relaxare, dar nu să mă ţină atât de mult, ce nu se poate relaxa noaptea în somn? Sau ţine şi de voinţa de a nu te simţii legumă şi a face ceva să ieşi din starea de saturaţie, lehamite şi lene în care ai intrat? Ciudat este că eu cu cât am mai multe de făcut, cu atât sunt îndemnată să lenevesc mai mult!Material autodistructiv!

Dacă e leapşa, atunci leapşa să fie...

Aseară mă trezesc cu un tag pe numele meu şi pe blogul meu pe Facebook. Se doreşte să intrăm în jocul lepşei şi să-l dăm mai departe. Aşa că, după gimnastica de dimineaţă în care am avut timpul necesar să "cleaning out my closet", vorba unui favorit, m-am gândit să răspund la întrebări şi să pass it on..să vedem...

1. Când ai început să scrii online?

Well, era 27 decembrie, anul trecut, nu de multişor şi într-o criză de identitate, în căutări printre post-it-uri şi proceduri, printre articole şi contracte, am decretat stare de urgenţă pentru sufletul meu. Atunci m-am gândit să-mi fac un blog, să scriu şi în colţişorul meu virtual, nu numai folosind hârtia sau gândurile mele. 

2. Ce te motiveză să scrii pe blog?

O dimineaţă frumoasă sau urâtă, o zi bună sau proastă, vreun articol sau vreo ştire pe care o aud în treacăt şi care mă pune pe gânduri, sau pur şi simplu nevoia de a-mi exprima gândurile şi părerile, într-o lume în care nu există cenzura şi unde sunt liberă să scriu ceea ce gândesc, când vreau şi cum vreau. 

3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Blogul este destul de nou, nu este cunoscut şi nici nu-i fac publicitate, astfel încât nu am avut parte de comentarii negative. Comentariile sunt de obicei constructive, indiferent că se centrează pe ideea susţinută de tine sau că sunt în contradictoriu. Nu cred că m-ar deranja atâta timp cât se respectă decenţa limbajului. 

4.Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

După cum se poate observa am pornit de la natura umană şi de la vechea întrebare: ce este primordial într-un OM: natura umană sau educaţia.Este dilema ridicată în ceea ce priveşte nature sau nurture. De aici am pornit, de la faptul că suntem sau nu indivizi care se lasă conduşi de instinctele naturale. La ce s-a ajuns....rămâne de văzut. 

5. Ce fel de link-uri ţii în blogroll?

Puţine. Sunt patru link-uri şi ajunge. Unul dintre ele este un Study Proof care conţine metode de învăţare după model american. Mă inspir din el în diferitele acitivităţi. Celelalte trei: 2 oamnei interesanţi şi tiza mea dragă. 

6.Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Nu ştiu dacă m-a schimbat el pe mine, trebuie să-l tot schimb eu pe el! :)) Totuşi, lăsând gluma şi răspunzând serios la întrebare, mi-a oferit posibilitatea să mă destind după o zi sau săptămână în care am tras ca sclavul pe plantaţie. 

7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

Să înveţe să meargă, să vorbească, să se şcolească, să emigreze, să-şi facă o viaţă a lui, independentă :)):))...asta dacă ar fi o persoană. Având în vedere că e un spaţiu nu am aşteptări de la el, ci doar de la mine. 

8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Cei care sunt în blogroll, de pe Facebook, de prin Rusia, SUA, Singapore, Germania, România, Marea Britanie, Italia, Spania şi cam atât. Probabil oameni care au dat de el printr-un search pe google, au intrat, le-a plăcut şi au revenit. Restul...e tăcere!

S-a terminat inchizitoriul şi văd că sunt încă întreagă! Se spune că leapşa trebuie să o dai mai departe. Cei care sunt în dreapta blogului meu şi au chef de chestionare sunt invitaţi să o preia. 

 

Delirium!

Într-o după-amiază se plimba tăcută printre rafturile magazinului, largi, late şi înţesate de fel de fel de nimicuri, de la mâncare, la adidaşi, tenişi, nişte ulei de măsline, o eşarfă violet, bomboane, gumă de mestecat, markere de diferite culori mai mult sau mai puţin ţipătoare, ca într-un bazar deocheat de pe străzile Marocului sau din pieţele Damascului. Totuşi ceea ce îi lipsea magazinului era aerul pur, nu cel condiţionat, atmosfera în care să inspiri şi să expiri. Aşa cufundată în gândurile ei, întrebându-se dacă să cumpere sau nu un iaurt dietetic sau mai bine unul cu fructe îi observase un umăr şi apoi un cot ca după să-i sară în ochi ceasul. Cunoştea alergătorul timpului foarte bine, era deosebit, nu scump, doar diferit şi trona pe mâna lui perfect, ca şi cum ar fi fost conceput numai şi numai pentru acea încheietură. Stă să se gândească dacă să intre pe acelaşi culoar şi să-şi lase ochii verzi să fie văzuţi sau să se ascundă după ficusul acela, sau lămâi sau ce plantă mai era şi aceea şi să-l urmărească cum caută pe raftul inimii alteia ceva ce nu este conştient că a găsit deja în atriul şi ventriculul ei. Până la urmă pentru a-l putea vedea mai bine îi făcu vânt coşului, cam gol de altfel şi se îndreptă spre casă să achite o roşie, un castravete şi un ardei căci de restul nu-şi mai aducea aminte şi chiar dacă şi-ar fi adus era prea absorbita de zâmbetul lui, de parfumul pe care îl lasă în urmă, de mersul lui , de oxigenul pe care îl respiră şi pe care ea îl inhalează, îl absoarbe dintr-o singură suflare. Când aproape plătea îi auzii vocea în spate şi fără a mai sta pe gânduri îl priveşte intens, mult mai adânc decât o făcuse vreodată  şi îi spuse din priviri că încă îl aşteaptă, că sufletul ei este virgin şi intact, că s-a vindecat şi nu mai suferă, că este ea, doar ea şi nicio urmă sau umbră a trecutului!!! Pentru a-i demonstra că nu glumeşte şi că libertatea şi-o strigă din orice por, îşi lipii buzele de buzele lui pline, începând să se adape din izvorul nesecat al dorinţei şi patimei pe care ani de zile a ţinut-o ascunsă de ochii lui albaştrii. La sfârşit zâmbind satisfăcută îşi plătii roşia, castravetele şi ardeiul, strigându-i de peste umăr: te aştept în parcare!Astăzi conduc eu!

Ce face omul când se plictiseşte?

Pentru că sunt o sangvinică incurabilă, căreia îi place să descopere şi mai ales să testeze lucruri noi, de câte ori mă plictisesc de obicei fac câte o prostie sau chiar mai multe. De exemplu, astăzi era să-mi stric blogul.Îmi place să-i schimb design-ul de câte ori mi se pare că a devenit plictisitor, dar pentru că mă am atât de bine la ceea ce se numeşte html şi pentru că nu-mi păstrez în arhivă celelalte formate, când am încercat un design nou mai că am murit de inimă. Nu înţelegeai nimic, nu se vedea nimic, ce era mai important era acoperit de culori intense, noroc că se vedea scrisul. Caut de nebună posibilitatea să mă întorc la vechiul design. Nimic, tot acela îmi rămăsese. Încerc altul, mai rău arăta!Până la urmă mă ajută memoria, asta care nu mă părăsşte aproape niciodată şi îmi aduc aminte de unde mi-am procurat actuala faţă a blogului pentru ca după cercetări şi răbdări să o găsesc şi mai să-mi vină să-mi lipesc buzele de monitor şi să-i fiu recunoscătoare ca un câine care îşi primeşte osul.

Pentru că aseară am fost la stomatolog astăzi nu sunt tocmai în culmea fericirii şi plictiseala mea, dar mai ales oboseala vine tocmai din emoţiile aşteptării momentului sadic de a sta pe scaun pentru ca să-ţi faci un bine de lungă durată sau cel puţin aşa te aştepţi să fie. De aici şi până la a distruge micul meu colţ virtual, desigur fără intenţie, poate doar din culpă,căci nu am urmărit rezultatul distrugerii feţei blogului meu, nu a fost decât un pas.Uneori fac lucuri haotice, fără să gândesc prea mult, de parcă un impuls al distrugerii zace în mine şi eu nu pot să împiedic apariţia acestuia. Când oboseala îmi dă târcoale, nu cea fizica, ci aceea psihică, îmi pierd din capacităţiile cognitive şi mă trezesc că fac lucruri sau spun lucruri pe care mai târziu le regret căci nu ar fi fost momentul să le scot în evidenţă. Este o modalitate autodistructivă pentru persoana mea, mai ales atunci când plictiseala se aşterne peste gândurile mele. 

One of us....

"Îţi iubesc pielea şi ochii!" La început mi s-a părut că îl aud ca prin vis, apoi îmi repetă, "îţi iubesc pielea şi ochii!"Mă gândesc că undeva în graba visului meu de a prinde metroul spre o staţie necunoscută vocea lui îmi şopteşte de noaptea trecută că îmi iubeşte pielea şi ochii, mă gândeam că unul dintre noi doarme şi celălalt visează pentru celălalt, iar eu sau el ne auzim cuvintele. Dar eu nu am spus nimic, tăceam în somnolenţa mea, spatele îmi era întors, niciun braţ nu mă cuprindea, nu putea să fie lângă mine, nu avea cum, fizic şi nici sufleteşte. Închid ochiul din interiorul sufletului şi îmi reiau alergatul spre nicăieri. "Îţi iubesc pielea şi ochii!"Un fior ca şi cum buzele tale ar sufla peste coloana mea obosită îmi încearcă spatele, deschid o pleoapă, destul de greu, apoi pe cealaltă ca în final să fiu cu privirea aţintită spre perete. Nu vreau să-mi întorc corpul către partea de pat goală şi rece căci sigur ştiu că nu eşti acolo, doar în mintea mea tulburată de albastrul irişilor tăi şi de parfumul cămăşii tale, doar acolo poţi să trăieşti, să respiri şi să mă iubeşti. Nu ai alt loc, nu te obosii să apari altundeva căci creaţia minţii mele nu poate umbla, nu poate vorbi, nu poate mânca, doar pe mine mă poate iubi. Mă întorc la somn pentru a doua oară şi nu îndrăznesc să privesc în partea cealaltă, indiferent cât de ireal sau de real ar fi! "Îţi iubesc trupul mai mult decât trupul meu, îţi iubesc pielea, ochii, vocea, zâmbetul, fiinţa, umanul şi sălbăticia!" Deja tresar căci plăsmuirea şi platonismul tinde să se transforme în adevăr. Îmi întorc trupul convulsiv şi enervată de şoaptele întortocheate ale creierului meu, te privesc în faţă, îţi ating buzele uimită, îmi plimb degetul mai întâi pe cea de sus, apoi pe cea de jos, apoi pe piept, pe mâini, pe coate şi mă întreb cum şi când ai apărut? Nu îţi spun căci mă priveşti intens,aşa cum mă priveai de prima dată şi îţi ceri scuze că m-ai trezit, dar trebuia să fii sigur că eu exist în patul tău şi nu sunt întruchiparea din mintea ta, cea care numai acolo poate să trăiască, să respire şi să te iubească, cea care nu am alt loc, care nu mă obosesc să apar altundeva căci creaţia minţii tale nu poate umbla, nu poate vorbi, nu poate mânca, doar pe tine te poate iubi!     

Burlăcia la genul feminin!

Aseară neavând ce face m-am uitat la un film destul de vechi dar cu conotaţii fireşti în societatea în care trăim. Cred că toată lumea îşi aminteşte de The Bachelor, o da, acel burlac care se credea un Mustang (mă refer la patruped şi nu la maşina care poartă acelaşi lume), liber să pască iarbă de toate mărimile şi de toate culorile. La bărbaţi problema căsătoriei este una genetică, se nasc cu gena fugitului de jug, se nasc să exploreze noi ţinuturi şi mai ales se nasc, în viziunea lor, liberi. Dar la femei?De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru? Nu numai bărbaţilor li se întâmplă să dorească să fie liberi, să se focuseze pe carieră şi pe succes, să muncească cât mai mult şi cu cât mai mult cu putinţă, să treacă de la o relaţie la alta şi chiar dacă se întâmplă să fie într-o relaţie de lungă durată să nu o oficializeze. Dacă femeia are asemenea gânduri de rebeliune societatea o condamnă. Mai auzi de la unii sau de la alţii că uite are 30 sau peste 30 de ani şi este nemăritată. Păi cine o mai ia?Când mai are timp să perpetueze specia, eventual cu vreo doi-trei copii? Nu contează că stă de dimineaţa până seara la job, că are maşina şi apartamentul ei, că poate să-şi permită două vacanţe pe an şi nu la Cucuieţii din Deal, că are o relaţie cât de cât stabilă şi dacă nu are timp de el, nu se supără căci şi el este la fel. De ce trebuie să ne înhămăm la ceva ce nu ne place. Nu este necesar ca femeia să-şi dorească să încheie un pact scris în faţa stării civile ca după patru ani de convieţuire rezulatul să fie sala de judecată (sau mai nou vreun notariat, asta dacă nu au uitat să fie civilizaţi). Nu este necesar să-ţi doreşti să întemeiezi o familie pentru că societatea te blamează sau te huiduie căci ai trecut de vârsta la care eşti capabilă să te măriţi şi aptă din punct de vedere legal, dar nu ai făcut-o. Dar dacă nu eşti aptă din punct de vedere emoţional?Dacă nu poţi să spui un da cu convingere, dacă nu poţi să fii sigură că el este the one and only (lucru cam greu de găsit şi one şi only)?Finalul filmului este acelaşi: nunta, una neobişnuită, nu contează, dar finalul este acelaşi, s-au căsătorit şi după cum spun poveştile au trăit fericiţi până la adânci batrâneţe. Yeah, sure!Bineînţeles că nu ştii cum au trăit căci nu ţi se prezintă şi partea de după, a regretelor şi a scosului ochiului, a alegerilor greşite, a adulterului şi în cele din urmă a despărţirii. Din moment ce poţi face toate aceste lucruri într-o relaţie neoficială, de ce să te oboseşti să o legalizezi?

Fragmente!

Mi-am lăsat ochiul de gheaţă în palma ta. L-ai privit şi l-ai aruncat. De atunci îmi caut vederea pe covorul prăfuit de visele mele moarte. 

Tu eşti şi TREBUIE şi A FI dar vreau să devii ESTE!  

Îi priveam perfecţiunea trupului şi am pornit spre el cu ghearele-mi de plumb şi am început să-l zgâriu şi să zbier că nu are inimă. Sfrideleam în corpu-i de humă, dar el nu se mişca, nu zâmbea. Am scormonit în carnea-i caldă şi i-am găsit inima pe care cu greu am putut-o desprinde. Era atât de rece.!Am aşezat-o în ungherul pieptului şi m-am gândit: doar de atât e capabil OMUL să iubească!

Într-o dimineaţă ţi-am auzit paşii pe coridor. Am tresărit crezînd că mă cauţi pe mine. Ai trecut de uşa mea şi ai lăsat pe prag cafeaua. Mi-ai pus frişcă în ea ca să mă îndulcească. Când uşor am deschis uşa, vaporii ei m-au orbit. Am putut să te observ doar prin ceaţă, depărtându-te încet. 

Mirosul de vişin mi-aduce aminte de beţie. 

Beţia, 

Alcoolul, te alină, când priveşti cu seninătate apartamentul, gol pe dinăuntru. 

Somniferele, semănînd cu o cetate, aleargă spre psihicul tău, 

care, de prea multă oboseală,

priveşte nedumerit către fotografia vieţii.

Greutatea îl apasă făcând inima

să picure lacrimi.

Warning! Fragmentele de mai sus au fost publicate în urmă cu zece ani. Orice tentativă de furt, se pedepseşte conform Legii Nr. 8 din 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Avertismentul este valabil pentru întreg conţinutul blogului.