Conversaţii cu...

...mine aş putea spune, cu alte persoane, cu prietenii, cunoscuţii, cu trecătorii, cu un câine sau o pisică sau vreun alt animăluţ, depinde de preferinţe. Conversaţia face bine spiritului şi ideii de informare. Atunci când conversăm ne exprimăm ideile, temerile, aşteptările, unii chiar frustrările, alţii îşi exprimă punctul de vedere cu privire la ceea ce ne înconjoară şi tot aşa. Ce ne face să conversăm, să nu suportăm tăcerea pentru prea mult timp, să intrăm în dialog cu cineva? Cred că teama de a-ţi pierde capacitatea de a purta o conversaţie, formală sau informală, teama de a nu te face auzit, teama că s-ar putea ca numai tu să treci printr-un anumit eveniment, să fii singurul care s-a lovit de acea problemă, teama de eşec şi nu în ultimul rând teama de sine. Toate aceste temeri ne fac să ne dorim să conversăm, să ne expunem în cuvinte ceea ce de fapt simţim la un anumit moment din viaţa noastră. Experienţa şi simţul comun ne învaţă că dacă trecem printr-un anumit eveniment nu înseamnă că suntem singurii care fac acest lucru şi că cineva în mulţimea în care ne petrecem viaţa a mai trecut prin aşa ceva şi are idee cam cum ar putea să se sfârşească. Desigur pentru fiecare individ în parte sfârşitul vine în diferite forme pentru că nu poţi să ceri să fie totul echivalent.Desigur până la final drumul poate să fie acelaşi, circumstanţele pot să fie asemănătoare sau echivalente, dar,  pentru că suntem diferiţi unul de celălat şi pentru că experienţa noastră este diferită, finalul se va scrie cu totul altfel. Conversaţia este cheia aflării finalului, prin conversaţie poţi să-ţi faci o idee cu privire la posibilităţile pe care le vei întâmpina atunci când trebuie să tragi linie. O bună conversaţie te poate pregăti pentru ceea ce tu crezi că nu vei fi niciodată pregătit şi acest lucru se întâmplă datorită faptului că totul este supus ciclicităţii. Nimic nu se întâmplă fără să nu se mai fi întâmplat, căci dacă ne-am lovi de noutate nu am şti ce să facem cu ea, nici în plan personal şi nici în cel profesional. 

Just me...

De ieri mi-am dat seama că nu am mai scris de multişor, aproape de o lună şi mi-am spus, de ce să scriu doar când sunt îmbufnată sau copleşită de sentimente contradictorii, plus o tonă de probleme de rezolvat şi un alt kilogram de tratate de citit. De ce să scriu doar când plouă afară şi în suflet, de ce să scriu doar când norii se adună şi nu poţi vedea dincolo de aparenţe sau vezi, dar nu înţelegi. Ei bine astăzi scriu fiind soare afară şi undeva în colţişorul meu ascuns, acolo unde trebuie să fie soare mai tot timpul, dar, din păcate, cotidianul îl cam face să apună, sau să nu răsară deloc. Astăzi este atât de mult soare, atât la propriu, cât şi la figurat, încât simţi cum se prăjeşte cordul şi encefalul în acelaşi timp, atât de mult soare încât chiar dacă ai vrea să fii posomorât, pur şi simplu nu îţi va ieşi!!! Ar cam trebui să fie aşa în fiecare zi, nu în atmosferă, căci ce e prea mult strică, dar în viaţa cotodiană, soare în visele noastre şi în cele mai ascunse secrete, soare în ochii celuilalt, fără motiv, sau doar simplu pentru că este. Spuneam că nu sunt de acord cu destinul, cu determinarea, dar astăzi, probabil din cauza soarelui, m-am decis să mă las pe mâna lui, să ia el hotărâri pentru mine, să decidă el dacă să fie dreapta sau stânga, să fie el cel care îşi pune amprenta pe viitorul meu. Nu de alta, dar dacă va ieşi rău măcar să am şi eu pe cine să dau vina, să spun că el, DESTINUL, a greşit ruta, că trebuia să ocolească drumul, nu să meargă drept!!! În felul acesta mă scap de povara responsabilităţii. Şi tocmai pentru că astăzi este soare vreau să fiu iresponsabilă, haotică, lipsită de direcţie şi indecisă, vreau să fiu liberă să aleg sau nu un drum, să fiu liberă să respir aerul pur sau nu în modul în care vreau eu!!!Astăzi sunt eu, doar eu, cu slăbiciuni şi defecte, cu vise sparte dar pe cale de a le recupara, cu dorinţe care mai de care mai deocheate, eu cu tot ceea ce sunt, indiferent dacă îi place cuiva sau nu.

Cum facem faţă aşteptării şi stresului?

Probabil că acum vreo trei sau patru ani aş fi spus că ţip sau am o stare iritabilă, atât faţă de mine cât şi faţă de ceilalţi. Ideea cea mai tâmpită din lume este să-ţi descarci nervii aşteptării, urmaţi de cei ai stresului pe cei din jur. În primul rând ceilalţi nu sunt vinovaţi de problemele create de alţii pentru tine şi nici de problemele pe care ţi le-ai creat singur. În al doilea rând chiar dacă ar avea bună voinţa să te ajute, nu ar avea cum căci în momentul în care îţi creşte adrenalina datorită situaţiei în care te afli, instantaneu ţi se aşează pe ochi o ceaţă, o ceaţă atât de deasă încât oricine ar zice ceva tu mai mult ca sigur vei interpreta în mod greşit, căci creierul refuză să accepte şi alte posibilităţi în afara celei existente. 

Spuneam că înainte ţipam sau îi agasam pe cei aproriaţi mie. Urât din parte mea, ştiu, dar după ce intervine această maturitate-bătrânicioasă a existenţei noastre, îţi dai seama că te agiţi degeaba atunci când nu depinde de tine situaţia respectivă, când eşti un simplu pion pe tabla de şah şi cel sau cei care fac mişcările te va conduce spre victorie sau spre eşec. Bineînţeles tot timpul se lasă cu nu este drept, dar de ce mie, dar de ce acum, dar aveam planuri, dar chiar nimeni nu înţelege? Chiar dacă înţelege nu poţi să schimbi cursul lucrurilor eşti prins între ceea ce trebuie să faci şi ceea ce ai vrea să faci, dar asta nu înseamnă că întotdeauna ceea ce trebuie este şi bine sau necesar pentru persoana ta. 

Am descoperit că atunci când te apasă aşteptarea, când îţi simţi inima bătând cu intensitate nu numai în piept ci şi la nivelul gâtului, simţind cum uşor, uşor ai putea să ajungi să te sufoci, cel mai bine e să asculţi muzica preferată, o melodie ritmată, ceva care să te relaxeze, indiferent de gen, dar care pentru tine să fie un afrodisiac. Dacă te ţin nervişorii poţi să citeşti, chiar să încerci să înveţi ceva, dar cu condiţia să nu îţi zboare gândul la problema stresantă şi anxioasă. Poţi să dansezi în colţul tău enigmatic (dacă nu eşti la job) sau pur şi simplu să te plimbi în parc, orice pentru a îndepărta starea de nelinişte şi de nervozitate. Oricum oricât ai încerca să fugi de ceea ce într-un univers determinabil îţi este scris tot nu vei reuşi, având în vedere că dacă astăzi ai ales o cărare pe partea stângă şi tu trebuia să fii pe drepta, după ce ai ocolit ca disperatul, vei ajunge tot la dreapta, într-un final. Al naibii liberul arbitru!!!

Deja-Vu!

Pentru că sunt o obsedată a timpului în lipsa obsesiei timpului pentru persoana mea şi pentru că patima aceasta a scurgerii neputincioase cu care ne pedepseşte în fiecare zi îmi creează spasme nervoase, am devenit prizoniera unui cuvânt: Deja-Vu! Al naibii cuvântul ăsta parcă este construit din mult mai multe înţelesuri. La bază într-adevăr constă în starea pe care o ai atunci când un eveniment sau porţiuni dintr-un eveniment ţi se par că le-ai mai văzut, că le-ai mai trăit, că există o ciclicitate şi repetivitate în tot ce ai făcut până atunci şi vei mai face.Dar există şi alte lucruri dincolo de baza aceasta a cuvântului. Prima dată când am avut sentimentul de transpunere în ceva ce am mai fost şi în evenimente ce s-au petrecut am avut-o pe la 14 ani, într-un spaţiu familiar. Mi-am spus că e de vină rutina şi creierul obosit, asimilând evenimentele respective într-o ordine perfect normală. Apoi timpul a trecut, am uitat de transcederea mea în lumea trecută, când s-a întâmplat să descopăr filosofia şi scurgerea timpului. Deja înaintasem în vârstă şi citeam ce nu ar fi trebuit să citesc atunci, dar care m-au ajutat în viitor. Oricum în momentul în care am descoperit ca pot exista mult mai multe dimensiuni şi că practic timpul meu se poate plia (ipotetic vorbind) în timpul altuia, ei bine de atunci nu am mai avut linişte şi pace, devenind conştientă, ca oamenii din peştera lui Platon, că am văzut idei.Numai că ceea ce văzusem eu nu-mi prea place, această imposibilitate de a nu putea schimba evenimentele, de a nu putea să turn the tide sau turn the clock. De la nemulţumirea mea şi până la a descoperi filmul Deja Vu a fost un singur pas. Deşi are unele lacune, filmul prezintă posibilitatea lumilor paralele, dar cel mai important îţi dă posibilitatea de a te întoarce în timp şi de a schimba ceea ce ai vrea să schimbi. Deşi memoria este selectivă şi cei care se vor întoarce nu îşi vor aminti, până la urmă nu se va aplica principiul Maktub-Aşa stă scris! Destinul nu îţi mai stă cocoţat în frunte şi nimic din ceea ce ai face nu îl schimbă. Aici timpul şi spaţiul devin una şi culmea atât el cât şi ea, indiferent în ce dimensiune ar fi se pot simţii, la un anumit moment. Până la urmă sentimentul să fie mai presus de timp? Căci ceea ce ochii tăi au văzut odată s-ar putea ca encefalul să nu mai uite niciodată. Până la urmă de aceea există memoria colectivă: în encefalul meu strămoşii mei şi-au lăsat urmele paşilor lor!

Fresh Air!

De obicei în weekend mă prinde dorul de emigrat. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum se trezeşte aşa în mine o perspectivă de a-mi face bagajele şi a ţipa cât mă ţin plămânii de tare, aşa ca în melodia aceea cunoscută, "MAMĂĂĂ PLEC ÎN AMERICAAAA!!!!", de a lăsa tot neamul ăsta şi toate deciziile de durut capul în urma mea şi de a pleca unde văd cu ochii, cât mai departe de aici şi cât mai aproape de acolo. Unde e acolo?Să fiu sinceră nici eu nu ştiu. Într-un timp, acum foarte mulţi ani, când aproximativ toţi românii erau înnebuniţi după Loteria Vizelor, acolo era USA, recunosc şi acum m-ar tenta gândul să mă duc la Ambasada SUA şi să cerşesc o viză, să mă leg de gardul ală şi să stau acolo până poate li se face milă şi spun ia naibii viza şi du-te, du-te numai să nu te mai vedem, că ne-ai înnebunit. Dar cu cât îmbătrâneşti gândul de a o lua de la capăt peste un ocean şi câteva ore considerabile de zbor, cam dispare. Ce perspective rămân?Europa e aproape, nu am nevoie de vize, de green card, de noroc cu carul de a fi aleasă de un calculator la extragere, de cunoscuţi care să mă primească şi să ma îndrume prin întortocheatul New York. Am nevoie doar să-mi găsesc un job, să-mi fac bagajele şi să sar în avion cu destinaţia...şi gata, sunt în altă ţară, în altă civilizaţie, respir fresh air şi totul ar părea ca în basme. Şi totuşi în imbecilitatea mea de a rămâne aici, de a mă chinui undeva unde nu poţi să reuşeşti fără să cotizezi, de a aştepta ca Senatul să voteze o lege şi ca Ministerul Justiţiei să dea studiul de impact şi locurile disponibile pe următorii ani în Magistratură, în fiertura asta de a nu şti astăzi ce se va întâmpla mâine, de a nu şti dacă mai susţi sau nu examenul care ar fi trebuit să-l susţi în trei luni şi de care se leagă întreaga ta viaţă, în toată nebunia asta şi în tot stresul, ironic sau nu, eu rămân. Să fie sadism, să fie o plăcere perpetuă pe care o găsesc în faptul de a mă chinui, să fie o boală compulsiv-obsesivă de a crede că până la urmă voi reuşi şi aici?Nu ştiu sincer ce poate fi, nu ştiu sincer ce bacterie circulă prin aerul acesta românesc care mi-a intrat în sânge şi văd că stă încă bine lipită. Cred până la urmă că acel New York, if I can make it there, I can make it everywhere...s-ar traduce în Romania, if I can make it there, FOR CERTAIN I can make it everywhere!!!Cert este că uneori gândul îmi zboară peste mări şi oceane, că de multe ori aş vrea să locuiesc în The Big Apple, şi să văd nu departe în zare Libertatea Americană. Dar la fel de multe ori, sau poate chiar de mult prea multe ori, îmi place să mă trezesc în hibridul nostru de libertate, cu toate stângăciile lui. Sunt curioasă cât mai rezist!?!?

Cuvântări despre cuvinte

Când am început să scriu pe blog am avut un gând bine definit, gen, să pot să mă destresez, să-mi construiesc lumea mea virtuală, acolo unde pot să spun ce vreau, când vreau şi cum vreau, fără interdicţii stupide de etichetă şi de epatare. Nu că m-aş ascunde prea mult în viaţa reală şi nu aş spune ce îmi trece prin cap atunci când se schimbă radical mersul normal al lucrurilor, dar totuşi in the real life, exprimarea pe care o alegi trebuie să fii sigur că nu aduce prejudicii celui care te ascultă, de orice tip, fie fonice, fie comunicaţionale, fie sintactice sau morfologice. E valabil şi pentru scris, în ceea ce priveşte sintaxa şi morfologia.Cât despre poluarea fonică a scrisului, având în vedere că fiecare persoană foloseşte diferite tonalităţi când citeşte rămâne la latitudinea fiecăruia cum înţelege şirul pe care îl lecturează şi cât vrea să înţeleagă din el.Comunicarea prin intermediul scrisului poate fi uneori dificilă, având în vedere că îţi lipseşte intonaţia, dar dificil de pătruns este şi sensul cuvintelor. Am experimentat destule situaţii în care am fost întrebată pe messenger ce am vrut să zic şi la rândul meu am întrebat de mii de ori pe interlocutorul meu ce a vrut să zică. Comunicarea prin scris este defectuoasă, se loveşte de barierele întelegerii şi cum fiecare înşelegem diferit se întâmplă deseori să vedem partea negativă a lucrurilor şi nu pe cea pozitivă. De asemenea există şi bariera limbajului, modul de a fi interpretate expresiile, de percepere a termenilor, de regiunea din care provii. Înţelesul diferit al unor cuvinte din regiuni ale aceleiaşi ţări ne fac să pricepem ideea diferit. De aceea este mult mai greu să comunici în scris ceea ce ai de comunicat faţă în faţă. Tonalitatea, gesturile, privirea, mai ale ochii, te trădează atunci când vrei să spui ceva şi de fapt te gândeşti la altceva sau pur şi simplu nu te gândeşti la nimic, dar continui să comunici cu cel din faţa ta pentru respect. Când scrii poţi să faci câte pauze vrei tu, poţi să dai un delete la cei ai scris mai sus dacă nu îţi place fraza precedentă şi nu se potriveşte conţinutului, poţi să dai un repeat la  o melodie, poţi să mai si întreţii încă vreo trei conversaţii cu căsuţele virtuale de pe monitor, într-un cuvânt eşti liber să te exprimi în mai multe moduri. Dar când trebuie să comunici oral lucrurile se schimbă, din păcate nu poţi da delete la ceea ce ai spus cu un minut sau două înainte, nu poţi să ştergi cu buretele ceea ce interlocutorul tău a auzit cu cîteva secunde înainte, chiar dacă ai rănit şi îţi pare rău, degeaba spui nu am intenţionat să spun ceea ce am spus, pentru că ai fost auzit. Cuvintele au cea mai mare forţă distructivă, distrug înainte de a apăsa cineva pe vreun trăgaci, prin sensul lor şi prin modalitatea de expunere. Cuvintele sunt crucea noastră pe care o purtăm veşnic, sunt cele pe care le spunem şi după ne pare rău, dar sunt cele care rămân undeva în suflet şi supurează ca o rană neîngrijită pentru a ieşi la suprafaţă ori de câte ori amintirile ne invadează. Cea mai mare pedeapsă a omului au fost şi sunt cuvintele. 

Memories

Am stat un moment pe gânduri, picând în transă şi mi-am adus aminte cât de mult îmi plăcea să ascult muzică italiană, mai ales pe Albano şi Romina Power. Pentru că timpul are sau nu răbdare cu mine în fiecare dimineaţă îmi mai vine în minte o melodie care ar trebui să răspundă întrebărilor mele şi care ar trebui să mă facă să mă simt mult mai bine, să uit de coşmarul pe care l-am avut, să încep o nouă zi cu fruntea sus şi cu armele potrivite pentru atac, să lupt din nou pentru părticica aceea care de fapt ar trebui să fie de drept a mea. Ce prostii vorbesc şi eu, nimic nu e de drept al nostru, ideea aceea că ne naştem egali, că suntem liberi şi avem drept la viaţă, sănătate, securitate, proprietate sunt doar nişte simboluri ale unui curent numit democraţie. Din păcate nu avem dreptul la nimic, acest drept de a avea trebuie să ni-l câştigăm muncind pe brânci, ce proprietate să ai că nu ţi-o dă nimeni, trebuie să te speteşti pentru ea, ce libertate să ai dacă nu o vrei, nu o simţi, nu te naşti cu ea în străfundurile fiinţei tale, securitatea, ar trebui să deschizi bine ochii la cine te înconjoară şi sănătatea e relativă, aşa cum este omul, relativ, fie o ai, fie nu. Deci pentru a avea trebuie să dai tot ceea ce ai, pentru a câştiga trebuie să sacrifici, pentru a exista trebuie să începi să fii, să fii o parte din ceea ce ai vrea să devii. Nimeni nu dă nimănui nimic pe gratis, nimeni nu oferă nimic fără a i se oferi ceva în schimb, se numeşte troc care a evoluat în comerţ şi are diferite forme. Din moment ce nimeni nu are grijă ca noi să avem ce ne împiedică pe noi să depunem eforturi pentru a avea. Cineva m-a întrebat dacă vreau să fiu fericită şi am răspuns că da, spunându-mi că secretul e la mine, fericirea constă în simplul fapt de a nu cere nimic nimănui, în faptul de a lupta pentru ceea ce vrei tu fără a fi ajutat, de a da din coate şi de ieşi la suprafaţă câştigător, atunci vei fi cu adevărat fericit. Aplicam ceea ce mi-a spus de mult timp, din punct de vedere profesional, aşa este, tu trebuie să fii sigur pe puterile tale şi să demonstrezi ceea ce ştii. Cât despre ceea ce se numeşte inimă povestea este cu totul alta, mult mai cuprinzătoare şi compactă, cu multe semne de întrebare, cu multe idei de libertate în contrast cu ceea ce partenerul vrea, cu multe probleme de genul eu şi el sau noi doi, cu mult prea multe necunoscute. Dar pentru că nu pot să-mi stăpânesc inima care tot timpul se trezeşte că mai vrea ceva mă gandesc la Albano şi Romina care spun "Tu soltanto tu, mi hai fatto innamorarare, facendomi sognare un po di piu", căci dragostea se consumă şi ne consumă, în acelaşi timp, pe toţi.Cel puţin pe mine mă arde, provocându-i sufletului combustii. 

Sex-Blogg sau Blogging-Sex?!?

Cred că există o strânsă legătură între scrisul pe blog şi sexul de care ai parte într-o relaţie. Din păcate ambele se îndreaptă spre un coeficient negativ. Cum vine asta?Simplu. Cum la început te prinde euforia şi pasiunea de a-ţi exprima sentimentele prin scris pe propriul blog şi dacă nu-ţi ajunge şi pe al altora prin diferite comentarii şi propuneri, la fel stă treaba si cu sexul într-o relaţie. La început pur şi simplu ai sări la propriu pe partener, oricând, aproape oriunde, nu contează ora, nu contează că este lumină sau întuneric, contează să-şi satisfaci plăcerea, să te simţi euforic, să-i dai piticului de pe creier câtă endorfină vrea, să-ţi potoleşti testosteronul şi în cele din urmă să zâmbeşti tâmp către celălalt. La fel cum atunci când îţi începi blogul ai mii şi mii de idei pe care de abia aştepţi să le dezvolţi, la care visezi nopţi întregi, la fel se întâmplă şi în relaţie. După trei luni te trezeşti în pană de idei, sexul devine monoton din moment ce ai abuzat de musculatura celuilalt la fel de mult cât a abuzat şi el de a ta şi dintr-o dată te trezeşti că scade în frecvenţă, devine neregulat şi uneori chiar uiţi de existenţa lui. Ei bine nu chiar în trei luni se întâmplă acest lucru, dar în trei ani mai mult ca sigur. Să-i dau oare dreptate domnului cu dragostea durează trei ani?Nu ştiu, mă mai gândesc. Din moment ce dragostea durează numai atât activitatea sexuală s-ar putea să nu atingă onorabila vârstă.Să mă întorc la comparaţie. Este interesant cum dispare interesul, atât pentru a scrie pe blog, cât şi pentru partenerul de sex, se diminuează,nu mai este capabil nici partenerul şi nici scrisul pe blog să-ţi ofere satisfacţie. Într-adevăr mulţi nesatisfăcuţi pe lumea asta! Eu sunt de părere că o dată ce ţi-ai pierdut interesul, fie pentru scris, fie pentru partenerul de sex (căci de viaţă nu pot să-l numesc, implică mult prea multe compromisuri şi dureri în plus de cap)mai bine o laşi baltă, adică laşi blogul în paragină şi îţi cauţi un nou partener, căci cine ştie peste cine dai şi s-ar putea să-ţi deschidă apetitul şi pentru scris!