Bilanţ!

Deşi nu era ziua mea, ieri am primit două urări care m-au emoţionat, atât prin conţinutul lor, cât şi prin faptul că proveneau de la două persoane dragi. Prima mi-a urat să-mi găsesc pe cineva cu un suflet la fel de mare ca al meu, iar cea de a doua persoană să-mi vină superb roba de magistrat. Nu ştiu cât de mare şi nici cât de mic este sufletul meu, nu ştiu când şi unde îl voi găsi pe cel care să fie apropiat de inima mea, dar ştiu sigur că pentru a avea roba depinde doar de mine, de eforturile mele, de răbdarea mea, de memoria mea şi mai ales de munca depusă pentru a accede acolo unde îmi doresc. 

După un an relativ greu, în care am străbătut mai multe dumuri decât îmi propusesem, în care am reuşit să termin ceea ce am început în urmă cu patru ani, abia acum reuşesc să spun că m-am liniştit cât de cât, că am ajuns la momentul în care calmul s-a lăsat peste zilele de tumult, la momentul în care pot să respir uşurată căci cea mai mare parte din drumul acesta greu s-a terminat şi mai sunt puţine luni până când voi culege ceea ce am semănat. Depinde cât de bun agricultor am fost pentru ca în august roadele să fie perfecte, dar având în vedere că zodia şi ascendentul m-au înzestrat cu destulă putere şi cu foarte multă încăpăţânare şi putere de muncă obsesivă, sunt mai mult ca sigură că roadele vor fi aşa cum îmi doresc de mult timp. 

A venit timpul să-mi fac bilanţul pentru ceea ce s-a întâmplat anul acesta care e pe cale să treacă şi privind în urma mea îmi dau seama că am câştigat câţiva prieteni dragi, care ştiu tot timpul cum să mă încurajeze,chiar dacă sunt departe, care au o vorbă bună ori de câte ori oboseala, îndoiala, teama de eşec îmi cuprind sufletul, care ştiu cât de important este pentru mine că ei sunt aproape de mine şi care ştiu că oricând eu le sunt alături. Prietenia lor şi încrederea lor m-au făcut de foarte multe ori să continuu acest drum, să dau tot ce am mai bun din mine, să ştiu că sunt mult mai bună decât cred eu că sunt, să ştiu că sunt iubită şi apreciată, să ştiu că oricând am nevoie găsesc un umăr pe care să plâng, iar ei la rândul lor vor fi răsplătiţi pentru eforturile lor. 

Abia ieri mi-am dat seama că deţin comori, că am tot ce şi-ar putea dori cineva: sănătate, prietenie, iubirea familiei mele, linişte şi putere de muncă. Nu ştiu dacă am ajuns la acest rezultat datorită anului acesta, mai mult datorită anilor care au trecut, dar per ansamblu pot spune că sunt mulţumită de ceea ce am dobândit. Simt că anul viitor va fi unul mult mai bun decât acesta, undeva în interiorul meu ştiu că viaţa mea se va schimba din bine în aproape perfectă.

Happy Birthday to...my blog!!!

LA MULŢI ANI BLOGULUI MEU!!!Mi-am amintit de dimineaţă că astăzi împlineşti un anişor, primul tău anişor, dar pentru că am fost atât de prinsă de mine şi de alte persoane nu am avut timp să-ţi spun, să-ţi spun.....

...Să-ţi spun că atunci când te-am creat, anul trecut pe vremea aceasta, viaţa mea se îndrepta spre...era nelinişte, zbucium, întrebările roiau când în susul când în josul capului meu, îndoielile îmi cuprinseseră inima şi sufletul şi am simţit că trebuie să deschid uşa demonilor, să-i las să iasă, să mă lupt cu ei şi să înving în cele din urmă. De aceea te-am creat, pentru a putea să-mi demonstrez că scrisul nu ucide, că plăcerea de a scrie şi de a aşterne cuvintele, oriunde, nu numai pe coala albă de hârtie, e tot ce ai nevoie pentru a descoperi noi orizonturi. 

S-au schimbat multe într-un an, am realizat şi mai multe, dar cel mai important lucru pe care l-am îndeplinit a fost că am devenit treptat o altă persoană, că mă pot privi prin ochii mei aşa cum ar fi trebuit să mă privesc mereu, fără să fiu nevoită să las privirea jos. Am redevenit cum am fost odată, după multe căutări şi uitări, în sfârşit sunt eu. M-am regăsit. De aceea....LA MULŢI ANI, BLOGULUI MEU!

Vine, vine...Craciunul, cine credeaţi ca vine?

Bun, mai sunt 3 zile, de fapt mai puţin, până când Moşul ală mic şi ramolit, pervers din fire, care tot timpul promite şi nu se ţine de cuvânt,  vine la cei care au fost cuminţi, harnici, ascultători şi le lasă...ce?Cum ce?Ceea ce i-au scris, trimis, amintit, ceea ce şi-au dorit, asta le va lăsa sub bradul plin de decoraţiuni. Cică anul ăsta se poartă violetul în brad, aşa că daţi o fugă în Mall până nu se epuizează stocul de violetisme şi staţi la o coadă kilometrică şi după ce sunteţi destul de vlăguiţi de aşteptat, eventual nu mai are casa hârtie sau nu poate să vă schimbe bancnota mult prea mare de lei, că de euro încă nu se pune problema, după atâta forfotă, ieşiţi triumfători şi simţiţi că vin sărbătorile. 

Dar cum bine spune această fotografie să fie un Crăciun cât mai fericit, extraordinar de fericit, graniţele fericirii să fie de mult depăşite, să plesnească miocardul de atâta euforie. 

Stau şi mă gândesc că totul durează cel mult două zile, două zile în care ne prefacem că suntem altfel, două zile în care vrem să părem mai buni, mai iubitori, în care ne ascundem feţele obosite de atâta dramă în viaţa noastră şi zâmbim tâmp pe la colţuri, căci este Crăciunul şi trebuie să fim veseli şi fericiţi. Câţi dintre noi îşi aduc aminte ce înseamnă cu adevărat Craciunul?Câţi mai ştiu că, de fapt, de Crăciun nu vine habotnicul acela de Moş, ci după cum se spune, s-a născut Iisus?Câţi ştim că este o Sărbătoare a Renaşterii, a Redescoperirii, a făcutului unui bilanţ şi a trage linie şi a spune cât de mult vrei să te schimbi pentru Crăciunul viitor.Puţini, din păcate, căci suntem prea tulburaţi de comercialitatea Crăciunului pentru a ne aduce aminte de simbolismul lui. 

Oricum ar fi, orice vine sau nu vine, ar trebui să spunem stop, să gândim cu sufletul şi să ne dorim ceea ce ne poate face fericiţi pe termen lung şi nu pe termen scurt. 

Eu îmi doresc un vin fiert cu scorţişoară, tone de sănătate pentru mine şi pentru cei care îmi sunt dragi şi îi iubesc necondiţionat şi îmi mai doresc să ajung ACOLO. Pentru mine ar fi Crăciunul în fiecare zi dacă aş ajunge ACOLO!Dar până atunci voi face tot posibilul pentru a fi sigură că am o şansă să ajung acolo!

Crăciun Fericit!

My passion is you...

Acum fiecare nu are decât să înlocuiască acel you cu ce vrea şi cu cine vrea. Poate să fie la fel de bine şi un it, dacă ne referim la animale, obiecte, plante. Pasiunea mea eşti tu. Dar care tu?Tu cel care mereu pleci?Tu cel care nu faci nimic la fel, dar poţi să rămâi surprinzător prin tăcerea ta?Tu cel care preferi singurătatea şi tristeţea în locul abandonului, extazului, iubirii pasionale?Tu cel care priveşti fără să ţi se mişte un muşchi atunci când eşti cuprins de gândurile job-ului tău? Care dintre aceşti tu reprezinţi pasiunea mea?Nu mă surpinde să spun că niciunul. Niciun tu din cei enumeraţi aici nu întruchipează nopţile lungi de insomnie, vecine cu disperarea,nevrozele aşteptării, disperarea că răsare soarele şi tu din nou lipseşti. Tu nu eşti aşa sau cel puţin nu îmi amintesc eu că ai fi aşa. Tu simţi, căci am văzut în ochii tăi, ţi-am privit gândurile în acea secundă nefastă în care am înţeles că fără respiraţia ta nu aş putea să trăiesc, în care am înţeles că fără ochii tăi sunt oarbă, că fără buzele tale ale mele se veştejesc, că fără parfumul tău, eu mă ofilesc. Ştii cât urăsc secunda aceea nefastă?Ştii cât mă doare secunda aceea nenorocită în care am văzut că eşti ceea ce am aşteptat o viaţă, în care am ştiut instinctiv, chiar dacă atunci am respins orice idee şi orice gând, că îmi aparţii, dinainte de toate şi mult după sfârşit? Ştii cât de mult urăsc laşitatea mea şi tăcerea ta?Ştii cât de mult urăsc zodiile noastre, karma, destinul, distanţa şi tot ce mă înconjoară în absenţa ta?Ştii că mi-am promis să nu mai iubesc, să nu mai simt nimic pentru nimeni, niciodată, să tai în carne vie, să sfâşiu aşa cum am fost şi eu sfâşiată, să mă lupt fără a avea regrete, să calc peste cadavre, să nu mă intereseze sentimentele altora, să fiu rece ca gheaţa?Cred că ştiai, altfel nu m-ai fi privit atunci cu toată fiinţa ta, cu tot sufletul tău dezbrăcat de orice gând negru, de orice calcul al paşilor tăi, de orice răutate. Privirea ta încă îmi arde retina şi am impresia că te-ai aşezat pe ea ca un leocoplast!De câte ori încerc să te desprind, durerea este insuportabilă, mai ales că ochii tăi au devenit ai mei. Pasiunea mea eşti tu... 

De ce iubesc România?

Înainte aş fi spus că este o întrebare capcană, cu multe ascunzişuri, cu multe idei interpretative, cu multe faţete ascunse, însă acum gândindu-mă mai bine este o întrebare perfect normală, transpusă în termeni mai simpli sunând cam aşa: de ce îţi iubeşti ţara, patria, pământul, casa, familia, copiii, nepoţii, aerul pe care îl respiri şi îl împarţi cu cei care vorbesc aceeaşi limbă?

Prima dată când mi-am dat seama că iubesc pământul în care m-am născut a fost când m-am întors. Abia atunci, când vii acasă, când gara şi peronul obosit de vuietul trenurilor, te primesc ca pe fiul rătăcitor, abia atunci când tălpile tale ating pavajul şi când nările tale respiră aerul pur, abia atunci îţi dai seama că eşti ACASĂ! Iar acasă unde poate fi în afară de locul în care te-ai născut,în afară de spaţiul în care ai devenit ceea ce eşti, ceea ce sperai să fii, ceea ce poate că ai reuşit în parte, sau poate încă mai lucrezi la ceea ce ai visat?

Pentru mine acasă şi implicit România înseamnă mai  mult decât o simplă ţară, mai mult sau mai puţin şchioapă, oarbă sau pur şi simplu neglijentă. Înseamnă sângele familiei mele, acelaşi ADN care mi se scurge prin vene în fiecare zi, înseamnă arborele genealogic, înseamnă rude mai bune sau mai rele, dar până la urmă le accepţi căci sunt familia ta, înseamnă posibilitatea de a mă exprima în limba în care am spus primele mele cuvinte. 

Nu aş putea să-mi imaginez Crăciunul în alte părţi, pur şi simplu mi s-ar părea sinistru. Nu aş putea să-mi imaginez zăpada altora, mirosul bradului combinat cu coaja portocalelor, cozonacii şi vinul fiert cu scorţişoară pe alte meleaguri. Orice altă sărbătoare este suportabilă prin alte părţi, dar încărcătura Craciunului este unică, traversând sufletul fiecăruia şi lăsând în loc lumină şi linişte.

Totuşi de ce iubesc România? Pentru că sunt o visătoare care încă crede că poate fi şi mai bine, pentru că speranţa mea nu s-a risipit ca vântul după o noapte ploioasă, pentru că pot să mă bucur de o piesă de teatru în limba mea, pentru că pot să fiu liberă şi aici şi acolo, oriunde, pentru că am şansa să fiu eu. 

Tasta mea preferata: DELETE!

Mi-a venit ideea de a şterge toată existenţa mea virtuală. Începând cu contul de Facebook, ajungând la adresele de e-mail, cele personale, cele de job în care chipurile eşti om prezentabil, respectabil, un profesionist în domeniul tău, ajungând la blog şi terminând cu ceea ce apare pe google când dau un search după numele meu. Ultima parte şi să-mi doresc nu o pot şterge având în vedere că nu depind de mine acele intrări, dar mă mulţumesc numai cu conturile mele, cu tot ceea ce ţine de o existenţă în paradoxalul online. 

Am început să prind o adevărată aversiune faţă de inexplicabilul gest de a deschide PC-ul la ora matinală, cu o cafea aburindă pe birou şi a începe încet-încet să te loghezi şi să te conectezi la o lume creată de tine, la ceea ce utopic vorbind reprezinţi online. Apoi urmează messengerul, să vezi cine a ajuns la muncă, cine nu are chef în ziua respectivă, cine se simte abătut ca şi tine. Mai nou stările se trec ca status pe Facebook sau pe Twitter, de el am uitat şi de Google plus la fel. Noroc că nu am conturi şi acolo căci sigur mi-aş mai pierde încă o oră preţioasă din existenţa mea reală checking and checking nici eu nu ştiu ce. 

Am încercat să mă dezintoxic de a acest online, de reţele sociale, de messenger şi să nu le mai folosesc măcar pentru trei săptămâni, să văd dacă viaţa mea s-ar schimba într-un mod drastic, dacă nu aş putea să respir fără ele, dacă aş avea atacuri de panică, dacă acele momente pierdute în mintea mea virtuală nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Surpriza a fost că am rezistat maxim cinci zile şi nu la capacitate maximă, am trişat, am folosit messengerul, dar mai răruţ că e mai drăguţ şi doar în scopuri pur muncitoreşti şi informaţionale. Rezultatul: am câştigat timpul acela de a face şi altceva, în afara butonatului frenetic, în afara unor update-uri de status mai mult sau mai puţin interesante. Am câştigat o oră de relaxare, de plimbare printre oameni reali, printre suflete ca şi mine, dar nu prinse în mrejele online-ului, de privit lumea aşa cum este, fără poluarea creierului de microbul internetului, de citit o carte care nu este în format pdf, ci în format copertat. 

Să nu fiu înţeleasă greşit, nu am nimic cu tehnologia, cu internetul, cu posibilitatea de a da un click şi de a călători aproape oriunde, fie şi virtual, cu comenzile online, cu cărţile citite online, am o problemă cu pierderea timpului în spaţiul online în detrimentul vieţii reale. Începem să trăim prin ochii altora mai mult decât trăim prin ochii noştri. Începem să percem spaţiul virtual ca pe un refugiu, ca pe o mască de care avem nevoie pentru a ne putea juca piesa cât mai bine cu putinţă. Tocmai din cauza acestui tip de manifestări începem să fim dependenţi din ce în ce mai mult de drogul online. 

De foarte multe ori m-am surprins că aş vrea să dau delete la tot, dar nu ştiu de ce, încă nu pot să o fac.Probabil sufăr şi eu de această boală a existenţei online, a exprimării în afara eterului. Probabil se întâmplă exact ca în viaţă: numai atunci când eşti pregătit poţi să dai cu adevărat delete.

The worst enemy is hidden inside you...

De obicei credem că cel mai mare duşman al nostru este timpul. Ne plângem de absenţa lui, de rapiditatea curgerii lui, de faptul că nu mai are răbdare sau a îmbătrânit şi e prea îndărătnic cu noi. Ne lamentăm pe la colţuri că nu avem timp să ne relaxăm, că nu avem timp să iubim, că nu avem timp să ne bucurăm, că timpul şi doar timpul e vinovat pentru eşecurile şi frustrăriile noastre.

Suntem atât de orbi, atât de prinşi de mrejele timpului încât omitem un adevăr dureros: duşmanul nostru nu este timpul, duşmanul nostru suntem noi. În sufletul meu zace cel mai mare duşman al meu: EU! Poate este o blasfemie să spun aşa ceva, din moment ce EU reprezintă EGO,atunci înseamnă că ceva în mine este putred, că sunt un măr stricat, găunos, aparent roşu şi sănătos, dar pe dinăuntru infecţia a început să-şi facă simţită prezenţa. Dar să analizăm puţin ceea ce relatăm: dacă nu ne-am lamenta all the time de abesenţa timpului şi am face ceva cu timpul, ceva în favoarea nostră, am observa că această curgere ne va fi favorabilă. În momentul în care stau şi cuget la lipsa timpului devin complice cu această lipsă, devin o parte din ea şi bineînţeles că nu voi fi capabil niciodată să fiu mulţumit de volatilizarea lui. În loc să lupt împotriva lipsei de timp, mai bine m-aş alia cu acea lipsă de timp. În loc să spun că nu am avut timp să iubesc, mai bine aş încerca să iubesc. Duşmanul meu sunt eu, în mine se regăsesc acele corzi care îmi dictează să mă lupt cu lipsa de timp, nu să o folosesc în favoarea mea. Duşmanul meu se numeşte amânare, se numeşte mai bine aştept să.........să ce?Să mai treacă un timp....Oricum trece, depinde cum te vei folosi de el.

Personal versus profesional!

Aseară am auzit un lucru interesant: până îţi atingi scopul trebuie să fii îndrăgostit de acel scop!Ideea se contura în urma unei discuţii de genul aceleia în care te întrebi ce este mai important: să ai o viaţă personală sau să ai o viaţă profesională împlinită? Depinde de circumstanţe aş spune. Depinde şi de ceea ce eşti tu, de ceea ce îţi doreşti, de ceea ce vrei să devii, de ce este mai important pentru tine: cariera, statutul social, partea materială, apoi venind familia, iubirea, copiii. Pentru bărbaţi este mult mai uşor să împace şi capra şi varza, oarecum obligaţiile lor familiale se reduc la bring money in the house, go to work, provide and prevent. Cam atâta. În rest îţi văd de traiectoria lor, de job-ul lor, de sporturile lor, de independenţa lor. Când vorbim de femei se schimbă lucrurile. În primul rând fiecare femeie la o anumită vârstă simte nevoia să întemeieze o familie, să dea naştere, să facă parte din femeile care poartă verigheta, care au şi alte responsabilităţi. Aici intervine lupta între ceea ce ai vrea să se întâmple şi ceea ce îţi doreşti. Vrei şi carieră, vrei şi familie, vrei să fii şi gospodină, vrei să fii de fapt o wonder woman.Atunci când întrebările îţi brăzdează indeciziile, atunci când eşti prinsă între ceea ce vrei să fii şi ceea ce îţi doreşti în secret, lupta devine chinuitoare. Oricât de mult ai fi tentată să renunţi la una dintre cele două variante, nu ajungi la niciun compromis. Cred că dacă faci un compromis mai mare decât îţi permite materialul genetic vei fi oricum nefericită. Dacă renunţi la carieră, la profesie în detrimentul familiei, cu timpul familia nu îţi va mai fi suficientă,începi să te simţi frustrată, să realizezi că poate viaţa ta ar fi fost altfel. Dacă renunţi la familie în detrimentul profesiei ajungi la o anumită vârstă să te uiţi lung după copiii altora, să îţi doreşti familia pe care tu nu ai întemeiat-o încă din cauza termenelor limită, din cauza poziţiei care s-a eliberat şi pe care trebuie să fii numită tu. Şi atunci? Cum faci?Ce faci? La ce renunţi?Nu se poate să ai parte de ambele? Poate că se poate, dacă găseşti persoana potrivită, dacă vă înţelegeţi reciproc, dacă vrei să ai şi un copil şi cariera visată. Sacrificii?Multe, într-adevăr, dar până la urmă contează ca atunci când priveşti în urmă să spui că nu regreţi nimic, că ai face exact la fel dacă ai putea să dai timpul înapoi, sau cel puţin ai modifica elemente nesemnificative. Trebuie să fii îndrăgostit de scopul tău, indiferent care este acela: cariera, familia, iubitul, oricare, căci inima este capabilă să iubească de multe ori şi în mii şi mii de feluri. Există destulă iubire pentru toate, trebuie doar împărţită şi prioritizată.