29 februarie...

Nu pot pierde ocazia de a scrie ceva pe blog măcar aşa peste vreo patru ani să am şi eu o postare pe 29 februarie. Cam rară această zi în calendar, ar trebui să fie nu în fiecare an, măcar o dată la doi ani, pentru a avea impresia că trăim mai mult, că respirăm aerul mai mult decât ne este dat. Impresia măcar să o avem, dacă nu trăim mai bine şi nici mai mult. Am vrut de ieri să postez ceva, ieri a fost ziua în care oriunde am privit am dat de aceeaşi întrebare: ce ai face dacă ai şti că mâine vei muri?Well..cred că mai mult de 80% dintre noi, ăştia oamenii, am intra în panică, ne-am speria de gândul inexistenţei noastre, de posibilitatea de a nu mai face parte din ceva-ul creat de noi. Ceilalţi am cugeta şi poate ne-am da seama că tot ce am făcut până la acel punct final a fost în van, că ne-am pierdut în detali nesemnificative, că am căutat să mulţumim pe unii şi pe alţii şi am uitat de noi, de ceea ce ne dorim cu adevărat, de plăcerea noastră, de activităţile care ne reîncarcă bateriile şi ne transimt energie, ne refac aura, ne oferă strălucire. De foarte multe ori ocolim această întrebare fatală, ce ar fi dacă mâine nu aş mai fi?Ne este frică nu de dispariţie, nu de inexistenţă, nu de a nu mai respira, ne este frică de faptul că vom realiza că noi nu am trăit, că nu am ştiut să simţim atunci când trebuia, că ne-am cenzurat, ne-am înrobit, am devenit sclavii impotenţei noastre. Suntem nişte handicapaţi care orbecăiesc prin viaţă, care cred că dacă păstrează o traiectorie şi nu se abat de la ea vor fi fericiţi. Fericirea nu este limitată, fericirea nu trebuie să aibă graniţe, să fie marcată de un mare semn pe care să scrie NU TRECEŢI!Fericirea este libertate, este viaţă, este nelimitată de grijile şi problemele noaste. De aceea omului nu îi este îngăduit să ştie când moare, pentru că în limitarea lui, în ipocrizia de a nu fi fericit, în încărcătura zilnică de sentimente negative ar avea un mare şoc: şi-ar da seama că este mort deja!

Tender...

M-am împiedicat de ochii tăi!Ţi-am spus de atâtea ori să nu-ţi mai laşi privirea împrăştiată pe faţa şi buzele mele! Te-am avertizat că într-o zi va trebui să prind privirea ta şi să nu-i mai dau drumul! Nu ai crezut când îţi spuneam că dacă pleci şi uiţi să iei cheile de la casă nu îţi voi mai deschide. Nu pentru că ai uitat să-ţi iei tu cheile, ci pentru simplul fapt că vei încurca iarăşi blestemeata aia de uşă şi vei bate la cea care de obicei este închisă şi vei aştepta la nesfârşit să se trântească de perete şi să te lase impresionat cu decorurile camerei.Mă dor timpanele de ţipătul tău, mă dor urechile în străfundurile lor de atâta vaiet şi jale că tu ai greşit uşa. Dar eu ce pot să-ţi fac dacă nu eşti atent şi dacă nu vrei sau nu poţi sau ...cine naiba mai ştie...nu îţi aminteşti unde locuieşti de fapt? 

Încrederea în sine, succesul şi eşecul

Dalai Lama spunea "Judge your success by what you had to give up in order to achieve it!", într-o traducere acest lucru însemnând cam aşa: gândeşte-te la ce sacrificii ai făcut pentru a avea acel succes. Sacrificiul, sudoarea, antrenamentul, absolut toate eforturile depuse pentru a ajunge acolo unde credem noi că merităm să fim, îşi pierd amploarea atunci când reuşim. Uităm de nopţile nedormite, de filmele nevăzute, de iubirile netrăite sau trăite cu normă, de anii de muncă, de absolut toate aceste neplăceri. Dar, pentru a avea succes, ai nevoie şi de un alt ingredient: încrederea în sine, în forţele tale, în ceea ce poţi tu să faci, în ideea că dacă ai muncit, tot îţi va fi răsplătit într-un sens pozitiv. Încrederea în tine, în capacităţile şi aptitudinile tale este cea care face diferenţa între succes şi eşec. Este foarte greu să atingi succesul dacă tu nu ai încredere în tine, dacă nu ai încredere că ceea ce faci este la cele mai bune standarde, dacă nu eşti conştient de faptul că oricând este loc de mai bine, că poţi să te perfecţionezi, poţi să fii cel mai bun, prin muncă, prin deschiderea către nou, prin acceptarea ideilor altora. Stima de sine şi încrederea scăzută diminuează capacităţile tale de percepeţie, te fac să te simţi un incompetent, să simţi că munceşti degeaba, că ceea ce tu construieşti întotdeauna va fi dărâmat. De aici şi până la eşec nu mai este decât un pas. În momentul în care îndoiala în propriile forţe scade, în momentul în care această perfidă îndoială îţi cuprinde sufletul şi mintea, atunci rişti să cazi în extrema celor dezamăgiţi, să te dezarmezi, să te cuprindă deznădejdea, disperarea şi în cele din urmă să clachezi. De unde începe decăderea?Din propriul creier care ne trimite mesaje eronate, gen:eu nu sunt bun pentru a face acest proiect, eu nu merit să fiu acolo căci altul e mult mai bun decât mine, eu nu sunt în stare să iau decizii căci toate deciziile pe care le-am luat până acum au fost eronate şi lista ar putea contiuna. Dacă ne complacem în propria piele de oameni incapabili, în mintea noastră, nu în viziunea altora, avem toate şansele să gustăm din fructul amar al eşecului. De obicei ajungem să gândim negativ în momentul în care nimeni nu ne susţine, în momentul în care nimeni nu ne spune dacă cineva poate să facă acest lucru sunt sigur sau sigură că tu eşti acela, am încredere că tu vei reuşi să-ţi duci proiectul la final şi să fie cel mai bun, ştiu că ambiţia ta nu cunoaşte limite şi că vei ajunge acolo unde îţi doreşti. Nu mulţi se pot lăuda că au astfel de persoane în jurul lor, că au prieteni care-i susţin, cărora le pasă, că au familiile aproape şi îi încurajează, indiferent cât de greu le este. Cel care nu este încurajat de cei dragi şi este biciuit mereu şi redus la tăcere nu va fi capabil niciodată să atingă succesul. De fapt nici nu va visa ca este posibil acest lucru.  

Răscruce

Imaginaţi-vă că sunteţi aproape de un sfârşit de drum şi pe cale de a începe un altul, ca atunci când eram mici şi alergam pe o potecă vizualizând capătul, ştiind că dincolo de acel final se află un alt început. Dar, în acelaşi timp, drumul nu este neted, nici vorbă, e plin de hârtoape, gropi, praf, nici măcar nu e pavat cu ciment, asta ca să te împiedici din ce în ce mai des. Pe un astfel de drum ne regăsim adesea, mulţi sau puţini sau toţi, dar măcar o dată în această viaţă ni se pare infinit de lung acel şerpuitor care nu face altceva decât să-ţi mai arunce câte un bolovan în faţă, câte o piatră în spate şi să-ţi aducă un munte pe care neapărat trebuie să urci. Am spus cumva că drumul e drept? Nici drept nu e, după ce că  urcă şi coboară într-un mod aleatoriu, mai ai de cărat şi povara, fie în spate, fie în faţă. Ştiu sună a Sisif, dar în fapt şi cred că şi în drept, toţi suntem Sisif, toţi cărăm la infinit ceva ce seamănă mai mult sau mai puţin a bolovan. Fiecare are un astfel de drum şi o astfel de cruce, dar atunci când te apropri de cel de-al doilea, de partea lină din acesta, atunci simţi inima cum îţi tresaltă, emoţiile te năpădesc şi în cele din urmă eziţi să-l alegi pe cel lin. De ce? Din teamă, frică. Măcar pe primul îl cunoşti, şti la ce să te aştepţi, şti cu ce ai de a face, accepţi loviturile şi le primeşti cu îndârjire, nu crâcneşti pentru că eşti conştient că ele trebuie să vină. Pe al doilea, chiar dacă ţi se spune că e neted, nu crezi, nu crezi că se poate întâmpla aşa ceva, nu crezi că tu meriţi să fii acolo. Din cauza că nu credem că merităm fericire, iubire, nevoie, suflet, atunci când ne prind de nas şi ne urlă în urechi că sunt acolo pentru noi, evităm orice contact cu ele. Ne este frică să pierdem, să iubim cu patimă, să trăim pentru astăzi, să plănuim pentru mâine. Ştim că nimic nu este etern, nici moartea nu este veşnică până la urmă. Aşa că alegem drumul pietros şi plin de gropi crezându-ne prea mici şi nesemnificativi şi fără drept de a păşi pe celălalt. Astăzi mi-am promis să aleg drumul lin, mi-am promis că voi fi fericită cu ceea ce am şi mai ales cu ceea ce va veni, le voi primi pe toate cu braţele deschise, căci cu siguranţă la un moment dat mă voi întoarce şi la bolovan, dar astăzi şi mâine şi în fiecare zi în care fericirea îmi bate la uşa,eu îi deschid!

Ianus

Am rămas singură, prinsă undeva în particula timpului, încercând să lupt cu proprile obsesii, cu visele sparte pe colile mizerabile de alb. Albul este atât de mânjit, încât ai crede că puritatea conceptului a dispărut. Astăzi îmi plimbam picioarele prin zăpada fleşcăită de vântul năprasnic, eram desculţă, căci ultima pereche de cizme mi-am pierdut-o undeva în neantul inimii, dar nu simţeam îngheţul, eram inertă, ca şi natura care mă înconjura. Durerea nu mi-a cuprins pielea sângerie, aştepta ca inima să dea un semn, ca procesele de la nivelul creierului să spună că sunt o nebună desculţă în zăpadă. Nimic! Tăcere! Nu striga nimeni că sunt nebună, nu-mi urla nimeni la urechi că este Ianus, că se produce trecerea, că este un alt an, cu mult mai multe temeri, cu multe cărţi care trebuie jucate, ca la poker, că picioarele mele deveneau din ce în ce mai roşiatice şi noroiul alb le îngheţa cu fiecare minut petrecut pe strada viselor mele. Nimănui nu îi pasă de oamenii singuri, nu se pot uita în ochii lor, cu atât mai mult de cei desculţi, de cei prăfuiţi, de cei care se ceartă cu neaua, de cei care văd  prin alb adevăratul negru, de cei care sunt prinşi între ieri şi astăzi, între trecut şi viitor, uitând să cerceteze prezentul, uitând să-l trăiască, uitând să spere pentru astăzi, căci mâine s-ar putea să nu mai existe. Obosită de a face tot timpul ceea ce trebuie m-am descălţat de ultimii mei papuci şi am zis să probez imposibilul, inevitabilul, m-am decis să mă alătur celor desculţi, să-mi îngheţe picioarele, să fie biciuite şi crăpate, să plângă şi în cele din urmă să-şi îndrepte paşii spre drumul care era scris deja. Am trecut în partea cealaltă! Ianus a avut grijă să-mi arate poteca! De această dată sunt sigură că nu mai greşesc. Şi dacă, totuşi, se întâmplă să mă rătăcesc prin ea, nu-mi va părea rău că am încercat-o. Maktub!

To love somebody...

Îmi place să ascult vocea Ninei Simone, acea voce directa, francă,îmbrăcată în puterea cuvintelor şi a sunetelor pe care le stăpâneşte cu măiestrie. Întotdeauna mi-a plăcut Jazz-ul, mi-au plăcut modulaţiile din vocile şi instrumentele negrilor care noaptea lăsau saxofonul să-ţi pătrundă undeva în ungherele inimii pentru ca a doua zi să poată vibra în continuare. Prima oară când am auzit-o pe Nina am crezut că am descoperit cea mai mare comoară, apoi când mi-a spus că "baby you don't know what is like to love somebody, the way I love you", atât de direct şi atât de simplu,tranşând problema ca o adevărată artistă, fără focuri de artificii, fără promisiuni deşarte, fără să te prefaci că tu eşti ceea ce de fapt ai vrea să fii, m-am îndrăgostit pe veci de vocea ei şi de cuvintele care au în esenţa lor întregul adevăr.

Probabil că dacă nu auzeam niciodată To love somebody m-aş fi gândit să descriu iubirea cum fiecare persoană o înţelege, dar puţini ştiu să o trăiască. Am învăţat târziu că mai întâi trebuie să trăieşti sentimentul şi după, dacă poţi, să-l descrii, sau cel mai bine ar fi să păstrezi pentru sufletul tău ceea ce te-a schimbat, ceea ce a dat un sens vieţii, ceea ce ţi-ai dorit şi nu ai crezut că se va mai întâmpla, destinul sărindu-te de atât de multe ori încât ai încetat să crezi că undeva cineva se gândeşte la tine. Ştiam de atât de multe ori că în mintea mea erau desenate mii şi mii de chipuri, feţe pe care le-am întâlnit sau nu, doar că pe cea mai importantă nu reuşeam să o zăresc. Nu melodia m-a trezit la realitate, nici gândurile mele bântuite, ci atingerea şi aproprierea ta în momentul în care nu mă aşteptam şi nici nu aşteptam nimic. 

Questions

Definiţia binelui: cineva care încearcă să facă totul corect!Definiţia răului: cineva care face totul pentru a ieşi cum vrea el, dar acel tot se întoarce împotriva lui cu forţe duble, malefic şi diabolic, enervant şi critic, dubios de isteric şi peste măsură de manipulator. De multe ori încercând să facem bine, ne trezim că, de fapt, am făcut rău, nu pentru că am dorit răul, ci pentru că pur şi simplu acel lucru nu era destul de bun în acele momente. Ceea ce cred eu că este bine pentru mine, s-ar putea să fie rău pentru altul şi viceversa. Cine îmi delimitează şi îmi spune unde să trag linie, unde e graniţa între a răni pe cineva, prin fapte, gesturi, cuvinte şi a-ţi fi ţie bine?Egoismul oamenilor, dorinţa lor de a le fi lor bine şi celuilalt aşa şi aşa sau cum poate, depăşeşte limitele. Dar care sunt aceste limite?Cine le trasează?Cine le desenează pe portativul vieţii?Sunt o notă pe toată schema aceasta, un simplu punct pe partitura vastă a lumii şi totuşi simt şi am impresia că graniţa dintre bine şi rău, dintre iubire şi ură, dintre mine şi omenire este atât de fragilă şi atât de transparentă încât în orice moment o pot traversa.

Binele şi răul care se găsesc în interiorul fiinţei mele încearcă să se confrunte ori de câte ori în cale se ivesc ceea ce numim probleme existenţiale. Nu-mi plac deciziile, nu-mi plac impreviziunile vieţii, îmi plac planurile, raţionalul, ceea ce pot să prevăd, ceea ce cunosc şi ştiu că nu pot să sufăr după ce se termină. Deşi nu-mi plac surprizele viaţa m-a surprins de multe ori, mi-a demostrat rând pe rând şi temeinic că nu am dreptate întotdeauna, că ceea ce planific eu s-ar putea nărui într-o clipă. că tot ceea ce am sperat, visat, dorit s-ar putea să nu fie tocmai ceea ce am eu nevoie. În acele momente aş vrea să ştiu care parte a sufletului meu ar trebui să-şi facă simţită prezenţa: cea a binelui sau a răului?

Bilanţ!

Deşi nu era ziua mea, ieri am primit două urări care m-au emoţionat, atât prin conţinutul lor, cât şi prin faptul că proveneau de la două persoane dragi. Prima mi-a urat să-mi găsesc pe cineva cu un suflet la fel de mare ca al meu, iar cea de a doua persoană să-mi vină superb roba de magistrat. Nu ştiu cât de mare şi nici cât de mic este sufletul meu, nu ştiu când şi unde îl voi găsi pe cel care să fie apropiat de inima mea, dar ştiu sigur că pentru a avea roba depinde doar de mine, de eforturile mele, de răbdarea mea, de memoria mea şi mai ales de munca depusă pentru a accede acolo unde îmi doresc. 

După un an relativ greu, în care am străbătut mai multe dumuri decât îmi propusesem, în care am reuşit să termin ceea ce am început în urmă cu patru ani, abia acum reuşesc să spun că m-am liniştit cât de cât, că am ajuns la momentul în care calmul s-a lăsat peste zilele de tumult, la momentul în care pot să respir uşurată căci cea mai mare parte din drumul acesta greu s-a terminat şi mai sunt puţine luni până când voi culege ceea ce am semănat. Depinde cât de bun agricultor am fost pentru ca în august roadele să fie perfecte, dar având în vedere că zodia şi ascendentul m-au înzestrat cu destulă putere şi cu foarte multă încăpăţânare şi putere de muncă obsesivă, sunt mai mult ca sigură că roadele vor fi aşa cum îmi doresc de mult timp. 

A venit timpul să-mi fac bilanţul pentru ceea ce s-a întâmplat anul acesta care e pe cale să treacă şi privind în urma mea îmi dau seama că am câştigat câţiva prieteni dragi, care ştiu tot timpul cum să mă încurajeze,chiar dacă sunt departe, care au o vorbă bună ori de câte ori oboseala, îndoiala, teama de eşec îmi cuprind sufletul, care ştiu cât de important este pentru mine că ei sunt aproape de mine şi care ştiu că oricând eu le sunt alături. Prietenia lor şi încrederea lor m-au făcut de foarte multe ori să continuu acest drum, să dau tot ce am mai bun din mine, să ştiu că sunt mult mai bună decât cred eu că sunt, să ştiu că sunt iubită şi apreciată, să ştiu că oricând am nevoie găsesc un umăr pe care să plâng, iar ei la rândul lor vor fi răsplătiţi pentru eforturile lor. 

Abia ieri mi-am dat seama că deţin comori, că am tot ce şi-ar putea dori cineva: sănătate, prietenie, iubirea familiei mele, linişte şi putere de muncă. Nu ştiu dacă am ajuns la acest rezultat datorită anului acesta, mai mult datorită anilor care au trecut, dar per ansamblu pot spune că sunt mulţumită de ceea ce am dobândit. Simt că anul viitor va fi unul mult mai bun decât acesta, undeva în interiorul meu ştiu că viaţa mea se va schimba din bine în aproape perfectă.