A o lua de la capăt

Nu am inspiraţie să scriu ceva interesant sau ieşit din comun, nu am inspiraţie să aştept să treacă timpul spre o curgere infinită, depăşind obstacolele. Astăzi este o zi în care sunt în aşteptare. Am impresia că aşteptăm ceva de când ne naştem. Prima dată suntem nerăbdători să mergem, să vorbim, să nu ne mai exprimăm prin zumzete şi scâncete şi prin gesturi de arătat cu mâna şi să ne întrebăm de ce naiba mama nu înţelege că mie îmi este foame, sete, sunt neschimbat?După ce trece faza scutecelor încercăm să facem primii paşi. Atunci intervine prima căzătură şi ne dăm seama, pe jumătate sau total că preferăm să ne reîntoarcem la scutece sau scâncete, căci aşa cum prima căzătură şi-a făcut prezenţa, vom mai avea încă milioane de astfel de momente în viaţă, de a cădea în cur. Problema se pune ce faci când cazi? Rămâi ca un ţânc răsfăţat, plângând cu lacrimi de crocodil să te ridice cineva sau te ridici, te ştergi de colbul viselor tale şi o iei de la capăt? A o lua de la capăt!Uite o expresie care nu îmi este străină, absolut deloc! A lua de la capăt ce?Până acum am luat-o de la capăt cu mersul, cu relaţiile, cu job-urile, cu speranţele, cu visele, dar acest a lua-o de la capăt nu are un final?Nu are o izbăvire, o oprire, un punct de demarcaţie?Că să o tot iei aşa de la capăt devine obositor şi plictisitor. Mă interesează şi pe mine acel closure, acea încheiere, acea linie trasată, după care nu mai urmează altceva, după care ştii care e drumul şi nu mai trebuie să o iei de la capăt, ci să continui ceea ce ai început. Nu spun că nu e bună schimbarea, nici gând, spun doar că expresia a o lua de la capăt ar trebui să contureze din când în când finalul, reperul acela de oprire, indicatorul stop şi gata. Să ştii că până la acel stop ai luat-o de la capăt şi că dacă treci de stopul acela nu va mai exista niciodată un a lua-o de la capăt! Cam asta fac eu acum, aştept stopul şi aştept să văd dacă voi avea parte de closure sau dacă o voi lua din nou de la capăt. Mă întreb cu ce forţe o voi face de data aceasta dacă va trebui să o iau de la capăt?

Different

Nu ştiu cum sunt alţii, chiar voi cum sunteţi?...dar eu funcţionez in slow motion la orele matinale. Deşi mă trezesc devreme, în jurul orei şase dimineaţa, capacităţile mele de procesare a informaţiei sunt pe minim. Cafeaua nu-şi mai face efectul, a devenit un ceai, nici măcar negru sau verde, un ceai din fructe de pădure care nu are alte proprietăţi decât a te îndulci şi a te toropi din ce în ce mai mult. La ora aceasta cam asta înseamnă cafeaua pentru mine. E ciudat că nu pot trăi fără acest mic tabiet al meu, de fapt, pot trăi, având in vedere că pot trăi fără ţigări, dar îmi place să cred că în fiecare dimineaţă mă trezesc cu ajutorul cafelei. Bineînţeles că este doar o iluzie a existenţei mele cafegiste, deoarece toropeala de dimineaţă într-o zi de vară nu poate fi alungată nici de cea mai bună cafea braziliană. Mi-aş dori un hamac şi un strop de linişte care să se aştearnă peste sufletul meu ca o pătură cu care îţi acoperi tremurul interior în nopţile reci. Am început să-mi doresc linistea, o fi semn de bătrâneţe sau doar semn de oboseală? Cred că ambele. Paradoxal îmi doresc şi agitaţie, metrouri care să nu se oprească în staţiile vieţii mele, microbuze care să nu facă niciun popas, să meargă pe autostrada mea cu viteza maximă încărcându-mă de adrenalină, făcându-mi inima să palpite la mai mult de 120 pulsul pe minut, vreau să simt cum vântul îmi biciueşte pielea şi mi-o răneşte din cauza vitezei. Dar oare dacă mă grăbesc prind esenţialul? Sper că da.

Mă simt exact cum spune Sore...I'm so different from the rest of the world...de fapt, nu mă simt, chiar sunt!

People are strange

"People are strange when you're a stranger

Faces look ugly when you're alone"

My two loves

Deşi titlul sună siropos, făcând probabil pe unii să se gândească la iubiri carnale, nu este vorba nici pe departe de aşa ceva. Cele două iubiri ale mele se numesc: law and writing.

Scrisul l-am descoperit înaintea dreptului, mult prea devreme şi poate prea târziu, am intrat într-o lume diferită, unde a trăi nu e atât de simplu precum s-ar crede. În momentul în care descoperi scrisul sau scrisul te descoperă pe tine, se schimbă totul în jurul tău, deoarece percepi diferit stările, emoţiile, dorinţele, pasiunile. Nimic nu mai este cum a fost, filtrezi informaţia prin centri diferiţi de gândire, încerci să schimbi imagini şi locuri cu realităţi scriitoriceşti şi de acolo şi până la a trăi diferit de ceilalţi, mai este un singur pas. 

Întotdeauna persoana mea mi-a fost suficientă, autosuficientă aş putea spune, deoarece în mintea mea se desfăşurau mereu imagini noi, personaje noi, idei şi fapte la care alţii nu aveau acces. În urmă cu nişte ani (care îmi par acum aproape o viaţă) eram sigură că voi scrie mai multe romane şi îmi voi vedea numele şi titlurile prin librării, iar trecătorii se vor întreba cine sunt, cum sunt, ce simt?Sunt diferită de ei?Îmi plac aceleaşi lucruri sau nu?Ce gen de cărţi citesc?Cum iubesc? Şi alte astfel de întrebări...întrebări pe care eu mi le-am pus ori de câte ori citeam o carte a vreunui autor preferat şi prin intermediul ei ajungeam să mă identific cu autorul, culmea, nu cu personajele. Acum zâmbesc ori de câte ori mă gândesc la atunci, la ideile pe care le aveam, la pofta mea de evadare, care încă nu a dispărut, la casa mea de lângă lac, cu balansoar şi trandafirii roşii în faţa verandei, la maşina de scris (PC sau laptop, depinde de timp) care mă aştepta să aştern rândurile neobosite. 

Nu ştiu când şi unde şi cum s-a destrămat acest vis. Poate pentru că nu am crezut în mine, deşi am publicat şi criticile au fost favorabile, fără negativism, pertinente şi de bun simţ, am renunţat uşor, uşor la a mai "scrie".Şocul cel mai mare a fost când mi-am dat seama că nu mai sunt capabilă să scriu, că nu mai pot, că nu mai simt, că totul e pustiit, că groaza şi angoasa mă cuprind şi eu nu pot să aştern nimic!!!Am realizat atunci că romanele mele erau doar în copilăria din provincie, acolo unde colegele mele îmi citeau scrierile şi îmi spuneau râzând să le dau un autograf, căci cine ştie, când ajung faimoasă, nu au cum să mai dea de mine!Amintindu-mi îmi provoacă o stare de râs continuu, acum, atunci chiar îmi imaginam. Acum mă mulţumesc cu acest hobby, am transformat scrisul în blog şi în hobby, în posibilitatea de a refula şi de a mai scrie din când în când. 

Dreptul, dreptul l-am descoperit după prima mea dragoste, scrisul, nu la mulţi ani distanţă, dar considerabili, atunci când te gândeşti şi la alte posibilităţi, nu numai la a trăi în imaginaţia cărţilor. Deşi ştiam ce îmi doresc, am ocolit şi de această dată traseul şi am făcut altceva. De ce?Din nehotărâre, dintr-o infatuare, din a demonstra altora că eu sunt bună şi în alte domenii, nu numai în cele pe care le ador, nu numai în cele în care îmi vibrează inima şi simt cum îmi zvâcneşte sângele în vine! În cele din urmă mi-am revenit şi am decis să fac ceea ce vreau pentru sufletul meu: drept!Şi pe cât posibil să-l şi practic, nu doar să-l studiez. De aceea într-o zi de septembrie am luat un dosar, mi-am căutat toate actele şi m-am dus şi m-am înscris la Drept!Culmea eram blondă pe timpurile alea! A fost iubire la prima vedere, pasiune debordantă, între mine şi el şi între el şi mine!De câte ori intru în Judecătorie să asist la procese simt cum păşesc în locul unde trebuia să fiu demult, dar îl ocolisem de mult prea multe ori. Este ca atunci când îţi dai seama că ai ajuns, în sfârşit, ACASĂ!Probabil mulţi se vor întreba cum scrisul şi dreptul pot coexista?Dacă stau bine şi mă gândesc, scrisul face parte din drept şi invers. Tipologia oamenilor, psihologia comportamentală, ideile, cazurile pot furniza material pentru o mie de romane, mai ales că adevăratele drame se produc la nivel mental şi sunt transpuse în practică de oameni care ajung în faţa instanţei tocmai pentru că le-au lipsit diferite elemente pentru a evita dezastrul. 

Mă consider un om norocos!Am aflat, cu greu şi bătând un drum extraordinar de lung şi plin de hârtoape,ceea ce îmi place cu adevărat, ceea ce mă face fericită, ceea ce mă face să mă simt împlinită. Puţini oameni găsesc modalitatea de a munci cu pasiune şi de a nu li se părea jobul o corvoadă. Pentru a găsi acest echilibru a trebuit să am 4 joburi, diferite unele de celelalte, pentru a mă întreţine şi pentru a realiza că, de fapt, jobul meu pe care îl caut era în cu totul altă parte. Scrisul a devenit o alinare, o evadare, ceva care îmi face plăcere, iar dreptul adevăratul job.   

Small minds

Astăzi vreau să vorbim despre "small minds" sau despre cum oamenii mărunţi discută alţi oameni, de fapt, discută despre existenţa altor oameni, cramponaţi în prezentul lor, dorindu-şi şi ei viitorul lor şi sperând că într-o bună zi ei se vor împiedica şi atunci at the bottom of their legs aceştia vor sta surâzând, plini de satisfacţie că s-a întâmplat ceea ce au dorit şi sperat cam dintotdeauna. 

"Small minds" sunt acei trepăduşi care îşi înconjoară sufletele cu pustietate şi pe care e mai bine să-i eviţi căci produc numai energie negativă, resentimente şi invidie, oriunde s-ar afla. Întotdeauna succesul altuia a semnificat eşecul unuia din această categorie, întotdeauna stau şi păzesc căderea altora, căci din prea multă preocuparea pentru alţii uită să fie preocupaţi de ei. Chiar şi un potenţial succes, o capacitate mai mare a unuia de a ieşi din condiţia în care se află, de a evolua şi de a fi în ascensiune provoacă resentimente din partea acestor "small minds". 

Conceptul presupune mult mai mult decât îngustimea minţii lor, presupune capacitatea de a evita conflicetele şi interacţiunea, pe orice plan, cu aceşti catalogaţi invidioşi. De ce? Pentru simplul motiv că pot transmite stări contradictorii la nivelul stimei noastre de sine.Chiar dacă pe moment nu simţim că am fi afectaţi de înţepăturile lor de ţânţari, pe parcurs subconstientul lucrează şi ies la iveală îndoielile, grijile, temerile şi mai ales groaza de eşec. Omul este temător din fire, ne este frică de viitor (cui nu, din moment ce este incert), ne este frică de boli, de moarte, de iubire, de vise, practic, cam de tot ce ne înconjoară. În momentul în care permitem creaturilor minimale să ne agaseze subconştientul şi conştientul cu mesaje negative, frica şi teama se accentuează, fiindu-le mult mai uşor acestor creaturi de a-şi atinge scopul: nimicirea ta pentru plăcerea lor!Nu pentru că şi ei ar putea să facă ceea ce faci tu, ci doar pentru că ţi-au demonstrat că dacă ei sunt nişte rataţi fărăr vise, la fel eşti şi tu, indiferent de visele pe care le ai. 

Schimbări

M-am ameţit, la propriu!!!!Mie nu-mi plac schimbările, alea bruşte, care nu-ţi dau timp să gândeşti, ci te pun în faţa faptului împlinit, uite aşa tam nesam!Am deschis blogul de dimineaţă, este duminică evident şi duminica mai am timp de el şi ce îmi văd ochii?Este schimbat tot pe partea de administrare, tot formatul, TOT!!!Acum trebuie să pay attention more, de parcă nu mi-ar fi fost destul până m-am obişnuit cu formatul trecut de administrare. E exact acelaşi stil cu care mă înnebuneşte şi Facebook-ul, dar măcar mă întreabă dacă vreau Timeline sau nu. Asta deocamdată, căci am auzit că vom fi obligaţi să ne schimbăm imaginea şi acolo. Oare oameni ăştia nu puteau să mă întrebe şi pe mine dacă îmi doresc sau nu schimbările pe paginile de administrare?Nu spun că sun rele, am putut observa că cele mai citite articole ale mele sunt "The ONE and ONLY" şi "My New Red Shoes", urmate îndeaproape de "Cum îţi dai seama că el este interesat de tine?" şi "E...toamnă". Dacă mi-ar fi spus cineva că în top patru se vor afla o pereche de pantofi şi elucubraţiile mele despre existenţa sau inexistenţa sufletului pereche nu aş fi crezut în ruptul capului că este adevărat. Dar, multumită noului şablon am văzut şi eu că pantofii roşii, rujul şi oja roşii, iubirea şi nebunia umană sunt cele mai căutate trenduri. În fond, lumea de ce are nevoie?De iubire,muzică, haine, bani, hrană, maşini şi unii mai au nevoie şi de cărţi-citiţi în ordinea nevoilor dumneavoastră! Schimbările nu sunt rele, dar puteau să mă întrebe, să-mi arate cum vor fi şi după să le facă, nu înainte, fără avertisment, fără a fi pus în cunoştiinţă de cauză. 

Revenind la schimbări. Ar trebui să mă schimb şi eu, nu numai interfaţa blogului meu sau a Facebook-ului sau cele de administrare, nu numai în mediul virtual, ci în viaţa de zi cu zi. Ar trebui să încerc să mă temperez, să-mi domolesc pornirile pline de patos, să încetez cu acuzaţiile acolo unde nu îşi au rostul, să pun punct capriciilor mele, să încetez să împing limitele, să forţez bariera. Din păcate dacă nu încerc să-i înnebunesc pe ceilalţi cu presiunea pe care o pun pe ei, nu mă simt bine!E ca o boală care, deşi încerc din răsputeri să o tratez, revine şi de fiecare dată loveşte cu o forţă şi mai mare, multidimensională, ca şi cum ar fi aşteptat să zvâcnească din nou din buboiul plin de puruit. Am fost învăţată să trec dincolo de graniţă, să împing la extrem, să lupt până la capăt, să nu mă limitez, să nu cedez, să vreau mai mult şi mai mult şi mai mult, să nu mă opresc până nu ajung acolo unde îmi doresc. Uneori e bine, alteori e rău. E ca un demon care zace în mine şi îmi spune că dacă eu pot, ar trebui să poată şi ceilalţi. Din păcate sau din fericire nu toţi sunt ca mine. Partea asta nu o înţeleg eu, că nu suntem toţi la fel, nu suferim toţi de sindromul lucrului perfect şi de împinsul limitelor, de a fi printre primii tot timpul şi de a nu lăsa să-ţi scape nicio oportunitate. Nu suferim toţi de frenezia zilelor, de timpi limită, de terminat totul cât mai repede cu putinţă, de comportamentul acesta compulsiv-obsesiv de a avea, a deţine, a fi cel mai bun, a reuşi ce ţi-ai propus, fără a lua pauză, fără a te relaxa, fără a respira în voie, fără a clipi, fără a te destinde.

Ce fac când nu înţeleg aceste lucruri?Ei bine, arunc pisica în curtea vecinului, spun oamenilor că ei nu înţeleg de fapt ceea ce ar trebui să facă, atrag atenţia că nu este bine cum fac ei, Doamne Fereşte să spun ceva de mine şi ajung la concluzia că până la urmă tot eu am dreptate şi că, de fapt, cei care îmi spun să mă relaxez şi să mă odihnesc, nu vor altceva decât să mă ţină în loc. Recunosc că impulsivitatea mea, combinată cu dorinţa dominării îmi creează certitudini. Cum certitudinile nu trebuie dovedite, de foarte multe ori spun că ceea ce cred eu este şi corect, fără a aştepta finalul, fără a avea probe, fără a fi sigură dacă într-adevăr ceea ce cred eu este şi adevărat. Bine că fac acest lucru doar în viaţa sentimentală, nu şi în cea profesională!Este paradoxal cum pot fi două persoane diferite, cum pot fi profesionistă în ceea ce fac, cum pot studia la nesfârşit ceea ce îmi place, încercând să nu comit greşeli şi cum, în acelaşi timp, când vine vorba de iubire, toată raţiunea mea, tot profesionalismul meu, tot ce ar trebui să cântăresc, dispar, devin inexistente, lăsând locul geloziei, certitudinilor mele nefondate, împinsului limitelor şi dorinţei de distrugere. Am avut de a face cu aceste două persoane toată viaţa mea şi, din păcate, de cele mai multe ori, am rămas cu cea profesională, pentru că la cea sentimentală, a învins demonul din mine. 

Supra-Vieţ-U-IND!

Nu am mai scris demult pe pagini de PC, pe monitor şi nici măcar pe o tastatură care scoate sunete diforme. Am fost prea ocupată cu gândurile mele, tale, ale noastre şi ale celorlalţi, de fapt, am fost ocupată cu supravieţuirea. A supravieţui, acest verb care se învaţă încă de la naştere, pardon, încă din uter, ne face să ne pierdem treptat esenţa existenţei noastre. Oare supravieţuirea stă la baza tuturor lucrurilor?De ce să încerc să supravieţuiesc?De ce să mă zbat zi de zi pentru a exista?Din moment ce m-am născut, fac parte din existenţă, de ce atâta luptă, pentru ce, pentru cine?Ce trebuie să demonstrez de fapt?Că am capacităţi de supravieţuire în jungla numită societate?Că am abilităţi şi aptitudine de convieţuire cu aceste animale sociale?Şi dacă nu le am, ce?Sunt obligată să supravieţuiesc şi să mă lupt pentru a demonstra junglei că, deşi nu sunt încoronată regină, port totuşi însemnele puterii?

Oare ce a avut Eva de împărţit cu şarpele ăla, cum a prostit-o frate în asemenea hal încât acum port haine, trăiesc în poluare, am gropi atât pe trotuare, cât şi pe carosabil, alerg de nebună în toate părţile pentru a face ceva şi, de fapt, nu fac nimic, mă îmbrac la costum de paie şi îmi pun diplomat de tinichea, îmi privesc viaţa zâmbind şi îmi spun că sigur asta e fericirea supremă, în viziunea mea! Dacă pe Eva n-ar fi măcinat-o curiozitatea, ca să nu spun că a mâncat-o în anumite părţi ale corpului ei de amazoană, acum aş fi stat tolănită la soare, dezbrăcată, alături de vreun Adam, fără griji, fără diplome şi diplomaturi, fără interese meschine şi jegoase, în locuri verzi, paradisiace, pe lângă care Bora Bora e jucărie. 

Dar cum încă de la început femeia a fost curioasă, neînfrânându-şi dorinţa psihopată de a purta leopardul pe post de haină şi crocodilul ca pantof, i-a zis nebunului de şarpe că muşcă din măr, doar no fi foc!!! Într-adevăr nu a fost foc, au fost miliarde de ani de aşa numită junglă urbană, miliarde de ani de SUPRAVIEŢUIRE! Mai Evo, tu şi curiozitatea ta ne-aţi aruncat în dobitocie, dispreţ, angoasă, isterie, violenţe, lupte acerbe pentru a fi declarat cel mai bun într-o lume inexistentă.

Loving you

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care se rupe din crâmpeie de secunde, care nu apucă să se consume într-o zi, nici în zece, nici într-un veac, timpul fiind atât de scurt şi clipa atât de minusculă încât te doare că nu poţi să-ţi devorezi pasiunea. E ca un foc pe care nu poţi să-l stingi şi care vâlvăie mereu, care te mistuie pe dinăuntru şi pe afară, care te arde intens şi te transformă în cenusă pentru a putea să renaşti de o mie de ori mai îndrăgostit,iubind mai mult, sufletul provocându-ţi combustii. 

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care te priveşte în ochi şi-ţi spune că te-a visat de mii şi mii de ori, căutându-te între pereţii somnului, care îţi simte oboseala şi tristeţea, care te priveşte ca şi cum ar privi înăuntrul lui şi îşi dă seama că eşti o parte din el, care te sărută pe frunte, nu pentru că buzele nu sunt adorabile, ci pentru a te face atentă că este lângă tine şi te ocroteşte.

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care nu răneşte, care ştie că iubirea nu înseamnă ură, care preţuieşte ceea ce are lângă ea, care nu jigneşte gratuit, care te poartă dincolo de ceea ce ţi-ai dorit dovedindu-ţi în fiecare zi că pasiunea nu moare şi că atunci când îţi este dor, abia atunci eşti capabil să apreciezi iubirea, să simţi tumultul, să fii conştient că fără celălalt ai putea să te sufoci, înnecându-te la infinit. 

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care îţi dă puterea să treci peste toate problemele, grijile, incertitudinile, fricile şi întrebările şi să te laşi purtat de val acolo unde trebuia să ajungi de la început, dar ai uitat că punctul de sosire este mai greu de găsit o dată ce te-ai pierdut. 

Cea mai frumoasă dragoste este iubirea mea pentru tine atunci când nu eşti lângă mine, făcându-mă să îţi ofer mai mult atunci când ne re-vedem, făcându-mă să cad în sufletul tău iar şi iar, până uitarea de sine se aşterne peste oboseala mea. Cea mai frumoasă dragoste...eşti tu!