Serendipity

Serendipity, în traducere liberă: însuşirea de a găsi obiecte de valoare, obiecte interesante, serendipitate. Când mi-am ales domeniul blogului majoritatea variantelor posibile erau luate, astfel încât am apelat la ceea ce ştiam că îmi doresc să văd peste ani şi ani: Serendipity, cafeneaua din New York unde Jonathan Trager (John Cusack) şi Sara Thomas (Kate Beckinsale) s-au întâlnit după 5 ani de căutări, după o bancnotă de 5 dolari scrisă cu roşu şi având numărul lui de telefon şi o carte din anticariat cu adresa ei. Filmul este siropos, un love story care se încheie cu happy end, dar mie mi-a stat gândul numai la cafenea, la prăjituri şi la New York. Nu ştiu dacă în realitate există Serendipity ca şi cafenea sau dacă mai există undeva către colţul Manhattan-ului această mică şi cochetă parte smulsă din zgomotul oraşului, ceea ce ştiu e că aş vrea într-o zi să păşesc către New York, nu neapărat să-mi schimb viaţa sau să locuiesc până la adânci bătrâneţe, ci să simt pulsul Bigg Apple-ului, să mă plimb în Hide Park şi pe Maddison Avenue sau, de ce nu, chiar pe Fifth Avenue, să văd Ground Zero şi să-mi pară rău că nu am apucat să vizitez Gemenii şi să-mi îndrept privirea către Statuia Libertăţii, gândindu-mă că ne chinuim de când ne naştem să fim liberi şi nici măcar nu ştim dacă vom avea parte de libertate prin moarte sau dincolo de ea.

Îmi plac oraşele mari, zgomotoase, acolo unde forfota îţi acoperă respiraţia, acolo unde eşti un anonim printre marea de anonimi, unde nimeni nu are timp să te privească, să te măsoare, să te critice, să te urască, unde fiecare e ocupat cu cineva şi cineva e ocupat cu nimeni sau cu fiecare, unde perosana mea, a ta, a lui, a oricui se pierde în visare, în dorinţă, în pasiune, în orice, fără a fi luat în seamă.Nu-mi place liniştea, mi se pare uneori că este apăsătoare, că îngheaţă mintea şi sufletul, că prevesteşte ceva rău, ori de câte ori e liniştea adâncă mă înfior. Dar zgomotul, chiar dacă s-ar întâmpla să fie asurzitor şi să nu auzi sau să nu fi abil să observi ce te aşteaptă, măcar nu ai sentimentul că o bufniţă sau o cucvea a vestit ororile şi nici că liniştea a stat la pândă sperând în prăbuşirea ta.

Cum mi-am petrecut duminica aşteptând sfârşitul lumii!

Cum mi-am petrecut duminica aşteptând sfârşitul lumii?Stând într-un colţ de cer pe care se presăraseră petale roşii de trandafir. Imi aşezasem paharul de vin roşu cu puţină apă minerală în el pe colţul noptierei mele, de fapt al lunii care surâdea şi mi-am pironit privirea spre pământ aşteptând să se întâmple explozia creierului şi implozia sufletului. Aveam parte de cel mai frumos peisaj şi era în primul rând pentru a lua parte la ceea ce trebuia şters şi resădit, udat, îngrăşat pentru a nu-şi pierde substanţa. Zâmbeam la gândul că nu mai este mult şi totul se termină. Am început să sorb uşor din paharul meu care era atât de plin încât îmi tremura mâna dreaptă ori de căte ori încercam să-l ridic şi mi-era teamă să nu risipesc elixirul iubirii mele, viaţa din străfundul cioburilor, gheaţa din adâncul uterului care ne-a plămădit pe toţi. După vreo trei înghiţituri am observat că se pregătea cortina să se ridice şi un surâs viclean îmi apăruse în colţul buzelor. Eram pregătită să asist la asuprirea celorlalte suflete goale şi moarte căci eu mă vindecasem şi ştiam ce va urma. Le ştiam durerea purificării căci focul mă mistuise nu demult şi pe mine şi carnea îmi fripsese în mii şi mii de ape aburinde. Mă pregăteam cu un rânjet de hienă să văd durerea altora, să privesc cum îşi sfăşie carnea de pe membre şi să mă desfăt cu ţipetele lor!Şi aştept şi aştept şi aştept şi nu mai am răbdare şi mă înfurii şi mă enervez că nu începe odată şi odată spectacolul pentru a mă bucura că şi alţii sunt ca mine şi pentru a-i putea conduce şi a le spune că până la urmă durerea trece, te întăreşte şi nu mai scurmă în sufletul tău ca un iceberg care a uitat să se dezghete primăvara!Aşteptam să-i văd şi pe ceilalţi nefericiţi, aşteptam sfârşitul sufletului lor din pură dorinţă animalică a unei solidarităţi dureroase!Am aşteptat degeaba!A trecut duminica aceea şi nu s-a întâmplat nimic!Absolut nimic!Îmi terminasem paharul de vin şi mă uitam scârbită la sticla rămasă pe jumătate goală. Parcă era o târfă în patul unuia care uitase să-i dea jos rochia pe de-a-ntregul şi îi violase intimitatea doar cu privirea căci era mult prea grăbit pentru a încerca să o satisfacă pe ea sau să-şi înnece pornirile lui animalice. Mi-am spus că dacă în această duminică a întârziat sfârşitul ăsta al lumii, sigur duminica viitoare va fi prezent, aşa că urmează să-mi reiau locul meu de soprană înfumurată pe colţul altora de rai şi să aştept prăbuşirea altora. Nu-mi mai aduc aminte câte sfârşituri ale lumii am aşteptat duminică de duminică şi zi de zi, până când ai apărut tu şi m-ai făcut să înţeleg că eu mă sfârşeam în fiecare zi, că invidia şi ura săpau galerii adânci în mine şi mă ademeneau cu pahare de vin şi ţigări savuroase pentru a-mi fura suflarea. M-ai făcut să respir, m-ai resuscitat!De atunci nu mi-am mai petrecut duminicile aşteptând sfărşitul lumii şi nici zilele sperând să dea un semn că este pe aproape, de atunci am început să trăiesc, să plănuiesc, să privesc şi să beau paharul de vin împreună cu tine!

Egoism!

Ok, ok, recunosc, nu am răspuns telefoanelor celor care mă căutau crezând că vorbele pot aduce alinare şi rănile se vindecă prin cuvinte, fără a linge roşeaţa care se scurge din fiecare fâşie a tegumentului, fără a te biciui lăsând în carne urme pe care numai tu le cunoşti, fără a-ţi face anamneza, fără a o lua de acolo de unde nu demult credeai că vei sfârşi!Ce faci când te afli la răscruce, ce alegi atunci când lumea se prăbuşeşte în jurul tău, din cauza ta în cea mai mare proporţie şi prea puţin din cauza altora?Ei bine eu am ales să-mi ascund capul în nisip ca struţul, să nu mai vorbesc, să fac aceleaşi greşeli pe care le-am făcut, închizându-mă în mine, îndepărtând pe toţi de lângă mine, urând neputinţa mea, invidiind pe alţii şi otravindu-mă cu propria fiere! Atunci când ne dăm cu fundul de pragul de jos sau cu capul de pragul de sus, avem intenţia să distrugem tot ceea ce se creează şi se menţine atât de greu, dintr-o necesitate pur egoistă şi dintr-o incapacitate de a accepta EŞECUL!Da, despre acceptarea eşecului este vorba, despre a fi învăţat că tu, idiotule, poţi să ai şi un eşec, două, trei, sau poate cât mai multe!Problema cea mai gravă este atunci când nu ai avut parte de EŞEC, când nu ai cunoscut cum e în partea de jos, când au cam mers pe sârmă,liniar, tot ce ţi-ai dorit, când crezi că eşti de neînvins, dar, de fapt, abisul e la doar câţiva paşi!Ei bine, atunci durerea căderii e de o mie de ori mai mare decât dacă ai fi cunoscut-o de timpuriu!Ce faci atunci?Ei bine, ori intri în letargie, te ascunzi sau te dai conştient sau inconştient, la propriu sau la figurat cu capul de pereţi, plângându-ţi de milă sau autoflagelându-te, evitând contactul cu ceilalţi, fie el direct, fie indirect, învinuindu-te pe tine şi pe restul lumii de momentul nefast, ori iei o foaie de hârtie şi te apuci de scris să vezi ce nu a mers bine şi unde îndrepţi, îţi aduni toate nervurile şi toate dorinţele, visele şi năzuinţele şi te reapuci de reclădit, de reconstruit, de a clădi etajul bazei pe care deja ai pus-o!Până astăzi am ales prima parte, de suferinţă, de durere, angoasă, ruşine, ură, scărbă, de mine şi de materia mea cenuşie, de trăire undeva în eter şi la marginea golului, dar aleg să spun NU tuturor temerilor şi spaimelor mele, aleg să accept că orice înfrângere te face mai puternic şi că războiul nu s-a terminat, dimpotrivă, abia acum începe!Mă refer la războiul meu cu mine şi la luptele mele interioare cu voinţa, ambiţia şi dorinţa de a avea succes!Până astăzi mi-am plâns de milă, de astăzi am încetat să mă autocompătimesc şi să mă privesc ca pe o victimă!Astăzi sunt mai puternică decât mâine şi mâine voi fi mai puternică decât astăzi, căci nu există victorie mai dulce decât după ce ai cunoscut EŞECUL şi INSUCCESUL!

A o lua de la capăt

Nu am inspiraţie să scriu ceva interesant sau ieşit din comun, nu am inspiraţie să aştept să treacă timpul spre o curgere infinită, depăşind obstacolele. Astăzi este o zi în care sunt în aşteptare. Am impresia că aşteptăm ceva de când ne naştem. Prima dată suntem nerăbdători să mergem, să vorbim, să nu ne mai exprimăm prin zumzete şi scâncete şi prin gesturi de arătat cu mâna şi să ne întrebăm de ce naiba mama nu înţelege că mie îmi este foame, sete, sunt neschimbat?După ce trece faza scutecelor încercăm să facem primii paşi. Atunci intervine prima căzătură şi ne dăm seama, pe jumătate sau total că preferăm să ne reîntoarcem la scutece sau scâncete, căci aşa cum prima căzătură şi-a făcut prezenţa, vom mai avea încă milioane de astfel de momente în viaţă, de a cădea în cur. Problema se pune ce faci când cazi? Rămâi ca un ţânc răsfăţat, plângând cu lacrimi de crocodil să te ridice cineva sau te ridici, te ştergi de colbul viselor tale şi o iei de la capăt? A o lua de la capăt!Uite o expresie care nu îmi este străină, absolut deloc! A lua de la capăt ce?Până acum am luat-o de la capăt cu mersul, cu relaţiile, cu job-urile, cu speranţele, cu visele, dar acest a lua-o de la capăt nu are un final?Nu are o izbăvire, o oprire, un punct de demarcaţie?Că să o tot iei aşa de la capăt devine obositor şi plictisitor. Mă interesează şi pe mine acel closure, acea încheiere, acea linie trasată, după care nu mai urmează altceva, după care ştii care e drumul şi nu mai trebuie să o iei de la capăt, ci să continui ceea ce ai început. Nu spun că nu e bună schimbarea, nici gând, spun doar că expresia a o lua de la capăt ar trebui să contureze din când în când finalul, reperul acela de oprire, indicatorul stop şi gata. Să ştii că până la acel stop ai luat-o de la capăt şi că dacă treci de stopul acela nu va mai exista niciodată un a lua-o de la capăt! Cam asta fac eu acum, aştept stopul şi aştept să văd dacă voi avea parte de closure sau dacă o voi lua din nou de la capăt. Mă întreb cu ce forţe o voi face de data aceasta dacă va trebui să o iau de la capăt?

Different

Nu ştiu cum sunt alţii, chiar voi cum sunteţi?...dar eu funcţionez in slow motion la orele matinale. Deşi mă trezesc devreme, în jurul orei şase dimineaţa, capacităţile mele de procesare a informaţiei sunt pe minim. Cafeaua nu-şi mai face efectul, a devenit un ceai, nici măcar negru sau verde, un ceai din fructe de pădure care nu are alte proprietăţi decât a te îndulci şi a te toropi din ce în ce mai mult. La ora aceasta cam asta înseamnă cafeaua pentru mine. E ciudat că nu pot trăi fără acest mic tabiet al meu, de fapt, pot trăi, având in vedere că pot trăi fără ţigări, dar îmi place să cred că în fiecare dimineaţă mă trezesc cu ajutorul cafelei. Bineînţeles că este doar o iluzie a existenţei mele cafegiste, deoarece toropeala de dimineaţă într-o zi de vară nu poate fi alungată nici de cea mai bună cafea braziliană. Mi-aş dori un hamac şi un strop de linişte care să se aştearnă peste sufletul meu ca o pătură cu care îţi acoperi tremurul interior în nopţile reci. Am început să-mi doresc linistea, o fi semn de bătrâneţe sau doar semn de oboseală? Cred că ambele. Paradoxal îmi doresc şi agitaţie, metrouri care să nu se oprească în staţiile vieţii mele, microbuze care să nu facă niciun popas, să meargă pe autostrada mea cu viteza maximă încărcându-mă de adrenalină, făcându-mi inima să palpite la mai mult de 120 pulsul pe minut, vreau să simt cum vântul îmi biciueşte pielea şi mi-o răneşte din cauza vitezei. Dar oare dacă mă grăbesc prind esenţialul? Sper că da.

Mă simt exact cum spune Sore...I'm so different from the rest of the world...de fapt, nu mă simt, chiar sunt!

People are strange

"People are strange when you're a stranger

Faces look ugly when you're alone"

My two loves

Deşi titlul sună siropos, făcând probabil pe unii să se gândească la iubiri carnale, nu este vorba nici pe departe de aşa ceva. Cele două iubiri ale mele se numesc: law and writing.

Scrisul l-am descoperit înaintea dreptului, mult prea devreme şi poate prea târziu, am intrat într-o lume diferită, unde a trăi nu e atât de simplu precum s-ar crede. În momentul în care descoperi scrisul sau scrisul te descoperă pe tine, se schimbă totul în jurul tău, deoarece percepi diferit stările, emoţiile, dorinţele, pasiunile. Nimic nu mai este cum a fost, filtrezi informaţia prin centri diferiţi de gândire, încerci să schimbi imagini şi locuri cu realităţi scriitoriceşti şi de acolo şi până la a trăi diferit de ceilalţi, mai este un singur pas. 

Întotdeauna persoana mea mi-a fost suficientă, autosuficientă aş putea spune, deoarece în mintea mea se desfăşurau mereu imagini noi, personaje noi, idei şi fapte la care alţii nu aveau acces. În urmă cu nişte ani (care îmi par acum aproape o viaţă) eram sigură că voi scrie mai multe romane şi îmi voi vedea numele şi titlurile prin librării, iar trecătorii se vor întreba cine sunt, cum sunt, ce simt?Sunt diferită de ei?Îmi plac aceleaşi lucruri sau nu?Ce gen de cărţi citesc?Cum iubesc? Şi alte astfel de întrebări...întrebări pe care eu mi le-am pus ori de câte ori citeam o carte a vreunui autor preferat şi prin intermediul ei ajungeam să mă identific cu autorul, culmea, nu cu personajele. Acum zâmbesc ori de câte ori mă gândesc la atunci, la ideile pe care le aveam, la pofta mea de evadare, care încă nu a dispărut, la casa mea de lângă lac, cu balansoar şi trandafirii roşii în faţa verandei, la maşina de scris (PC sau laptop, depinde de timp) care mă aştepta să aştern rândurile neobosite. 

Nu ştiu când şi unde şi cum s-a destrămat acest vis. Poate pentru că nu am crezut în mine, deşi am publicat şi criticile au fost favorabile, fără negativism, pertinente şi de bun simţ, am renunţat uşor, uşor la a mai "scrie".Şocul cel mai mare a fost când mi-am dat seama că nu mai sunt capabilă să scriu, că nu mai pot, că nu mai simt, că totul e pustiit, că groaza şi angoasa mă cuprind şi eu nu pot să aştern nimic!!!Am realizat atunci că romanele mele erau doar în copilăria din provincie, acolo unde colegele mele îmi citeau scrierile şi îmi spuneau râzând să le dau un autograf, căci cine ştie, când ajung faimoasă, nu au cum să mai dea de mine!Amintindu-mi îmi provoacă o stare de râs continuu, acum, atunci chiar îmi imaginam. Acum mă mulţumesc cu acest hobby, am transformat scrisul în blog şi în hobby, în posibilitatea de a refula şi de a mai scrie din când în când. 

Dreptul, dreptul l-am descoperit după prima mea dragoste, scrisul, nu la mulţi ani distanţă, dar considerabili, atunci când te gândeşti şi la alte posibilităţi, nu numai la a trăi în imaginaţia cărţilor. Deşi ştiam ce îmi doresc, am ocolit şi de această dată traseul şi am făcut altceva. De ce?Din nehotărâre, dintr-o infatuare, din a demonstra altora că eu sunt bună şi în alte domenii, nu numai în cele pe care le ador, nu numai în cele în care îmi vibrează inima şi simt cum îmi zvâcneşte sângele în vine! În cele din urmă mi-am revenit şi am decis să fac ceea ce vreau pentru sufletul meu: drept!Şi pe cât posibil să-l şi practic, nu doar să-l studiez. De aceea într-o zi de septembrie am luat un dosar, mi-am căutat toate actele şi m-am dus şi m-am înscris la Drept!Culmea eram blondă pe timpurile alea! A fost iubire la prima vedere, pasiune debordantă, între mine şi el şi între el şi mine!De câte ori intru în Judecătorie să asist la procese simt cum păşesc în locul unde trebuia să fiu demult, dar îl ocolisem de mult prea multe ori. Este ca atunci când îţi dai seama că ai ajuns, în sfârşit, ACASĂ!Probabil mulţi se vor întreba cum scrisul şi dreptul pot coexista?Dacă stau bine şi mă gândesc, scrisul face parte din drept şi invers. Tipologia oamenilor, psihologia comportamentală, ideile, cazurile pot furniza material pentru o mie de romane, mai ales că adevăratele drame se produc la nivel mental şi sunt transpuse în practică de oameni care ajung în faţa instanţei tocmai pentru că le-au lipsit diferite elemente pentru a evita dezastrul. 

Mă consider un om norocos!Am aflat, cu greu şi bătând un drum extraordinar de lung şi plin de hârtoape,ceea ce îmi place cu adevărat, ceea ce mă face fericită, ceea ce mă face să mă simt împlinită. Puţini oameni găsesc modalitatea de a munci cu pasiune şi de a nu li se părea jobul o corvoadă. Pentru a găsi acest echilibru a trebuit să am 4 joburi, diferite unele de celelalte, pentru a mă întreţine şi pentru a realiza că, de fapt, jobul meu pe care îl caut era în cu totul altă parte. Scrisul a devenit o alinare, o evadare, ceva care îmi face plăcere, iar dreptul adevăratul job.   

Small minds

Astăzi vreau să vorbim despre "small minds" sau despre cum oamenii mărunţi discută alţi oameni, de fapt, discută despre existenţa altor oameni, cramponaţi în prezentul lor, dorindu-şi şi ei viitorul lor şi sperând că într-o bună zi ei se vor împiedica şi atunci at the bottom of their legs aceştia vor sta surâzând, plini de satisfacţie că s-a întâmplat ceea ce au dorit şi sperat cam dintotdeauna. 

"Small minds" sunt acei trepăduşi care îşi înconjoară sufletele cu pustietate şi pe care e mai bine să-i eviţi căci produc numai energie negativă, resentimente şi invidie, oriunde s-ar afla. Întotdeauna succesul altuia a semnificat eşecul unuia din această categorie, întotdeauna stau şi păzesc căderea altora, căci din prea multă preocuparea pentru alţii uită să fie preocupaţi de ei. Chiar şi un potenţial succes, o capacitate mai mare a unuia de a ieşi din condiţia în care se află, de a evolua şi de a fi în ascensiune provoacă resentimente din partea acestor "small minds". 

Conceptul presupune mult mai mult decât îngustimea minţii lor, presupune capacitatea de a evita conflicetele şi interacţiunea, pe orice plan, cu aceşti catalogaţi invidioşi. De ce? Pentru simplul motiv că pot transmite stări contradictorii la nivelul stimei noastre de sine.Chiar dacă pe moment nu simţim că am fi afectaţi de înţepăturile lor de ţânţari, pe parcurs subconstientul lucrează şi ies la iveală îndoielile, grijile, temerile şi mai ales groaza de eşec. Omul este temător din fire, ne este frică de viitor (cui nu, din moment ce este incert), ne este frică de boli, de moarte, de iubire, de vise, practic, cam de tot ce ne înconjoară. În momentul în care permitem creaturilor minimale să ne agaseze subconştientul şi conştientul cu mesaje negative, frica şi teama se accentuează, fiindu-le mult mai uşor acestor creaturi de a-şi atinge scopul: nimicirea ta pentru plăcerea lor!Nu pentru că şi ei ar putea să facă ceea ce faci tu, ci doar pentru că ţi-au demonstrat că dacă ei sunt nişte rataţi fărăr vise, la fel eşti şi tu, indiferent de visele pe care le ai.