luni, 28 februarie 2011

Frică versus Teamă

Există o diferenţă considerabilă între a-ţi fi frică şi a-ţi fi teamă. Teama vine din sentimentele nesigure, din paşii făcuţi către incertitudine şi necunoscut. Îţi poate fi teamă să nu eşuezi în ceea ce ţi-ai propus, îţi este teamă că ai uitat dacă ai stins sau nu ţigara în scrumieră când ai plecat şi dacă ai stins-o ai stins-o bine sau te sună careva să-ţi spună că arde apartamentul şi al tău ca al tău dar al vecinilor e şi mai groaznic. Teama îţi poate fi trezită de un rezultat prost de la vreun examen sau să-ţi fie teamă de acel rezultat. Te afli undeva între a nu ştii dacă iei sau nu acel cinci nenorocit şi sinceră să fiu este mult mai greu să iei un cinci decât un zece. Teamă îţi poate fi de singurătate sau pur şi simplu că te va părăsi, că vă veţi plictisi, că totul aşa cum apare este sortit pierii, dispariţie. Teama apare când te gândeşti că trebuie să suferi o extracţie la o măsea soldată cu nişte aţe şi vreo săptămână de post, fie că îşi place, fie că nu (ceea ce mă aşteaptă pe mine în curând), teamă că poate nu prinzi trenul la timp şi trebuie iarăşi să alergi ca disperatul sau disperata după el-deja devine regulă, excepţia ar fi să-l prind, teama că mă caut în continuare şi nu sunt sigură că m-am regăsit şi lista poate fi lărgită. 
Frica, cu frica este o altă poveste. Se instalează în sufletul tău şi îţi produce, pe lângă palpitaţii, agitaţie şi sentimente că totul se năruie în jurul tău. Frica este neagră, dură, necruţătoare, te loveşte mişeleşte şi aşteaptă să fii paralizat pentru a putea să-ţi întoarcă gândurile pe toate părţile. Din frică se nasc dramele, din frică se nasc reacţiile de furie nestăpânită, de furie necontrolată care produc traume la nivelul celorlalte persoane.Din cauza fricii poţi devenii o fiară care nu poate fii controlată, natura nu o lasă, s-a născut pentru a trăi în sălbăticie şi ca o sălbăticiune. Când te copleşeşte frica te înconjoară ca un şarpe şi te gâtuie până la ultima suflare, simţurile te înşeală şi paralizia trupului este şi paralizia sufletului. O singură dată mi-a fost cu adevărat frică în viaţa mea (teamă mi-a fost de mai multe ori), am simţit fiorul rece al groazei şi am reacţionat exact ca un animal încolţit: violent. Nu aş fi crezut nicodată că sunt capabilă să reacţionez astfel încât să-l surprind şi pe atacator, deşi pentru el era o joacă întinsă la extrem, nu m-aş fi văzut niciodată în postura de a acţiona ca şi cum viaţa mea ar depinde de fracţiunea de secundă. Ei bine am făcut-o şi într-adevăr fracţiunea de secundă poate face diferenţa între traume pe viaţă şi linişte. Pentru că raţiunea lui încă era alertă cred că şi-a dat seama de faptul că oricând liniştea poate crea furtună şi oricând pacifistul se transformă într-un duşman de luat în seamă. Am realizat de atunci că oricât mi-ar fi de frică, indiferent de situaţie, trebuie să lupt, să-mi ascut ghearele şi să atac, indiferent de circumstanţe, să nu las monstrul fricii să mă cuprindă şi odată cu el disperarea şi deznădejdea. 
Nu sunt adepta violenţei, nu îmi plac oamenii violenţi, scandalagii, nu ador necazurile de dragul necazului, nu suport vagabonţii care urlă la lună în duet cu vreo javră, spun doar că în momentele critice ale vieţii, când depinzi de instinctul de autoapărare, când momentul acela poate face diferenţa între viaţă şi moarte, atunci nu trebuie să te laşi prins în mrejele fricii şi trebuie să reacţionezi. Poate dacă mai multe femei am fi curajoase, poate dacă am lupta mai mult cu atacatorii nu ar mai fi atâtea violuri şi nu am fi victime ale violenţei celorlalţi sau încă un cadavru în plus pe masa legistului. Până şi Codul Penal te absolvă de vină când intervine legitima apărare, mai ales când victima este în neputinţa de a se apăra datorită fizicului sau chiar din cauze legate de discernământ.Frica este cea care te aduce în pragul reacţiei iminente şi doar de tine depinde cum o gestionezi.    

duminică, 27 februarie 2011

Leneveală

Ieri am decretat stare de necesitate şi am făcut ceea ce de multişor îmi doream să fac: am lenevit!!! Cu bateriile încărcate la maxim şi cu senzaţia de explodare, plus una de vomă, am aruncat cărţile de pe birou şi am plecat la o plimbare. Ciudat a fost că eu îmi savuram plimbarea pe un timp primăvăratic, atinsă de razele soarelui care mă făceau să torc ca o pisică în nisip, care mă răsfăţau ca o mână caldă şi îmi mângâiau fruntea îngândurată, la ştiri se anunţau înzăpeziri şi viscol în diferitele părţi ale ţării. Sper să nu mai ningă deşi cocoţată aproape de vârful muntelui sunt slabe şansele de o primăvară ca la carte, adică undeva în jurul zilei de 1 martie, deşi niciodată nu se ştie. După o plimbare bine meritată şi muncită, m-am întors cu o grămamdă de fructe. Având in vedere că senzaţia nenorocită de stomac întors pe dos persista m-am postat în faţa televizorului înconjurată de vreo trei portocale şi vreo două mandarine şi făcându-mă stăpână pe telecomandă am început să butonez. Problema este în felul următor: dacă vrei să te plictiseşti sau să-ţi sară leneveala, uita-te la televizor, de fapt încearcă să găseşti ceva la care să te uiţi, şansele sunt la fel de mari cam ca ale găsirii navelor sau avioanelor dispărute în Triunghiul Bermudelor. De la emisiuni fără cap şi fără coadă în formaturi de te întrebi cine le-a mai născocit, până la alegerile din UDMR pe care le difuzau aproximativ trei canale de ştiri în acelaşi timp sau vreun film de pe vremea bunicii, orice numai ceva interesant nu. Dezamăgită m-am uitat la un meci de fotbal, prost şi ăla, dar în lipsă de altceva a mers.Până la urmă am ajuns la concluzia că mai bine nu lenevesc decât să lenevesc şi să nu mă bucur pe deplin de această leneveală, sau ar trebui să-mi găsesc alte modalităţi de a lenevii, mai puţin în faţa televizorului. De acord, dacă erau mai mult de 2 grade afară nu cred că aş fi pus piciorul în casă vreo patru sau cinci ore, dar la 2 grade soarele se ascunde destul de repede şi a trebuit să fac cale întoarsă. Aştept să se schimbe anotimpul, dar în acelaşi timp îmi este frică de toropeala care mă va prinde şi mă va lovi cu laşitate în moalele capului căci pur şi simplu nu-mi permit să am timp şi de ea. Trist!

sâmbătă, 26 februarie 2011

Fucking Perfect!!!

So that it shoul be....pretty fucking perfect!!!!



Made a wrong turn, once or twice
Dug my way out, blood and fire
Bad decisions, that's alright
Welcome to my silly life
Mistreated, misplaced, misunderstood
Miss 'No way, it's all good', it didn't slow me down
Mistaken, always second guessing, underestimated
Look, I'm still around 


You're so mean, when you talk about yourself, you were wrong
Change the voices in your head, make them like you instead
So complicated, look happy, you'll make it!
Filled with so much hatred...such a tired game
It's enough! I've done all I can think of
Chased down all my demons, I've seen you do the same 

The whole world's scared so I swallow the fear
The only thing I should be drinking is an ice cold beer

So cool in line, and we try try try, but we try too hard and it's a waste of my time
Done looking for the critics, cause they're everywhere
They dont like my jeans, they don't get my hair
Exchange ourselves, and we do it all the time
Why do we do that? Why do I do that?

Why do I do that..?  
Pretty pretty please, don't you ever ever feel
Like you're less than fuckin' perfect
Pretty pretty please, if you ever ever feel like you're nothing

You're fuckin' perfect to me!

vineri, 25 februarie 2011

Îndrăgosteala pe internet!:))

"M-am îndrăgostit! Nici nu pot să-şi spun cât de bine mă simt, el este extraordinar, magnific, nu am întâlnit niciodată pe cineva la fel, e sufletul meu pereche!!"
"Serios? Păi şi unde v-aţi întâlnit?" Şi acum răspunsul: pe internet!!:)):)) 
Două sau mai multe probleme la acest tip de îndrăgosteală. Cum poţi să ştii cât de mirific, magnific, extraordinar este cineva care stă în partea cealaltă de monitor şi îţi îndruga verzi şi uscate? Spune tot ceea ce vrei tu să auzi mai ales că unii au un adevărat dar de a te trage de limbă sau dacă eşti destul de disperată sau disperat îţi faci un profil din acela pe vreun site de matrimoniale şi răspunzi la întrebări despre ce îţi place sau nu îţi place, cum ai vrea să fie el sau ea, vârstă şi alte bălării. Făt-Frumos citeşte profilul şi te contacteză printr-un mesaj de genul "eşhti atât de simpatikă, vrei să vb?te pupik!!" (fără diacritice). Apoi începe maimuţăreala. Pe lângă faptul libidinos de "te pupik" sau "simpatik" sau mai ştiu eu ce naiba de prescurtări nesimţite ale limbii române, începe nebunia de vai ce ţi-aş face de te-aş prinde, mamă cât de bine arăţi (în poza retuşată din photoshop), simt că eşti jumătatea mea (deşi nu există aşa ceva), haide să ne întâlnim. Momentul întâlnirii este splendid prin simplul fapt că atât el cât şi ea au au minţit cu desăvârşire: el are vreun început de chelie, fumeză de înnebuneşte fumătorii (deşi i s-a jurat că nu este aşa) şi din fătucă nu o scoate, iar ea are vreo câteva sau chiar mai multe kilograme în plus, din blondă cu ochii albaştrii sau verzi devine brunetă, cu ochi negrii şi vreo pereche de ochelari cu fund de borcane. Uite aşa fiorul monitorului se stinge când realitatea te izbeşte cu îndârjire. 
Nu ai cum să te îndrăgosteşti pe internet, cel mult poţi să ai norocul să cunoşti pe cineva compatibil cu viziunile tale, cu ceea ce reprezintă interesele şi hobby-urile tale, dar să spui că te-ai îndrăgostit este prea mult. Sentimentul de a dori să-l cunoşti pe cel cu care conversezi pe diferite subiecte nu este identic cu cel de îndrăgostire. În lipsa trupului pe care nu îl poţi vedea, simţii, atinge acest sentiment nu există, este o iubire platonică, inexistentă. 
În tinereţea mea, pe când eram minoră, frecventam ceea ce se numeşte mirc, nu ştiu dacă mai există acum, dar ştiu că eu căutam un Cosmin şi am dat de un Dorin, aşa se întâmplă de obicei, cauţi ceva şi dai de altceva. Cu ţiglele plecate puţin în excursie ne-am întâlnit. Am avut surpriza să fie exact aşa cum îmi spusese, nu minţise cu nimic, doar că atunci mie mi s-a părut o diferenţă destul de mare, nu numai în ceea ce priveşte vârsta. Aş putea să spun că mă încadrez în categoria norocoşi. Am un prieten de corespondenţă de vreo patru ani, nu ne-am întâlnit niciodată şi nu ştiu daca o vom face vreodată, el îmi tot spune mai vreau să citesc ce scrii şi până la urmă m-am decis să-mi fac blog,vorbim despre lucruri care ne interesează, despre ce şi cum citim dar până la  sentimente de iubire este o cale lungă. Nu poţi să iubeşti prin prisma imaginaţiei tale, a ceea ce îţi doreşti căci ceea ce nu are chip este necunoscut şi nouă nu ni se aplică dictonul "crede şi nu cerceta", mai degrabă "simte şi cerceteză". 
Internetul ne alungă singurătatea, putem fii ceea ce în realitate nu suntem, ne putem da zmei deşi suntem laşi sau putem să ne credem orice personaj, iluzia pe care o creăm altora în cele in urmă ne cuprinde şi pe noi. Să spui că te-ai îndrăgostit de cineva cu care schimbi câteva cuvinte nu se poate întâmpla, să te îndrăgosteşti de persoana respectivă după ce ai vorbit şi te-ai întâlnit cu ea, oricând este posibil, dar nu înainte de acest eveniment.  


joi, 24 februarie 2011

Microbul fotbalului :)

Stăteam şi mă gândeam dacă să scriu sau să nu scriu despre acest fenomen numit fotbal. Am cugetat (nu prea mult căci uneori nu îmi stă în fire) şi am ajuns la concluzia că pe stadioane găseşti frate material să scrii despre natura umană, cam cât găseau toţi scriitorii care aveau cultul descrierilor. Sunt microbistă, da, am luat şi eu acest microb care se numeşte 20 de oameni alergând după o minge şi doi aşteptând să şi-o ia în barbă. Doar de la asta vine microbist nu? De la microb? Şi acest microb mă ţine de pe la vreo 3 ani şi încă nu reuşesc să scap de el, mi-am trasat foarte bine graniţele echipelor favorite şi al celor care îmi displac şi cu timpul am ajuns la concluzia că tot ce este pe la alţii e mai bun decât autohtonul. Păi ce campionat putem să avem frate când pe stadioanele noastre se practică Sumo în noroi, când trebuie să alergi după baltă, nu după minge, dacă mai ajungi la ea ar trebui să te numeşti campion. Aseară a jucat Inter Milano cu Bayern Munchen, pe un stadion ca palma, îţi venea să plângi când vedeai cât de neted poate să fie şi mai rămâneai impresionat de ceva: oamenii aceia cântau, da, cântau fraţilor, nu urlau ca imbecilii, nu înjurau, nu îi trimiteau la origini pe jucători, antrenori, manageri, patroni şi ce le mai venea la gură, cântau, cel puţin la început. Nu spun că nu ar trebui să se înjure pe stadion, eu înjur în faţa televizorului, pur şi simplu nu mă pot abţine, înjură frate, dar mulţumeşte-te cu atât, nu lua şi un scaun în braţe pe care să-l fluturi pe deasupra capului vecinului în speranţa că vei arunca destul de tare cu el încât să ajungă până în tribuna adversarului. Asta deja face parte din sfera vandalismului, nu mai ţine de joc, fair play, de faptul că unii pierd şi alţii căştigă, exact ca în viaţă. Dacă nu suntem capabili să acceptăm că echipa preferată pierde, nu vom fi capabili să ne acceptăm propriile eşecuri. Îmi plac la nebunie stadioanele străine, Camp Nou, Santiago Bernabeu, Allianz Arena, Wembley Stadium, deşi nu am avut şansa să ajung niciodată pe ele, de câte ori privesc meciurile mă trec fiorii nu numai datorită mărimii lor ci şi faptului că de obicei nu se soldează cu aruncături de suporteri în capul celorlalţi suporteri. Bine înainte şi englezii aveau această problemă, acum parcă au devenit pacifişti. 
Ce vreau să spun este că ar trebui să ne comportăm la meciuri cât de cât civilizat, măcar să încercăm, să ne dăm silinţa, chiar dacă nu avem aceleaşi condiţii ca în exterior, chiar dacă ne târâm prin mocirlă şi la propriu şi la figurat în mai multe situaţii, chiar dacă ne place să ne descărcăm, ar trebui să încercăm să fim puţin educaţi şi puţin oameni. Câteodată şi eu dezvolt pasiunea înjuratului şi o fac chiar cu dexteritate, înjur şi mă speriu şi eu de ceea ce am putut debita, mă enervez şi explodez, de obicei ajung la partea cu înjuratul când mă calcă cineva insistent şi draconic pe nervi sau cum se spune, pe coadă, dar pentru frumuseţea jocului şi de dragul concurenţei încerc să mă abţin, chiar şi pe stadion, unde am încetat să mai merg de când spaţiul a devenit un potenţial atentator la viaţa şi sănătatea mea. Până când vom încerca să devenim cumpătaţi prefer să privesc meciurile la televizor şi să visez, deocamdată, la un Camp Nou. 

miercuri, 23 februarie 2011

Without a trace!

Dacă tot vorbesc despre natura umană cred că cel mai bine o defineşte unul dintre serialele mele preferate. Într-adevăr nu este nou, "Without a trace" sau în versiunea noastră "Dispăruţi fără urmă" a fost filmat undeva în urmă cu vreo şapte sau opt ani, nu mai ştiu exact, dar nu asta este important. Mereu m-am întrebat cum poate cineva să dispară fără urmă, să nu mai ştie nimeni nimic de el, de parcă nu ar fi fost niciodată pe faţa pământului, de parcă nu a respirat, nu a alergat, nu a mers, nu a lăsat în urma lui nimic. Ei bine, ce mă fascinează la acest serial nu este faptul că în fiecare episod se reuşeşte să se dea de firul poveştii, indiferent cum se termină, prin moarte sau prin găsirea persoanei respective, ceea ce în realitate este mult mai greu, uneori niciodată nu se găsesc răspunsurile necesare pentru a se încheia investigaţia. Fascinaţia vine din faptul extremelor, din situaţiile limită care le face pe personaje să dispară. De obicei dispariţiile sunt legate de intervenţia unei a treia sau a patra părţi sau ele singure aleg să dispară clacând sub povara responsabilităţiilor. Când dispar fără intervenţia factorilor externi şansele să fie găsite în viaţă cresc şi filmul se bazează mai mult pe aceste ecuaţii de găsire a protagoniştiilor. În momentul în care intervine elementul exterior foarte puţine sunt şansele să fie găsite respirând. 
Dacă priveşti dincolo de ecranul televizorului tău vei observa că nu contează foarte mult ce fel de persoana a fost cel care a provocat dispariţia şi decesul celeilalte şi nici ce tip de educaţie are, contează natura lui, posibilităţile de a înţelege şi de a percepe realitatea şi bineînţeles felul în care îşi proiectează ideile despre ceea ce îl înconjoară. Faptul că el a crezut vinovată persoana respectivă de un anumit eveniment nu înseamnă că a avut dreptate, chiar dacă era vorba despre un şerif, faptul că un profesor doctorand era un pedofil căruia îi plăcea să-şi exploateze victimele la maxim şi în momentul în care găsea altă carne fragedă, înlocuia victtimele, ultima având parte de o croazieră în vreo peşteră, nici acest lucru nu este important. Din păcate ceea ce îi face pe aceşti oameni să devină pedofili, criminali, violatori, în pofida educaţie lor este, pe lângă natura lor, mediul familiar, modul în care au fost crescuţi şi dacă au fost sau nu abuzaţi la rândul lor. Nu este o condiţie generală sau un adevăr irevocabil, dar este un factor de luat în seamă.
Serialul prezintă toate aceste feţe şi mult mai multe. Personajele principale se confruntă şi ei cu diferite stări şi cu diferite probleme. Pe lângă faptul că se confruntă cu dispariţiile, se confruntă cu proriile temeri, nefiind uşor să fie martorii atrocităţiilor şi nici să răscolească vieţiile altora în căutarea unuia singur. În momentul în care ţi se pune viaţa sub lupă devii o persoană dezbrăcată, nudă în faţa celorlalţi şi se ajunge ca ceilalţi să te cunoască doar din anumite perspective, uneori nu cele plăcute.Ideea de bază este că nu tot ce ne înconjoară este bun şi roz şi pur. Partea neagră, întunecată a laturii umane are un spectru mult mai larg decât cea luminioasă, indiferent că vrem sau nu să recunoaştem acest lucru. Cred că serialul reuşeşte de fiecare dată să cuprindă şi să surprindă ceea ce zace în străfundurile umanităţii şi care iese la iveală indiferent cât am încerca să luptăm împotriva întunericului.   

luni, 21 februarie 2011

Tabu-uri

Trei mari şi late, cel puţin pentru locuitorii plaiurilor noastre. Să începem prezentarea în ordinea numerelor de pe tricou: 
1. Sexul! Este încetăţenită ideea în mintea aproximativ a tuturor părinţilor că a face educaţie sexuală propriului copil e un subiect mai mult decât tabu este un sacrilegiu, un punct despre care nu se vorbeşte niciodată, se evită, se ocoleşte sau se învârte după subiect cum pisica se învârte după coadă şi nu şi-o prinde niciodată. Având în vedere că de la prima întrebare legată despre sexualitate copiii sunt minţiţi, nici nu mă miră că suntem handicapaţi emoţional şi labili fizic, nepotriviţi pentru a oferi plăcere. Când copilul te întreabă, dar el de unde vine, majoritatea părinţilor răspund că l-a adus barza!!! Common!!!!Cum mama dracului să te aducă barza şi să te arunce din cer în braţe la mami şi tati. Asta e ca Moş Crăciun! Bineînţeles creşti şi descoperi singur că nu există Moş Crăciun, dar există sex. De ce să-i spui copilului că l-a adus barza, când poţi să-i explici că s-a născut pentru că mami şi tati se iubesc şi când creşte îi vei spune şi procedeul. Da, dar pentru a face acest lucru trebuie ca el să vadă că mami şi tati se iubesc, că încă se ţin de mână, că se săruta, că se îmbrăţişează, că dansează, pe scurt, că sunt oameni normali. Din moment ce tot mai puţini fac acest lucru, mai ales când apare un copil, cum să-i explici că nu l-a adus barza?
2. Prezervativele! altă problemă fără cap şi fără coadă. Pe lângă faptul că nu se vorbeşte despre sex cum să se spună despre protecţie. Din moment ce oamenii se presepune că nu fac sex este logic să nu se spună nimic despre prezervative, despre cum poţi evita neplăcreile unei sarcini şi mult mai grave ale vreunei boli cu transmitere sexuală. Consiliul Naţional al Audiovizualului cred că este abstinent de ani, având în vedere că intrezic reclamele la prezervative pe timpul zilei, că vezi Doamne sunt dăunătoare copiilor. Căror copii? Cei care fac copii la rândul lor? Cei care fac avorturi de la 15 ani în sus sau în jos? Care dintre ei? În momentul în care voi avea un copil, indiferent că va fi băiat sau fată, când observ că dă semne că vrea să-şi înceapă activitatea sexuală, îi cumpar vreo trei cutii de prezervative, i le înşir pe masă şi îi spun să nu dea cumva aghiuţă să nu le aibă la el sau la ea în permanenţă. Nu contează cât de mare e plăcerea fără, contează să fii sănătos şi să-l respecţi pe partenerul tău, protejându-te atât pe tine, cât şi pe el.
3. One night stand! când aud aşa zisele prietene şi femei de one night stand nu ştiu pe unde să o mai ia la fugă. Acum sunt argumete pro şi contra. Dacă ai ieşit dintr-o relaţie cu un bărbat pe care l-ai iubit şi au trecut mai mult de trei luni în care îţi plângi de milă pe la porţile prietenilor, colegiilor de muncă şi pe unde mai apuci, e cazul să ai o one night stand şi să vezi că nu se sfârşeşte lumea cu el şi nici nu a început cu el. Găseşte-l pe cel cu care ai vrea să-ţi petreci o noapte, fără complicaţii, fără bătăi de cap, fără a te lega sufleteşte de el and do it!! Niciodată nu se ştie ce va ieşi! Partea a doua este să nu te legi niciodată de un el pe care îl cunoşti. E mai multă bătaie de cap şi pot să apară anumite sentimente. Nu ai nevoie de sentimente, ai nevoie să te simţi bine, să fii tu din nou, să vezi că rănile se vindecă şi că poţi să mergi mai departe.

Cred că suferim de mult mai multe tabu-uri, că avem mult mai multe hibe, că suntem într-o permanentă ceaţă, că nu vrem să vedem ceea ce e evident,că iubirea şi sexul au existat de când e lumea şi vor exista în continuare. Dacă nu suntem deschişi şi sinceri cu noi înşine degeaba aşteptăm să fie ceilalţi cu noi, degeaba aşteptăm de la copiii noştri să fie exemplari când noi minţim, ne ascundem şi ne este ruşine de propriile sentimente. 

duminică, 20 februarie 2011

On the road to happiness...

Fericirea este o stare de spirit care apare pentru câteva secunde şi te face să simţi euforia, apoi, ca orice lucru proiectat să dureze puţin, dispare pentru a lăsa locul unei stări de normalitate sau, de ce nu, de nefericire.Important este ca atunci când te atinge aripa fericirii, chiar numai cu vârful ei, să ştii să profiţi de ea şi să o simţi din plin, nu contează că nu durează sau că nu este exact cum te aşteptai, contează că a venit, indiferent sub ce formă.De aici porneşte şi întrebarea: ce te face fericit?Să fie un câştig mare la loto (nu m-ar deranja dar nici nu aş fi în culmea fericirii, având in vedere că după urmează dictonul "banii nu aduc fericirea" şi de obicei aşa se întâmplă, ca într-o complicitate a destinului),să fie maşina pe care ai reuşit după multe sacrificii să o cumperi, să fie apartamentul sau garsoniera pe care ţi le-ai dorit atât de mult? Oricare ar fi motivul fericirii tale acesta este totuşi de moment, după acea clipă intervin noi şi noi urcuşuri sau coborâşuri. Dacă ai reuşit sâ-ţi achiziţionezi maşina sau apartamentul mult visat banca va avea grijă să-ţi dispară destul de curând starea de euforie, amintindu-ţi de rate. Oricare ar fi răspunsul la această întrebare ceva se întâmplă şi te trezeşti la starea de luciditate începând să-ţi faci griji pentru cotidian. 
Pe mine mă fac fericită lucrurile simple. Îmi plac trandafirii roşii şi roz, aşa cum creşteau pe zidul casei mele, înconjuraţi de iederă şi care se căţărau până la fereastra de sus a camerei mele. Îmi place zăpada, albă, nu aceea care este curăţată rapid şi lasă în urma ei dâre de negru şi mocirlă, aceea care este neatinsă şi sclipeşte la lumina lunii şi care scărţâie sub picioare. Îmi place toamna când mă întorc acasă cu trenul şi pădurea are culori pe care nu le pot descrie în cuvinte. Atunci simt cu adevărat că mă întorc la locul meu, la rădăcinile mele, căci toţi aparţinem unui loc şi întoarcerea este cea mai dulce, indiferent unde ne-am afla. Îmi place muzica, îmi plac filmele, mai puţin cele horror, îmi plac cărţile şi parcurile. Dar, cel mai mult îmi place să am mintea şi inima deschise , să pot să mă bucur de toate lucrurile care îmi plac şi îmi aduc un strop de fericire, indiferent cât durează. De aceea sunt într-un etern drum spre fericire.