Noua sau vechea "politichie"

De curând mi-am dat seama că trăiesc în ţara tuturor posibilităţilor! Nu săriţi că nu este vorba despre USA, dimpotrivă, ţara tuturor posibilităţilor mele depăşeşte cu mult visul american, depăşeşte până şi cei mai buni regizori de la Hollywood. Lucrurile stau cam aşa: numai în ţara mea te poţi trezi că la prânz se ia apa rece şi nu că se ia căci toata lumea ştie că te poţi aştepta la aşa ceva, dar NIMENI nu pune niciun afiş la scară prin care să sugereze: BĂI, LOCATARILOR, VEDEŢI BĂI TÂMPIŢILOR CĂ DE LA ORA CUTARE LA ORA CUTARE NU VEŢI AVEA APĂ RECE!!!Adică nu mai sunaţi ca disperaţii la regia de apă unde să o deranjaţi pe madam care îşi pileşte unghiile roşii de doi metrii şi îşi bea cafeaua printre fumurile de ţigară slim, că de aia se numeşte funcţionar să stea pe banii voştrii şi dacă voi o tot agasaţi cu apeluri gen, doamnă, fiţi drăguţă, s-a întâmplat ceva cu apa rece, cînd se va rezolva problema?Răspuns: când se va rezolva veţi primi apă! Şi pleosc tonul telefonului după un raget înăcrit! Tocmai pentru a evita astfel de situaţii penibile, pune frate un afiş pe uşa aia că nu mori şi indiferent cum vei scrie, nu contează, că să ştii, ne prindem!

Scenariul doi: se ia curentul electric! O dată, de două ori, de trei, de patru, în aceeaşi oră! Calculatorul se închide, se deschide, iar se închide, iar se deschide and so on! La un moment dat cugetă şi uită ce trebuie să facă. Stau şi belesc ochii la el şi îmi smulg firele albe de păr din cap şi îmi rod unghiile şi mă rog să nu îi vină în cap trăsnita idee să nu se mai deschidă de tot căci eseul meu se duce naibii împreună cu nişte ore de muncă şi cu inspiraţia şi cu transpiraţia mea cu tot! Bineînţeles penele de curent nu poţi să le prevezi, dar poţi să faci REPARAŢIA astfel încât să nu-mi omori JUMĂTATE din electronicele din casă, că nu plăteşte Electrica nici PC-ul, nici Tv-ul, nici centrala, nimic!!!Nu mai spun de conexiunea la internet care nu recunoaşte reţeaua, dă-i refresh, dă-i disable pentru a-i da enable and so on!!! Asta dacă eşti norocos şi PC-ul binevoieşte să-şi deschidă sufletul către nervii tăi lungiţi la maxim!

Scenariul trei: nu există nicio farmacie cu program non stop, cel puţin până la începutul lunii, toate farmaciile la ora 21:00 cel târziu trăgeau oblonul. Adică, dacă mă doare măseaua trebuie să mă duc la urgenţe pentru un algocalmin dacă nu îl am în casă şi la urgenţe mi se va spune că nu am decât să aştept că nu sunt urgenţă de niciun cod, nu tu roşu, nu tu galben, nu tu albastru, aşa că până îmi administrează ei un calmant mai bine îmi administrez singură un pumn în gură!!!

Cu speranţa în suflet că draga de Electrica a remediat o dată şi pentru totdeauna problema uite curentul, nu-i curentul, sigur vine, dacă nu vine este la modă şi lumânarea, mă îndrept vertiginos spre o Barca cu un Real Madrid, fiind de prisos să spun că Barca is the best şi că va juca finala Champions League!:))

P.S.: A-ţi ghicit! Ţara mea se numeşte România!

Vin din Vinilin!

Nu ştiu de ce scriu la ora asta şi nici măcar nu am idee dacă ar trebui să înşir ceva. Ştiu că de dimineaţă am avut în cap un anumit subiect pe care să-l dezbat, dar pentru că nu am scris când a trebuit pur şi simplu mi s-a golit mintea de ceea ce vroiam eu să debitez.Nu sunt nici chiat atât de uitucă dar mă chinuie o răceală, un virus din ăla nenorocit pe care nu-ţi doreşti să-l iei sub nicio formă dar se ţine scai al naibii de tine şi nu poţi scăpa sub nicio formă de el. Ziua este pe atât mai creepy cu cât cerul este din ce în ce mai înnourat, de dimineaţă plouă mai ceva ca în Londra şi cred că Bacovia ar fi nu numai încântat de această vreme ci s-ar declara de-a dreptul satisfăcut. La un moment dat îl adoram pe Bacovia şi nu pentru că eram în era Dark Age of My Life, ci pentru simplul fapt că putea să transforme o zi de rahat într-o adevărată operă de artă. În potenţialul autorului de a zugrăvi în alte cuvinte ceea ce de fapt este o zi ploiasă de primăvară sau de toamnă sălăşluieşte adevărata literatură. Normal că totul este plumburiu într-o astfel de zi, dar am o vagă impresie că nu numai vremea per se l-au făcut să scrie în cadenţe sumbre ci şi starea în care se găsea în momentul înnorării, starea aceea de nu ştii dacă plouă mai tare în sufletul tău sau afară, starea pe care nu o poţi alunga indiferent câte sticle din licoarea lui Bachus bei, indiferent cât te biciuieşti în conştient sau în subconştient. Atunci ce poţi face decât să înşiri cuvinte de neînţeles pentru majoritatea, dar cu adevărate ecouri pentru tine şi să speri că ziua de mâine va fi insorită, cel puţin afară, dacă în interior nu mai este loc. Cam aşa cred că făcea si dragul de Bacovia, plus vreun pahar sau două sau mai multe din dulcele vin moldovenesc! Până la urmă vinul, bărbaţii, plăcerile şi pasiunile sunt cele care după o zi de negură te fac să zâmbeşti, "căci fără de ele, viaţa ar fi tristă şi veşnic pustie!"

Passing by!

Am obosit la propriu. Pentru ce Doamne Iartă-mă mai există Sărbători dacă după ele eşti atât de obosit încât nu te poţi regăsi, dar să te mai cauţi?Ar trebui să ne simţim bine de Sărbători, să fim cu cei apropiaţi, cu familia, cu iubiţii sau iubitele, să ne deconectăm de la problemele cotidiene, să uităm de dureri, de griji, de orice şi să ne bucurăm de viaţă. Ei bine cum să poţi face toate astea când lumea intră într-o frenezie totală, într-o anxietate foarte greu de depăşit, de alergat dintr-o parte în alta după cumpărături, după miei, iepuri, porci,vite sau mai ştiu eu ce alt animal numai bun de mâncat, după cadouri care nu înseamnă nimic pentru ei, doar că şi-au făcut datoria căci mai trebuia să-l cumpere şi pe acela în goana după shopping şi prea puţin era important dacă simboliza sau nu ceva. Suferim de boala neajunsului şi suntem nesătui, din păcate de lucruri prea puţin importante, iar pe cele importante nu le vedem sau nu am fost învăţaţi să le recunoaştem. Alergăm după ceea ce credem noi că este reprezentativ pentru viaţa noastră dar uităm că Sărbătoarea este cel mai bun prilej de a te întâlni cu pacea şi liniştea pentru a lăsa loc furtunii care negreşit va veni, ca o lege nescrisă a Universului, căci după calm vine furtună. Superficialitatea poate că ne urmăreşte din vremea trecută, căci atunci fiecare se descurca cum putea, dar pentru că am trecut într-o altă lume, ar fi trebuit să evoluăm,să avem alte aşteptări, atât de la noi, cât şi de la cei din jur. Se pare că trecerea de la orice către oricine, indiferent de regim sau de epocă, nu ne face mai buni sau mai răi. Pur şi simplu rămânem ceea ce am fost: nişte damnaţi ai propriilor frici! 

Femei inteligente şi singure?!?!

Am făcut o radiografie în grabă a subiectului pe google, eternul şi veşnicul motor de căutare, tastând chiar aceste cuvinte: femei inteligente şi singure.Nu am căutat aceste cuvinte dintr-o cauză extrinsecă ci intrinsecă, ghidându-mă după principiul că cine vrea să ştie găseşte cu adevărat. Nu m-am mirat să văd că rezultatul căutării a dat vreo 10 pagini de google şi nu, nu le-am citit pe toate, îmi este imposibil, dar am citit  cât să mă privesc în oglindă în orice moment al zilei şi al nopţii şi să-mi dau seama că am ajuns exact ca ele: singură în inteligenţa mea. Bineînţeles răspunsurile şi descrierile şi cauzele variază, multe surate dau vina pe bărbaţi, că nu ştiu să se ridice la nivelul aşteptărilor noastre (e adevărat în anumite cazuri, am întâlnit şi din aceştia), că o femeie de carieră şi succes îi sperie, îi pune pe fugă (nu cred că un bărbat inteligent ar alerga ca din puşcă când ar da cu nasul de o asemena femeie), că de obicei bărbatul îşi doreşte o femeie care să fie casnică, nu avidă de poziţie socială sau de job-uri bine plătie (într-adevăr din ăştia se găsesc şi mai mulţi, dar nu este o regulă,noi femeile am ridicat-o la rang de regulă, excepţiile sar de unde te aştepţi mai puţin, slugăreala a cam dispărut de pe faţa pământului), că femeia vrea ca bărbatul să îi fie egal-din păcate sau din fericire, egalitate nu se prea poate, nu ne lasă în primul rând construcţia corpului, apoi un adevăr unic şi irevocabil, noi dăm naştere, zămislim iar şi iar, un bărbat nu ne va putea fi niciodată egal din acest punct de vedere. 

Să ne întorcem la femeile inteligente, de ce nu frumoase şi singure. Singurătatea este o stare bolnăvicioasă pe care ţi-o instalezi prin programul haotic la care te supui şi îţi dai seama că în graba de a obţine diplomele pentru care ai pierdut atâtea nopţi şi care te vor ajuta să urci pe treapta succesului, ai rămas singură, uitată în colţul biroului tău cu lumina veiozei aprinsă în mijlocul nopţii şi cu dosarele răcnind în jur. Pentru a avea o relaţie trebuie să sacrifici, să sacrifici timpul tău în folosul timpului lui, să sacrifici dosarul acela pentru mâine dimineaţă, dar, cel mai important şi el să facă acelaşi lucru. Pentru a nu te încadra în categoria inteligentă, frumoasă, dar singură trebuie să fii pregătită să faci compromisuri şi nu cu el, cel pe care ţi l-ai ales, ci cu tine însăţi. Cred că problema de aici pleacă: suntem învăţate că trebuie să învăţăm pentru a avea succes, total de acord, dar nu suntem învăţate să sacrificăm pentru a avea o relaţie, nu am învăţat arta compromisului, de a lăsa astăzi pentru ca mâine să lase el. Recunosc nici eu nu prea las de la mine căci pentru a progresa trebuie să lupţi şi din păcate lupta o vei purta inconştient şi cu partenerul tău. A fi într-o relaţie nu înseamnă să-ţi măsori IQ-ul tău cu al partenerului sau să porţi discuţii filosofice la două noaptea (sunt lucruri mult mai interesante care se pot face la acea oră), nu înseamnă ca el să fie sclavul tău şi tu sclava lui, nu, nici pe departe, înseamnă ca prin respectul pe care partenerii şi-l poartă unul altuia să fie capabili să  recreeze relaţia respectivă în fiecare zi. 

În viteza trecerii noastre pe aici uităm că de fapt am fost creaţi pentru a fi unul şi nu două jumătăţi separate, nu doi oameni care se caută, ci doi care se găsesc şi încearcă să nu-şi mai dea drumul. Toţi avem pretenţii, toţi avem idealuri, toţi visăm la perechea pe care ne-o dorim, doar că acel vis îl transformăm în obsesie şi noi femeile, de obicei, ţinem la obsesiile noastre. Din păcate calculăm prea mult fiecare secundă pentru a mai fi capabile să ne uităm şi la cel de lângă noi. 

Doar noaptea...

Iubesc noaptea, iubesc liniştea care mă înconjoară după o zi plină de aglomeraţie, atât în creier cât şi pe străzile cartierului meu, îmi place să-mi ghidez paşii în noapte căci calc adânc pe urmele mele, urme de undeva din trecut, pe care le ştiu pe de rost, pe care le-am învăţat puţin câte puţin şi pe care nu le voi putea uita, fiind amprentele trecutului şi prezentului meu. Doar noaptea encefalul meu se bucură de aroma vieţii, doar noaptea cafeaua şi buzele roşii ţipător se pot întâlnii în ungherele dormitorului pentru a face loc unei costumaţii de amatoare îmbrăcată în haine de prostituată. Numai noaptea poţi iubi unul şi acelaşi bărbat sau mai mulţi, cu gândul, cu fapta, cu ce vrei tu, căci dorinţa îţi este acoperită de pânza întunericului şi eşti dezbrăcată doar de cine vrei tu! Noaptea femeia de peste zi este liberă să devină vampa din patul tău! Este liberă să se comporte ca şi cum nu ar exista mâine pentru ea sau pentru tine! Este liberă să fie totul sau nimic pentru tine! Este liberă să fie ea!În momentul în care poţi spune că sufletul tău se găseşte în esenţa lui, în tot ceea ce buzele tale poartă din gustul lui, din carnea lui, poate doar atunci nu te mai ascunzi în noapte, poate doar atunci nu te mai furişezi în zorii zilei pentru a nu-i deranja carapacea şi pentru a-ţi feri privirea de dorinţa lui. 

Historia de un amor....

Nu-mi place să mă întorc, nu-mi place să revin pe aceleaşi poteci pe care le-am străbătut înainte şi le-am pavat cu tot ceea ce au avut nevoie, doar pentru simplul fapt că am pierdut în pietrele lor ceva care m-a lăsat puţin câte puţin fără direcţie. Mi-am pierdut busola şi odată cu ea, mi-am pierdut echilibrul pe care tot timpul l-am căutat şi am şi uitat de câte ori l-am găsit cu adevărat. De obicei când scriu ascult anumite melodii, depinde ce vreau să scriu, dacă vreau să simt cum mi se rupe sufletul, un tango argentinian sau unul mexican se potriveşte de minune, dacă vreau să scriu printre zâmbete un Eminem sau o J Lo merg sau orice altceva antrenant. Astăzi ascult historia de un amor, care s-ar putea interpreta în mii şi mii de sensuri, astăzi altcineva cântă despre iubirea ei şi eu sunt martoră la umila existenţă şi trecere, căci totul trece, până şi iubirea. Cândva m-am decis că iubirea este o pierdere de timp şi m-am decis să-mi ferec sufletul cu mii şi mii de lanţuri, pentru ca atunci când cineva încearcă să se aproprie să se lase păgubaş înainte de a ajunge la poartă. Cândva mi-am promis că nu o să mai plâng, că nu o să-mi ascult instinctele şi nu o să dau curs la ceea ce inima vrea să simtă. Cândva mi-am promis că nimeni nu va mai avea dreptul să se bucure de sufletul meu, să-l ia şi să-l rătăcească în al lui, să-l piardă în vasele şi venele lui, să-i comande şi să-i poruncească, să-l arunce dacă vrea şi eu să nu protestez, să zâmbesc şi să-i mulţumesc că se foloseşte de el ca de o cârpă şi apoi îl aruncă. Momentul în care m-am trezit că sufletul mi-a fost aruncat a fost acelaşi cu dorinţa de a-mi închide inima. Şi am închis-o şi nu i-am dat voie să iubească, nici măcar să se gândească la posibiliatea aceasta. Până astăzi când ţi-am întâlnit, în sfârşit, privirea, am fost fericită în jugul la care m-am condamnat! De astăzi sunt nefericită în libertatea inimii mele!

Saturaţie, lene şi lehamite!

Să vorbim despre saturaţie, lene şi cuvântul meu favorit, lehamite! Având în vedere faptul că sunt stări prin care trecem o dată sau chiar de mai multe ori pe zi, că ne înconjoară, chiar în momentul în care nu avem nevoie de ele şi ne lăsăm pradă gurilor lor hulpave,cele trei favorite ale drumului nostru printre pietre pun stăpânire pe voinţa noastră. Să vedem totuşi cu ce se mănâncă aceste stări şi de unde apar ele şi mai ales când apar.Răspunsul este simplu, apar când îţi este lumea mai dragă şi uneori te ţin până nu îţi mai este la fel de drag de lume!

SATURAŢIE= stare de a fi sătul, stare care a ajuns la o anumită limită şi care din păcate a depăşit limita. Este ca atunci când încep inundaţiile şi Dunărea sau Oltul sau orice alt râu îşi depăşeşte cotele, dând pe afară. La fel se întâmplă şi cu creierul şi cu sufletul uman. Îşi depăşeşte cotele şi dă pe afară, se satură de aceleaşi idei, de aceeaşi oameni, de acelaşi el sau de aceeaşi ea, de acelaşi drum bătătorit spre şi de la serviciu, de aceeaşi maşină, de aceeaşi benzină, de aceeaşi faţă, de acelaşi şef şi de aceeaşi colegi.

LEHAMITE= stare extremă de scârbă, de vomă, de stomac plin de acid şi care nu mai încape în esofag grăbindu-se să dea pe afară. Silă de tot ce te înconjoară, silă să priveşti sau să interprizi vreun lucru, atât pentru tine, cât si pentru alţii. În unele cazuri se găseşte împreună cu saturaţia sau lenea. De obicei se instalează lehamitea, apoi saturaţia şi în cele din urmă suprema lene!

LENE= stare fără chef, de lâncezeală, de a nu vrea să faci absolut nimic, stare în care te complaci căci ai impresia că îţi odihneşti creierul, că nu eşti constrâns de nimeni şi nimic, crezând într-un mod eronat că trece de la sine. Greşit. La un moment dat citeam undeva că lenea poate devenii o adevărată problemă, ajungând până la stări de apatie şi nevroze, având în vedere că organismul este în silentio stampa. 

Poate vă întrebaţi ce mi-a venit să scriu despre aceste stări care vrând-nevrând fac parte din cotidian şi din viaţa fiecărui om. De vreo două zile încoace mă confrunt cu două dintre ele: saturaţia şi lenea. Sunt saturată, de fapt cred că am întrecut măsura de saturaţie, fiind undeva în exacerbatul saturaţiei, am ajuns la momentul în care deşi sunt conştientă că mai am o căruţă şi un pic de treabă, creierul meu efectiv nu mai funcţionează, refuză să depună vreun efort, de orice fel, refuză să asimileze, refuză să citească sau să interprindă vreo altă formă de participaţie la actul de constructivism. Apoi vine, o dată cu saturaţia, lenea, care mă cuprinde în braţe şi mă leagănă ca pe un prunc, făcându-şi loc în ungherul sufletului meu şi tortura enecefalului, mă cuprinde ca pe cineva drag şi nu vrea nici în ruptul capului să-mi dea drumul. Am voinţa anihilată, nu pot să fac nicio mişcare, deşi în fiecare dimineaţă îmi propun să înaintez în ceea ce am de făcut. E ca şi cum sunt prinsă într-o sârmă, înfăşată fedeleş şi nu mă pot mişca. Ştiu că la un moment dat creierul şi organismul simte nevoia de pauză şi de relaxare, dar nu să mă ţină atât de mult, ce nu se poate relaxa noaptea în somn? Sau ţine şi de voinţa de a nu te simţii legumă şi a face ceva să ieşi din starea de saturaţie, lehamite şi lene în care ai intrat? Ciudat este că eu cu cât am mai multe de făcut, cu atât sunt îndemnată să lenevesc mai mult!Material autodistructiv!

Dacă e leapşa, atunci leapşa să fie...

Aseară mă trezesc cu un tag pe numele meu şi pe blogul meu pe Facebook. Se doreşte să intrăm în jocul lepşei şi să-l dăm mai departe. Aşa că, după gimnastica de dimineaţă în care am avut timpul necesar să "cleaning out my closet", vorba unui favorit, m-am gândit să răspund la întrebări şi să pass it on..să vedem...

1. Când ai început să scrii online?

Well, era 27 decembrie, anul trecut, nu de multişor şi într-o criză de identitate, în căutări printre post-it-uri şi proceduri, printre articole şi contracte, am decretat stare de urgenţă pentru sufletul meu. Atunci m-am gândit să-mi fac un blog, să scriu şi în colţişorul meu virtual, nu numai folosind hârtia sau gândurile mele. 

2. Ce te motiveză să scrii pe blog?

O dimineaţă frumoasă sau urâtă, o zi bună sau proastă, vreun articol sau vreo ştire pe care o aud în treacăt şi care mă pune pe gânduri, sau pur şi simplu nevoia de a-mi exprima gândurile şi părerile, într-o lume în care nu există cenzura şi unde sunt liberă să scriu ceea ce gândesc, când vreau şi cum vreau. 

3. Cum reacţionezi la comentarii negative?

 Blogul este destul de nou, nu este cunoscut şi nici nu-i fac publicitate, astfel încât nu am avut parte de comentarii negative. Comentariile sunt de obicei constructive, indiferent că se centrează pe ideea susţinută de tine sau că sunt în contradictoriu. Nu cred că m-ar deranja atâta timp cât se respectă decenţa limbajului. 

4.Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

După cum se poate observa am pornit de la natura umană şi de la vechea întrebare: ce este primordial într-un OM: natura umană sau educaţia.Este dilema ridicată în ceea ce priveşte nature sau nurture. De aici am pornit, de la faptul că suntem sau nu indivizi care se lasă conduşi de instinctele naturale. La ce s-a ajuns....rămâne de văzut. 

5. Ce fel de link-uri ţii în blogroll?

Puţine. Sunt patru link-uri şi ajunge. Unul dintre ele este un Study Proof care conţine metode de învăţare după model american. Mă inspir din el în diferitele acitivităţi. Celelalte trei: 2 oamnei interesanţi şi tiza mea dragă. 

6.Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Nu ştiu dacă m-a schimbat el pe mine, trebuie să-l tot schimb eu pe el! :)) Totuşi, lăsând gluma şi răspunzând serios la întrebare, mi-a oferit posibilitatea să mă destind după o zi sau săptămână în care am tras ca sclavul pe plantaţie. 

7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?

Să înveţe să meargă, să vorbească, să se şcolească, să emigreze, să-şi facă o viaţă a lui, independentă :)):))...asta dacă ar fi o persoană. Având în vedere că e un spaţiu nu am aşteptări de la el, ci doar de la mine. 

8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Cei care sunt în blogroll, de pe Facebook, de prin Rusia, SUA, Singapore, Germania, România, Marea Britanie, Italia, Spania şi cam atât. Probabil oameni care au dat de el printr-un search pe google, au intrat, le-a plăcut şi au revenit. Restul...e tăcere!

S-a terminat inchizitoriul şi văd că sunt încă întreagă! Se spune că leapşa trebuie să o dai mai departe. Cei care sunt în dreapta blogului meu şi au chef de chestionare sunt invitaţi să o preia.