Life as a metter of choice!

De multe ori mă întreb dacă atragem singuri relele şi bolile şi depresiile sau ne sunt date ca o cruce pe care trebuie sa o purtăm la infinit?Uneori cred că boala poate să fie evitată, boala fizică, cea care te macină pe interior şi te mănâncă pe zi ce trece.Dacă te prezinţi la medic poate mai ai o şansă. Nu mă prea împac nici eu cu medicii, îmi place să-i ocolesc, nu le calc în cabinete, nu îmi prea fac analizele căci spun sigur sunt bine, nu mă doare nimic, e o doar o indispoziţie, până mâine cu un ibuprofen îmi trece. Problema se pune când chiar ai ceva grav, când simţi pe interior că ceva nu este în regulă şi chiar şi atunci eviţi întâlnirea cu medicul. De ce?E o alegere a ta bazată pe care argument?Sistemul este şi aşa firav şi nu mai sunt medici buni!Majoritatea au plecat în străinătate şi spitalele sunt mai bolnave decât mine!E şi acesta un argument. De fapt ne este frică, groază, teamă de diagnostic.Dacă nu ştiu ce am e mult mai bine decât dacă ştiu!Mulţi nu ştiu cum să se descurce cu boala.De fapt, cine ştie să se descurce cu un diagnostic grav, cu şanse minime de supravieţuire?Dar dacă totuşi îl descoperi poate se mai rezolvă ceva. Acum ajungem la a doua problemă, la partea cu life as a metter of choice. După ce afli de ce nu faci nimic pentru a îndrepta lucrurile?De ce nu te tratezi, de ce nu încerci să găseşti soluţii, dacă nu aici, poate peste hotare.De ce să nu speri? De ce să nu te agăţi de viaţă până la ultima suflare?De ce să nu mori cu gândul că ai încercat să faci totul pentru a trăi, că te-ai agăţat de ultimul fir de aţă, de ultima picătură de apă, de ultima rază de soare?Ei bine partea asta nu o mai înţeleg. Pe de o parte este îngrozitor să aştepţi să moară cineva pentru a putea să trăieşti tu, să visezi la organul intern al celuilalt, la rinichiul, la plamânul, la inima, la ficatul altuia, dar, pe de altă parte e dreptul tău la a spera, dreptul tău la viaţă, datoria ta de a face tot ce este posibil pentru a trăi!Restul, daca există vreun rest, depinde de hazard!Sunt adepta donării de organe după ce intri în moarte cerebrală sau datorită vreunui accident treci în lumea cealaltă. Nu aş ţine pentru mine ceva care oricum nu mi-a aparţinut decât pentru perioada respectivă, pentru cât mi-a fost dat să respir.De ce să risipesc o parte care încă funcţionează, o parte de care poate cineva are nevoie, doar din purul egoism de a mi le mânca viermii, de a constitui hrană pentru sol?Nu, mai bine să se bucure un muribund de ele! 

Oricum ai privi ţine de alegeri, de acea decizie de a supravieţui, tu sau altul, de a-l ajuta pe altul să trăiască cu o parte din tine cu care tu, cel scăpat din viaţă, nu mai ai nevoie, nu te mai foloseşti de ea, căci doar nu învii şi ai nevoie de tot ambalajul.Şi dacă ai învia sunt sigură că cel care ne-a creat ne va ajuta să funcţionăm la capacitatea iniţială!!!

Fericirea

De cele mai multe ori ne dorim fericirea altuia!De fapt, de cele mai multe ori credem că fericirea altuia sau altora este sclipitoare, ieşită din comun şi noi rămânem doar nişte insipizi, nişte persoane neseminificative în comparaţie cu cei pe care îi stimăm pentru că avem credinţa şi certitudinea că au tot ce noi ne dorim. 

Simplu în teorie, dar mai greu în practică. Se întâmplă să nu ştim că ceea ce noi invidiem şi dorim s-ar putea să fie pentru un altul nenorocirea lui. Dar noi o vrem şi suntem dispuşi să călcăm peste oricine şi orice în picioare, vrem să atingem situaţia materială, sentimentală, familială a celuilalt, luptăm aşa cum în jungla Africană leoaica se luptă cu turma de bivoli pentru hrană şi pentru a-şi apăra puiul! 

De fapt suntem într-o eternă şi falsă eroare!Ceea ce mă face fericit şi împlinit pe mine s-ar putea să-l facă nefericit pe celălalt şi viceversa! Acest lucru simplu nu contează. Mi-a povestit la un moment dat cineva că la o petrecere se afla un intelectual care privind în jurul lui pe toţi cei care se distrau, consumau alcool, fumau, dansau, povesteau lucruri banale îşi spunea în gând cât de neferict este că trebuie să stea cu cei de acolo şi nu are cu cine să schimbe un raţionament, cu cine să-şi măsoare ideile, cu cine să comunice la nivel intelectual. Scârbit de decorul în care se afla iese din casă şi în faţa uşii un boschetar îl scuipă între ochi ţipându-i că ce îi pasă lui, fericitul, care are o casă, căldură şi huzureşte, iar el nu are unde să doarmă, fie iarnă, fie vară. Intelectual se uită lung la acel boschetar, îl aude înjurându-l pe el, care are TOTUL şi îl priveşte cum se îndepărtează. 

Concluzie: sensul fericirii depinde de la om la om şi ţine de dorinţele fiecăruia!

Despre relaţii

Uneori am impresia că revistele dedicate sexului frumos, slab, de fapt, femeilor, suferă de mania persecuţiei. Mă refer la faptul că nu există dimineaţă sau zi în care să deschid mailul şi să nu găsesc vreun articol sau articolaş din vreo revistă online care să-mi trimită prin news letter titluri pompoase gen: Cum să fii fericit în cuplu? 10 lucruri pentru a menţine o relaţie! Cum să fii fericită lângă partenerul tău....şi ororile pot continua, dar din fericire nu-mi aduc aminte toate postările. 

Cred că cea mai mare greşeală pe care o persoană ar putea-o face (atât femeie, cât şi bărbat-există bărbaţi care mai citesc din când în când aşa ceva, chiar mai mulţi decât am vrea să credem noi) este să te ghidezi după astfel de sfaturi. În primul rând fiecare relaţie este unică în felul ei, are ceva deosebit, te marchează prin anumite stări emoţionale, îţi oferă mai mult sau mai puţin, în funcţie de ce dă fiecare şi de cât poate fiecare să dea. Cum să iei de bun un şablon stabilit de vreo revistă online sau chiar tipărită?Cum să crezi că dacă cel de lângă tine nu se înscrie în tiparele stabilite de respectivul text, nu te iubeşte, sau, mai grav, te înşeală?!

Ajungând la înşelat. Fiecare femeie are simţul dezvoltat când vine vorba de a şti sau nu că este înşelată. Mai sunt şi excepţii, desigur, când partenerul e atât de abil încât oricât ar vrea nasul tău de copoi nu îl poate depista. Caracterul duplicitar al celui cu care convieţuieşti este mai puternic decât simţul tău detectivist. Dar, în general, femeile ştiu! Şi bărbaţii stiu, bineînţeles, dar privim şi privesc în altă parte, invocând fel şi fel de motive, ascunzându-se sub perdeaua tăcerii şi fiindu-le frică să recunoască. Până la urmă există două posibilităţi: sau se întoarce sau te părăseşte!Revistele nu se lasă prejos nici din acest punct de vedere!Aproape în fiecare număr strecoară 5,7 sau 10 paşi siguri, ca o hartă a unui labirint, pentru a te face să-ţi dai seama că eşti înselat sau înşelată. 

Uneori mi se par amuzante, miciile scenarite (nu pot să le numesc scenarii) interprinse de cei sau cele care publică astfel de articolaşe. Până la urmă cine are dreptate?Cel sau cea care scrie din experienţa sa vastă de douăzeci şi un pic de ani sau cel sau cea care trăiesc, cu bune, cu rele, relaţia respectivă?Este foarte uşor să dai sfaturi, să spui că dacă urmezi calea descrisă acolo ajungi la adevăr, descoperi că relaţia ta e sau nu pe butuci sau că cel de lângă tine te iubeşte mai mult decât ai fi crezut. Cel mai greu lucru este să faci relaţia respectivă să meargă, să depui eforturi, pe lângă iubire şi pasiune, pentru ca ea să funcţioneze, să comunici chiar şi când nu ai chef, să treci peste probleme împreună, nu separat, să gândeşti pentru doi, să simţi pentru doi şi să oferi la fel de mult sau poate mai mult decât celălalt. 

Viaţa şi relaţiile sunt complicate, necesită voinţă, dorinţă, pasiune, iubire, confort, gingăşie. Dacă eşti în stare să păstrezi ceea ce ai şi să transformi iubirea pe parcursul relaţiei în ceva mult mai trainic, dacă te leagă de cel de lângă tine mii şi mii de coarde ale sufletului, paşii descrişi în orice revisită de duzină îşi pierd sensul şi sunetul lor se stinge fără a-şi pune amprenta pe gândurile tale. 

Fiecare om este unic!La fel şi relaţiile noastre! Unicitatea nu implică imitaţie, doar originalitate!All in all, love is in the air!That' s all that matters!

Obiceiuri

 P.S.: Aceasta este o postare pentru colegele mele de suferinţă!

Ora şapte dimineaţa, ceasul sună ca un dement şi încep să mă uit la el cu un ochi înceţoşat de aburii somnului şi cu celălalt lăcrimând de rândurile citite cu o seară înainte! Mă gândesc: măcar dacă ar fi de la alcool, de la o noapte nedormită şi după o distracţie prin absolut toate barurile care nu închid porţile la ora două dimineaţa!!! Nu este aşa, căci deliciul nopţilor pierdute prin baruri şi cluburi s-a spulberat cam de ani în ceaţa densă a conştiinţei. După zece minute de cugetare chestia aceea numită deşteptător începe să ţipe acut în urechile mele şi îmi spun, gata, mă trezesc, căci măreţia nu aşteaptă, trebuie să o prind eu! Mă îndrept spre baie, apoi spre bucătărie unde fierbe deja ceaiul (spre norocul meu am cine să mi-l pregătească), simt mirosul cafelei (asta când gastrita nu îşi arată colţii şi mă lasă să-mi beau cafeaua liniştită), nu-mi mai aprind ţigara căci nu mai fumez, mănânc ceva şi apoi mă îndrept nu cu paşi repezi, ci cu unii mici, mici, mici, ca de copil, către camera de tortură. Deschid uşa care seamănă cu gratiile unei celule, trag storurile să intre lumina zilei şi îmi holbez faţa la patru coduri mari şi late. Mă scarpin în cap şi mă gândesc, facem astăzi probele în procesul penal sau deschidem pc-ul?Ia ghiciţi cine câştigă?Pc-ui evident!!!!După vreo oră de verificat şi iarăşi de reverificat şi holbat la pozele mele şi ale altora pe Facebook cineva din creieraş îmi spune: ÎNCHIDE NAIBII PC-UL ŞI APUCĂ-TE DE PROBE!!!IARĂŞI NU LE CITEŞTI ŞI LA GHINIONUL TĂU IARĂŞI ÎŢI VOR DA GRILE DIN ELE!!!!Parcă ţipă prea tare!Zic: imediat, numai ceva mai verific şi gata!După ce mă hotărăsc să închid PC-ul îmi aduc aminte că nu am răspuns sms-urile din ziua precedentă.Mă apuc să răspund, că nu e frumos să nu răspunzi oamenilor şi mai şi sun pe unii sau pe alţii. Uite aşa trec vreo două ore. Mă uit la ceas şi e ora ZECE!Unde naiba a zburat timpul ăsta?În cele din urmă reiau probele şi după vreo două ore trebuie să fac pauză, că deh, creierul o cere. Pe la vreo unu aşa mă uit pe geam şi e un soare atât de frumos afară şi zilele toamnei parcă îmi fac în ciudă cu aromele lor de struguri copţi şi mă îmbie la visare şi sigur se găseşte vreo cumpărătură de făcut şi uite aşa îmi prelungesc pauza la o sesiune de shopping. Ora trei după amiaza!PANICĂ!!!!Peste patru ore am ceva planificat pentru seara în curs, deci mai citeşti ce mai citeşti şi ai o revelaţie: nu îmi ajunge timpul!Nu e problemă, după nouă seara mai înveţi două-trei articole din cod şi mai citeşti nişte speţe din codurile adnotate. La zece e un film şi nu pot să-l pierd, la ora unsprezece adorm şi la unu dimineaţa mă trezesc lac de apă, repetând în delir că nu mai ştiu exemplu de FAPTE AUXILIARE şi că am uitat ce articol este abuzul de încredere!!!!Deschid cărţile febrilă şi nu-mi dau seama când orologiul minţii mele bate ceasul cinci şi realizez că peste două ore mă trezesc având aceleaşi probe pe cap şi aceeaşi rutină, aceeaşi lipsă de iniţiativă şi acelaşi soare care îmi transimite melancolia din sufletul meu şi mă gândesc că pot mai mult, că sunt conştientă că sunt capabilă de aproape orice, dar lenea, lipsa de iniţiativă, ambiţia care este la cote minime,pc-ul, internetul, telefoanele, TOTUL,îmi distrage atenţia!!! Îmi reiau rutina zilelor şi nopţilor nedormite şi astăzi este soare afară şi m-aş plimba prin parcurile împrospătate de parfumul frunzelor căzute, aş mânca un profiterol, mi-aş ţine de mână jumătatea mai bună şi aş zâmbi neîncetat,dar, din păcate, probele nu mi le învaţă nimeni şi examenul nu îl dă nimeni în locul meu. Aşa că rămân în camera torutirii mele, în închisoarea codurilor şi doctrinei mele, trag jaluzelele şi ÎMI IMAGINEZ CĂ NINGE!  

Printre rânduri...

De vreo două săptămâni mă tot chinui să scriu ceva şi nu îmi iese! Nu că mi-ar ieşi în alte dăţi, dar, spre deosebire de anterioarele mele scriituri, de data aceasta nu am nici inspiraţie şi nici subiect.Am impresia că mă mai plângeam eu la un moment dat pe aici de lipsă de inspiraţie, de pană de idei, dar cum au trecut aproape doi ani (DOI ANI!!!!????where the fuck????!!! what the fuck???!!!)de când mâzgălesc în această căsuţă virtuală a mea nu îmi aduc aminte unde am mai scris că sunt ca peştele pe uscat, lipsită de iniţiativa scrisului, de dorul condeiului, în schimb, ghiftuită de atâtea elucubraţii. 

Astăzi am terminat de recitit Romanul adolescentului miop, nu că nu l-aş fi citit la timpul lui, de fapt, l-am citit după timpul lui căci adolescenţa pe care o descrie Eliade o depăşisesem undeva pe la vârsta de 12 ani (deh fetele astea, precoce, ce să facem acum) şi mi-am adus aminte de faptul că am avut şi eu visele adolescentului Eliade, de a înfăptui lucruri mari în literatură. Acum mă bufneşte râsul, dar cum fiecare etapă a vieţii ne este marcată de câte o prostie sau de câte un mic capriciu, la fel şi eu am fost marcată de literatură, în special de creaţia literară. Totuşi, să ne revenim în fire şi să vă spun de ce am recitit respectiva carte. Întotdeauna mi-a plăcut Eliade, făcusem o fixaţie pentru el şi mai ales pentru determinarea lui de a lucra. În momentul în care am citit în cartea profesorului Mircea Handoca- Viaţa lui Mircea Eliade despre faptul că dormea doar patru ore pe noapte şi despre modul în care a învăţat cele şapte limbi străine pe care le vorbea fluent, am rămas mută de admiraţie!

Toată viaţa mi-am dorit să am o asemenea voinţă, să îmi poruncesc să muncesc din ce în ce mai mult, dar poate pentru că nu am fost destul de determinată, sau poate din cauza zodiei (taurii sunt cam leneşi uneori şi se autocomplac şi autocompătimesc în anumite situaţii-cel puţin eu aşa sunt) nu am fost în stare să respect un program, să-mi impun o disciplină, să stabilesc că voinţa mea e mai presus de orice, să mă claustrez până în adâncul sufletului, al viscerelor şi al dorinţelor mele până în momentul în care aş fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit. Acest lucru l-am admirat la Eliade. A început încă din anii liceului şi a continuat toată viaţa să fie un ambiţios, să se lupte cu dorinţele si patimile şi să-şi respecte deciziile pe care şi le-a impus! Pe lângă literatura fantastică şi îndreptarea budistă sau hindusă pe care o au operele sale de-a lungul vieţii, doar în Romanul adolescentului miop se întrevede determinarea pe care avea să o pună în practică de-a lungul anilor. 

Întotdeauna am admirat oamenii puternici, care au ştiut ce vor şi mai ales cum să ajungă la ceea ce vor (un lucru mult mai important decât să ştii ce vrei este să ştii cum să ajungi la ceea ce vrei)şi în aceste pagini ale romanului am găsit mijlocul de a ajunge la ceea ce vreau. Bineînţeles, îl ştiam dinainte, dar pentru că uneori lenea şi melancolia sunt mai puternice decât voinţa mea, am avut nevoie de o recitire a planurilor unui om mic care se pregătea să devină om mare. Eliade a avut timp, eu cred că m-am maturizat, dar, de fapt, am rămas acelaşi om mic care visa să devină mare. 

Serendipity

Serendipity, în traducere liberă: însuşirea de a găsi obiecte de valoare, obiecte interesante, serendipitate. Când mi-am ales domeniul blogului majoritatea variantelor posibile erau luate, astfel încât am apelat la ceea ce ştiam că îmi doresc să văd peste ani şi ani: Serendipity, cafeneaua din New York unde Jonathan Trager (John Cusack) şi Sara Thomas (Kate Beckinsale) s-au întâlnit după 5 ani de căutări, după o bancnotă de 5 dolari scrisă cu roşu şi având numărul lui de telefon şi o carte din anticariat cu adresa ei. Filmul este siropos, un love story care se încheie cu happy end, dar mie mi-a stat gândul numai la cafenea, la prăjituri şi la New York. Nu ştiu dacă în realitate există Serendipity ca şi cafenea sau dacă mai există undeva către colţul Manhattan-ului această mică şi cochetă parte smulsă din zgomotul oraşului, ceea ce ştiu e că aş vrea într-o zi să păşesc către New York, nu neapărat să-mi schimb viaţa sau să locuiesc până la adânci bătrâneţe, ci să simt pulsul Bigg Apple-ului, să mă plimb în Hide Park şi pe Maddison Avenue sau, de ce nu, chiar pe Fifth Avenue, să văd Ground Zero şi să-mi pară rău că nu am apucat să vizitez Gemenii şi să-mi îndrept privirea către Statuia Libertăţii, gândindu-mă că ne chinuim de când ne naştem să fim liberi şi nici măcar nu ştim dacă vom avea parte de libertate prin moarte sau dincolo de ea.

Îmi plac oraşele mari, zgomotoase, acolo unde forfota îţi acoperă respiraţia, acolo unde eşti un anonim printre marea de anonimi, unde nimeni nu are timp să te privească, să te măsoare, să te critice, să te urască, unde fiecare e ocupat cu cineva şi cineva e ocupat cu nimeni sau cu fiecare, unde perosana mea, a ta, a lui, a oricui se pierde în visare, în dorinţă, în pasiune, în orice, fără a fi luat în seamă.Nu-mi place liniştea, mi se pare uneori că este apăsătoare, că îngheaţă mintea şi sufletul, că prevesteşte ceva rău, ori de câte ori e liniştea adâncă mă înfior. Dar zgomotul, chiar dacă s-ar întâmpla să fie asurzitor şi să nu auzi sau să nu fi abil să observi ce te aşteaptă, măcar nu ai sentimentul că o bufniţă sau o cucvea a vestit ororile şi nici că liniştea a stat la pândă sperând în prăbuşirea ta.

Cum mi-am petrecut duminica aşteptând sfârşitul lumii!

Cum mi-am petrecut duminica aşteptând sfârşitul lumii?Stând într-un colţ de cer pe care se presăraseră petale roşii de trandafir. Imi aşezasem paharul de vin roşu cu puţină apă minerală în el pe colţul noptierei mele, de fapt al lunii care surâdea şi mi-am pironit privirea spre pământ aşteptând să se întâmple explozia creierului şi implozia sufletului. Aveam parte de cel mai frumos peisaj şi era în primul rând pentru a lua parte la ceea ce trebuia şters şi resădit, udat, îngrăşat pentru a nu-şi pierde substanţa. Zâmbeam la gândul că nu mai este mult şi totul se termină. Am început să sorb uşor din paharul meu care era atât de plin încât îmi tremura mâna dreaptă ori de căte ori încercam să-l ridic şi mi-era teamă să nu risipesc elixirul iubirii mele, viaţa din străfundul cioburilor, gheaţa din adâncul uterului care ne-a plămădit pe toţi. După vreo trei înghiţituri am observat că se pregătea cortina să se ridice şi un surâs viclean îmi apăruse în colţul buzelor. Eram pregătită să asist la asuprirea celorlalte suflete goale şi moarte căci eu mă vindecasem şi ştiam ce va urma. Le ştiam durerea purificării căci focul mă mistuise nu demult şi pe mine şi carnea îmi fripsese în mii şi mii de ape aburinde. Mă pregăteam cu un rânjet de hienă să văd durerea altora, să privesc cum îşi sfăşie carnea de pe membre şi să mă desfăt cu ţipetele lor!Şi aştept şi aştept şi aştept şi nu mai am răbdare şi mă înfurii şi mă enervez că nu începe odată şi odată spectacolul pentru a mă bucura că şi alţii sunt ca mine şi pentru a-i putea conduce şi a le spune că până la urmă durerea trece, te întăreşte şi nu mai scurmă în sufletul tău ca un iceberg care a uitat să se dezghete primăvara!Aşteptam să-i văd şi pe ceilalţi nefericiţi, aşteptam sfârşitul sufletului lor din pură dorinţă animalică a unei solidarităţi dureroase!Am aşteptat degeaba!A trecut duminica aceea şi nu s-a întâmplat nimic!Absolut nimic!Îmi terminasem paharul de vin şi mă uitam scârbită la sticla rămasă pe jumătate goală. Parcă era o târfă în patul unuia care uitase să-i dea jos rochia pe de-a-ntregul şi îi violase intimitatea doar cu privirea căci era mult prea grăbit pentru a încerca să o satisfacă pe ea sau să-şi înnece pornirile lui animalice. Mi-am spus că dacă în această duminică a întârziat sfârşitul ăsta al lumii, sigur duminica viitoare va fi prezent, aşa că urmează să-mi reiau locul meu de soprană înfumurată pe colţul altora de rai şi să aştept prăbuşirea altora. Nu-mi mai aduc aminte câte sfârşituri ale lumii am aşteptat duminică de duminică şi zi de zi, până când ai apărut tu şi m-ai făcut să înţeleg că eu mă sfârşeam în fiecare zi, că invidia şi ura săpau galerii adânci în mine şi mă ademeneau cu pahare de vin şi ţigări savuroase pentru a-mi fura suflarea. M-ai făcut să respir, m-ai resuscitat!De atunci nu mi-am mai petrecut duminicile aşteptând sfărşitul lumii şi nici zilele sperând să dea un semn că este pe aproape, de atunci am început să trăiesc, să plănuiesc, să privesc şi să beau paharul de vin împreună cu tine!

Egoism!

Ok, ok, recunosc, nu am răspuns telefoanelor celor care mă căutau crezând că vorbele pot aduce alinare şi rănile se vindecă prin cuvinte, fără a linge roşeaţa care se scurge din fiecare fâşie a tegumentului, fără a te biciui lăsând în carne urme pe care numai tu le cunoşti, fără a-ţi face anamneza, fără a o lua de acolo de unde nu demult credeai că vei sfârşi!Ce faci când te afli la răscruce, ce alegi atunci când lumea se prăbuşeşte în jurul tău, din cauza ta în cea mai mare proporţie şi prea puţin din cauza altora?Ei bine eu am ales să-mi ascund capul în nisip ca struţul, să nu mai vorbesc, să fac aceleaşi greşeli pe care le-am făcut, închizându-mă în mine, îndepărtând pe toţi de lângă mine, urând neputinţa mea, invidiind pe alţii şi otravindu-mă cu propria fiere! Atunci când ne dăm cu fundul de pragul de jos sau cu capul de pragul de sus, avem intenţia să distrugem tot ceea ce se creează şi se menţine atât de greu, dintr-o necesitate pur egoistă şi dintr-o incapacitate de a accepta EŞECUL!Da, despre acceptarea eşecului este vorba, despre a fi învăţat că tu, idiotule, poţi să ai şi un eşec, două, trei, sau poate cât mai multe!Problema cea mai gravă este atunci când nu ai avut parte de EŞEC, când nu ai cunoscut cum e în partea de jos, când au cam mers pe sârmă,liniar, tot ce ţi-ai dorit, când crezi că eşti de neînvins, dar, de fapt, abisul e la doar câţiva paşi!Ei bine, atunci durerea căderii e de o mie de ori mai mare decât dacă ai fi cunoscut-o de timpuriu!Ce faci atunci?Ei bine, ori intri în letargie, te ascunzi sau te dai conştient sau inconştient, la propriu sau la figurat cu capul de pereţi, plângându-ţi de milă sau autoflagelându-te, evitând contactul cu ceilalţi, fie el direct, fie indirect, învinuindu-te pe tine şi pe restul lumii de momentul nefast, ori iei o foaie de hârtie şi te apuci de scris să vezi ce nu a mers bine şi unde îndrepţi, îţi aduni toate nervurile şi toate dorinţele, visele şi năzuinţele şi te reapuci de reclădit, de reconstruit, de a clădi etajul bazei pe care deja ai pus-o!Până astăzi am ales prima parte, de suferinţă, de durere, angoasă, ruşine, ură, scărbă, de mine şi de materia mea cenuşie, de trăire undeva în eter şi la marginea golului, dar aleg să spun NU tuturor temerilor şi spaimelor mele, aleg să accept că orice înfrângere te face mai puternic şi că războiul nu s-a terminat, dimpotrivă, abia acum începe!Mă refer la războiul meu cu mine şi la luptele mele interioare cu voinţa, ambiţia şi dorinţa de a avea succes!Până astăzi mi-am plâns de milă, de astăzi am încetat să mă autocompătimesc şi să mă privesc ca pe o victimă!Astăzi sunt mai puternică decât mâine şi mâine voi fi mai puternică decât astăzi, căci nu există victorie mai dulce decât după ce ai cunoscut EŞECUL şi INSUCCESUL!