Printre rânduri...

De vreo două săptămâni mă tot chinui să scriu ceva şi nu îmi iese! Nu că mi-ar ieşi în alte dăţi, dar, spre deosebire de anterioarele mele scriituri, de data aceasta nu am nici inspiraţie şi nici subiect.Am impresia că mă mai plângeam eu la un moment dat pe aici de lipsă de inspiraţie, de pană de idei, dar cum au trecut aproape doi ani (DOI ANI!!!!????where the fuck????!!! what the fuck???!!!)de când mâzgălesc în această căsuţă virtuală a mea nu îmi aduc aminte unde am mai scris că sunt ca peştele pe uscat, lipsită de iniţiativa scrisului, de dorul condeiului, în schimb, ghiftuită de atâtea elucubraţii. 

Astăzi am terminat de recitit Romanul adolescentului miop, nu că nu l-aş fi citit la timpul lui, de fapt, l-am citit după timpul lui căci adolescenţa pe care o descrie Eliade o depăşisesem undeva pe la vârsta de 12 ani (deh fetele astea, precoce, ce să facem acum) şi mi-am adus aminte de faptul că am avut şi eu visele adolescentului Eliade, de a înfăptui lucruri mari în literatură. Acum mă bufneşte râsul, dar cum fiecare etapă a vieţii ne este marcată de câte o prostie sau de câte un mic capriciu, la fel şi eu am fost marcată de literatură, în special de creaţia literară. Totuşi, să ne revenim în fire şi să vă spun de ce am recitit respectiva carte. Întotdeauna mi-a plăcut Eliade, făcusem o fixaţie pentru el şi mai ales pentru determinarea lui de a lucra. În momentul în care am citit în cartea profesorului Mircea Handoca- Viaţa lui Mircea Eliade despre faptul că dormea doar patru ore pe noapte şi despre modul în care a învăţat cele şapte limbi străine pe care le vorbea fluent, am rămas mută de admiraţie!

Toată viaţa mi-am dorit să am o asemenea voinţă, să îmi poruncesc să muncesc din ce în ce mai mult, dar poate pentru că nu am fost destul de determinată, sau poate din cauza zodiei (taurii sunt cam leneşi uneori şi se autocomplac şi autocompătimesc în anumite situaţii-cel puţin eu aşa sunt) nu am fost în stare să respect un program, să-mi impun o disciplină, să stabilesc că voinţa mea e mai presus de orice, să mă claustrez până în adâncul sufletului, al viscerelor şi al dorinţelor mele până în momentul în care aş fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit. Acest lucru l-am admirat la Eliade. A început încă din anii liceului şi a continuat toată viaţa să fie un ambiţios, să se lupte cu dorinţele si patimile şi să-şi respecte deciziile pe care şi le-a impus! Pe lângă literatura fantastică şi îndreptarea budistă sau hindusă pe care o au operele sale de-a lungul vieţii, doar în Romanul adolescentului miop se întrevede determinarea pe care avea să o pună în practică de-a lungul anilor. 

Întotdeauna am admirat oamenii puternici, care au ştiut ce vor şi mai ales cum să ajungă la ceea ce vor (un lucru mult mai important decât să ştii ce vrei este să ştii cum să ajungi la ceea ce vrei)şi în aceste pagini ale romanului am găsit mijlocul de a ajunge la ceea ce vreau. Bineînţeles, îl ştiam dinainte, dar pentru că uneori lenea şi melancolia sunt mai puternice decât voinţa mea, am avut nevoie de o recitire a planurilor unui om mic care se pregătea să devină om mare. Eliade a avut timp, eu cred că m-am maturizat, dar, de fapt, am rămas acelaşi om mic care visa să devină mare.