29 februarie...

Nu pot pierde ocazia de a scrie ceva pe blog măcar aşa peste vreo patru ani să am şi eu o postare pe 29 februarie. Cam rară această zi în calendar, ar trebui să fie nu în fiecare an, măcar o dată la doi ani, pentru a avea impresia că trăim mai mult, că respirăm aerul mai mult decât ne este dat. Impresia măcar să o avem, dacă nu trăim mai bine şi nici mai mult. Am vrut de ieri să postez ceva, ieri a fost ziua în care oriunde am privit am dat de aceeaşi întrebare: ce ai face dacă ai şti că mâine vei muri?Well..cred că mai mult de 80% dintre noi, ăştia oamenii, am intra în panică, ne-am speria de gândul inexistenţei noastre, de posibilitatea de a nu mai face parte din ceva-ul creat de noi. Ceilalţi am cugeta şi poate ne-am da seama că tot ce am făcut până la acel punct final a fost în van, că ne-am pierdut în detali nesemnificative, că am căutat să mulţumim pe unii şi pe alţii şi am uitat de noi, de ceea ce ne dorim cu adevărat, de plăcerea noastră, de activităţile care ne reîncarcă bateriile şi ne transimt energie, ne refac aura, ne oferă strălucire. De foarte multe ori ocolim această întrebare fatală, ce ar fi dacă mâine nu aş mai fi?Ne este frică nu de dispariţie, nu de inexistenţă, nu de a nu mai respira, ne este frică de faptul că vom realiza că noi nu am trăit, că nu am ştiut să simţim atunci când trebuia, că ne-am cenzurat, ne-am înrobit, am devenit sclavii impotenţei noastre. Suntem nişte handicapaţi care orbecăiesc prin viaţă, care cred că dacă păstrează o traiectorie şi nu se abat de la ea vor fi fericiţi. Fericirea nu este limitată, fericirea nu trebuie să aibă graniţe, să fie marcată de un mare semn pe care să scrie NU TRECEŢI!Fericirea este libertate, este viaţă, este nelimitată de grijile şi problemele noaste. De aceea omului nu îi este îngăduit să ştie când moare, pentru că în limitarea lui, în ipocrizia de a nu fi fericit, în încărcătura zilnică de sentimente negative ar avea un mare şoc: şi-ar da seama că este mort deja!

Tender...

M-am împiedicat de ochii tăi!Ţi-am spus de atâtea ori să nu-ţi mai laşi privirea împrăştiată pe faţa şi buzele mele! Te-am avertizat că într-o zi va trebui să prind privirea ta şi să nu-i mai dau drumul! Nu ai crezut când îţi spuneam că dacă pleci şi uiţi să iei cheile de la casă nu îţi voi mai deschide. Nu pentru că ai uitat să-ţi iei tu cheile, ci pentru simplul fapt că vei încurca iarăşi blestemeata aia de uşă şi vei bate la cea care de obicei este închisă şi vei aştepta la nesfârşit să se trântească de perete şi să te lase impresionat cu decorurile camerei.Mă dor timpanele de ţipătul tău, mă dor urechile în străfundurile lor de atâta vaiet şi jale că tu ai greşit uşa. Dar eu ce pot să-ţi fac dacă nu eşti atent şi dacă nu vrei sau nu poţi sau ...cine naiba mai ştie...nu îţi aminteşti unde locuieşti de fapt?