Pentru că sunt o obsedată a timpului în lipsa obsesiei timpului pentru persoana mea şi pentru că patima aceasta a scurgerii neputincioase cu care ne pedepseşte în fiecare zi îmi creează spasme nervoase, am devenit prizoniera unui cuvânt: Deja-Vu! Al naibii cuvântul ăsta parcă este construit din mult mai multe înţelesuri. La bază într-adevăr constă în starea pe care o ai atunci când un eveniment sau porţiuni dintr-un eveniment ţi se par că le-ai mai văzut, că le-ai mai trăit, că există o ciclicitate şi repetivitate în tot ce ai făcut până atunci şi vei mai face.Dar există şi alte lucruri dincolo de baza aceasta a cuvântului. Prima dată când am avut sentimentul de transpunere în ceva ce am mai fost şi în evenimente ce s-au petrecut am avut-o pe la 14 ani, într-un spaţiu familiar. Mi-am spus că e de vină rutina şi creierul obosit, asimilând evenimentele respective într-o ordine perfect normală. Apoi timpul a trecut, am uitat de transcederea mea în lumea trecută, când s-a întâmplat să descopăr filosofia şi scurgerea timpului. Deja înaintasem în vârstă şi citeam ce nu ar fi trebuit să citesc atunci, dar care m-au ajutat în viitor. Oricum în momentul în care am descoperit ca pot exista mult mai multe dimensiuni şi că practic timpul meu se poate plia (ipotetic vorbind) în timpul altuia, ei bine de atunci nu am mai avut linişte şi pace, devenind conştientă, ca oamenii din peştera lui Platon, că am văzut idei.Numai că ceea ce văzusem eu nu-mi prea place, această imposibilitate de a nu putea schimba evenimentele, de a nu putea să turn the tide sau turn the clock. De la nemulţumirea mea şi până la a descoperi filmul Deja Vu a fost un singur pas. Deşi are unele lacune, filmul prezintă posibilitatea lumilor paralele, dar cel mai important îţi dă posibilitatea de a te întoarce în timp şi de a schimba ceea ce ai vrea să schimbi. Deşi memoria este selectivă şi cei care se vor întoarce nu îşi vor aminti, până la urmă nu se va aplica principiul Maktub-Aşa stă scris! Destinul nu îţi mai stă cocoţat în frunte şi nimic din ceea ce ai face nu îl schimbă. Aici timpul şi spaţiul devin una şi culmea atât el cât şi ea, indiferent în ce dimensiune ar fi se pot simţii, la un anumit moment. Până la urmă sentimentul să fie mai presus de timp? Căci ceea ce ochii tăi au văzut odată s-ar putea ca encefalul să nu mai uite niciodată. Până la urmă de aceea există memoria colectivă: în encefalul meu strămoşii mei şi-au lăsat urmele paşilor lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu