Când am început să scriu pe blog am avut un gând bine definit, gen, să pot să mă destresez, să-mi construiesc lumea mea virtuală, acolo unde pot să spun ce vreau, când vreau şi cum vreau, fără interdicţii stupide de etichetă şi de epatare. Nu că m-aş ascunde prea mult în viaţa reală şi nu aş spune ce îmi trece prin cap atunci când se schimbă radical mersul normal al lucrurilor, dar totuşi in the real life, exprimarea pe care o alegi trebuie să fii sigur că nu aduce prejudicii celui care te ascultă, de orice tip, fie fonice, fie comunicaţionale, fie sintactice sau morfologice. E valabil şi pentru scris, în ceea ce priveşte sintaxa şi morfologia.Cât despre poluarea fonică a scrisului, având în vedere că fiecare persoană foloseşte diferite tonalităţi când citeşte rămâne la latitudinea fiecăruia cum înţelege şirul pe care îl lecturează şi cât vrea să înţeleagă din el.Comunicarea prin intermediul scrisului poate fi uneori dificilă, având în vedere că îţi lipseşte intonaţia, dar dificil de pătruns este şi sensul cuvintelor. Am experimentat destule situaţii în care am fost întrebată pe messenger ce am vrut să zic şi la rândul meu am întrebat de mii de ori pe interlocutorul meu ce a vrut să zică. Comunicarea prin scris este defectuoasă, se loveşte de barierele întelegerii şi cum fiecare înşelegem diferit se întâmplă deseori să vedem partea negativă a lucrurilor şi nu pe cea pozitivă. De asemenea există şi bariera limbajului, modul de a fi interpretate expresiile, de percepere a termenilor, de regiunea din care provii. Înţelesul diferit al unor cuvinte din regiuni ale aceleiaşi ţări ne fac să pricepem ideea diferit. De aceea este mult mai greu să comunici în scris ceea ce ai de comunicat faţă în faţă. Tonalitatea, gesturile, privirea, mai ale ochii, te trădează atunci când vrei să spui ceva şi de fapt te gândeşti la altceva sau pur şi simplu nu te gândeşti la nimic, dar continui să comunici cu cel din faţa ta pentru respect. Când scrii poţi să faci câte pauze vrei tu, poţi să dai un delete la cei ai scris mai sus dacă nu îţi place fraza precedentă şi nu se potriveşte conţinutului, poţi să dai un repeat la o melodie, poţi să mai si întreţii încă vreo trei conversaţii cu căsuţele virtuale de pe monitor, într-un cuvânt eşti liber să te exprimi în mai multe moduri. Dar când trebuie să comunici oral lucrurile se schimbă, din păcate nu poţi da delete la ceea ce ai spus cu un minut sau două înainte, nu poţi să ştergi cu buretele ceea ce interlocutorul tău a auzit cu cîteva secunde înainte, chiar dacă ai rănit şi îţi pare rău, degeaba spui nu am intenţionat să spun ceea ce am spus, pentru că ai fost auzit. Cuvintele au cea mai mare forţă distructivă, distrug înainte de a apăsa cineva pe vreun trăgaci, prin sensul lor şi prin modalitatea de expunere. Cuvintele sunt crucea noastră pe care o purtăm veşnic, sunt cele pe care le spunem şi după ne pare rău, dar sunt cele care rămân undeva în suflet şi supurează ca o rană neîngrijită pentru a ieşi la suprafaţă ori de câte ori amintirile ne invadează. Cea mai mare pedeapsă a omului au fost şi sunt cuvintele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu