Sunt ceea ce sunt...

De multe ori mă surprind spunând formula: Sunt OM!Sunt supus greşelii şi păcatului, plăcerii şi desfătării, pasiunii şi deşertăciunii. Trec de la vanitate, la cucernicie, am vicii direct proporţionale cu etapele vieţii prin care trec. Mă încrunt şi ripostez, îmi place frumosul (fiecare înţelege ce vrea prin acest frumos), urăsc inesteticul, oamenii care se pretind culţi, dar care de fapt nu ştiu nici cele mai elementare reguli de scriere şi comunicare, îmi place aglomeraţia, mă irită uneori prea multă linişte, iubesc noaptea mai mult decât ziua şi aş putea continua cu mult mai multe exemple.

Ce vreau să spun de fapt, pe lângă o analiză sumară a ceea ce sunt este faptul că de fapt eu sunt ceea ce mi-au lăsat moştenire strămoşii mei, ceea ce genetica s-a gândit să impregneze în fibrele mele, în venele şi capilarele mele, dar mai ales în memoria şi conştiinţa mea. Sunt puţin din cele două neamuri care au contribuit la crearea mea. Am luat puţin din bunica şi străbunica mea, care, la rândul lor au luat ceva din buniciile şi străbuniciile lor, din mamele şi taţii şi bunicii lor. Sunt generaţiile trecute, memoria altora este ascunsă undeva în encefalul meu, amintirile lor îmi traversează circumvoluţiunile, chiar dacă nu sunt conştientă de acest lucru şi îmi oferă posibilitatea de a iubi frumosul, de a nu fi de acord cu vulgarul. 

S-ar putea spune că educaţia şi epoca prin care trecem ar avea o legătură mai mare cu ceea ce sunt sau suntem,mai mare decât o au strămoşii mei şi generaţiile trecute. Ideea este că fără o zestre genetică, fără ceea ce au fost alţii şi fără să-ţi fi lăsat impregnat anumite matrice pe care tu să poţi construi, nu ai fi nimic din ceea ce eşti. M-am născut aşa cum sunt datorită unei baze de date din moşi strămoşi, care exista încă de la începuturi şi care a avut grijă să lase şi în ADN-ul meu ceva din ceea ce ar fi vrut să fie fiecare în parte.De aceea natura umană uneori este mai presus decât educaţia. Am devenit ceea ce sunt şi datorită educaţiei, dar, în acelaşi timp, dacă nu ar fi existat baza pe care să se construiască, educaţia ar fi avut un eşec.Acea bază este dată de cei care au contribuit la construcţia mea puţin câte puţin.   

Wondering?

Ieri mi-am întrebat o prietenă dacă iubeşte şi este iubită. Mi-a răspuns că este iubită dar nu de cine ar vrea ea. Cunosc mult prea bine drogul acesta numit dependenţa de iubirea celui care te ignoră, care te face să te simţi atât de mic în comparaţie cu el, care se vede atât de mare şi puternic, doar pentru simplul fapt că are un avantaj faţă de tine: este iubit de tine şi o dată cu iubirea ta pentru el intervine şi ipocrizia faţă de impasibilitatea lui, acea cerşeală de mici atenţii, acea dorinţă de a-ţi arunca o firmitură pentru a trăi apoi săptămâni la rând din nimicuri. Ce ne face să ne dorim mereu şi mereu ceea ce altcineva nu vrea să ne ofere niciodată, ce ne face să ne risipim energia şi emoţiile şi sentimentele în vânt numai pentru a cunoaşte umilinţă şi tortura sufeltului?Iubirea ar trebui să fie recirpocă, să ţi se răspundă cu aceeaşi intensitate şi aceeaşi dorinţă, sau, de ce nu, cu o pasiune mult mai intensă decât a ta. Ar trebui ca pe cine iubim să ne iubească la rându-i, să simtă aceleaşi pulsiuni şi aceleaşi bătăi în piept, nu să se uite pieziş şi să se întrebe dar ce mai vrea acum de la mine? 

Situaţia ideală şi ferită de orice suferinţă s-ar rezolva foarte simplu prin reciprocitatea sentimentelor. Nu ar mai exista despărţiri, nu ţi s-ar mai rupe sufletul în mii şi mii de bucăţi, nu ar mai trebui să te îmbraci în haine de doliu pentru a-ţi arăta suferinţa pe la colţurile tot mai pline de oameni singuri şi nefericiţi, nu ar mai trebui să faci nimic din toate acestea pentru că ai fi liber să iubeşti. 

Ar trebui să se introducă o nouă pedeapsă pentru cei care sunt iubiţi şi nu le pasă. Dar, cum bine se ştie dragoste cu de-a sila nu se poate, închisorile sufletelor ar rămâne goale pentru că fiecare am iubit măcar o dată în viaţă pe cineva căruia nu i-a păsat de existenţa noastră şi fiecare am fost iubiţi la rândul nostru de cineva de a cărui existenţă nu ne-a interesat şi nu ne va interesa niciodată.

Addicted to...

Hi! My name is Laura and I'm an ex smoker!!! Soon I will be 2 years old, not my real age, but my non- smoking age!

Astăzi mă simt în clubul Fumătorilor Anonimi! Nu ştiu dacă există aşa ceva prin ţara noastră, sau dacă s-a gândit cineva să înfiinţeze aşa ceva, gen Alcoolici Anonimi, doar să fie Fumători Anonimi. Ştiu că există programe şi îţi dau un număr de telefon la care poţi suna şi să primeşti ajutor specializat pentru a te lăsa de fumat. Ok, eu m-am lăsat, după cum am spus, curând voi împlini 2 anişori, dar în aceşti ani, mi-a fost greu, dificil, uneori insuportabil să mă abţin de la a fuma. Nu tot timpul, doar uneori.Ce fac după, cum mă lupt, la mine cu cât trece mai mult timp, cu atât simt nevoia mai mare de nicotină şi tutun. Probabil cineva crede că după doi ani ar cam trebui să-ţi vezi de treaba ta şi să nu mai ai pofte de tutun. Problema este că pofta de tutun dispare din organism în nouă ani şi nicotina în trei ani. Ei bine, eu nici măcar de nicotină nu am scăpat complet, nu am ajuns nici măcar la jumătatea drumului şi îmi doresc atît de mult să mă întorc. Ar trebui să existe un număr de urgenţe la care să suni în cazul în care ţi se face poftă de o ţigară, probabil să existe un funcţionar care să-ţi ţipe în urechi că dacă te atingi de ţigară mai mult ca sigur că îţi lipseşte personalitatea, că eşti uşor de manipulat, că nu ai voinţă, că mereu vei pierde iar şi iar dacă te laşi pradă acestei plăceri!!!Poate astfel ţi-ar alunga dorinţa aceasta pentru care salivezi mai rău decât câinele lui Pavlov.

Astăzi aş vrea să traversez strada şi să-mi cumpăr un pachet de ţigări, aş vrea să simt din nou mirosul de tutun şi în piept fumul înnecăcios, aş vrea să-mi aprind ţigara pe balcon şi să sfidez din spatele-i trecătorii, să mă simt liberă şi nu constrânsă de faptul că acest viciu îmi produce plăcere şi fericire, să nu mă intereseze ce spun alţii, că e sau nu bine, că ar trebui să fac sau să nu fac acest lucur!!! Astăzi cu toată fiinţa mea aş vrea o tigară!

Conversaţii cu...

...mine aş putea spune, cu alte persoane, cu prietenii, cunoscuţii, cu trecătorii, cu un câine sau o pisică sau vreun alt animăluţ, depinde de preferinţe. Conversaţia face bine spiritului şi ideii de informare. Atunci când conversăm ne exprimăm ideile, temerile, aşteptările, unii chiar frustrările, alţii îşi exprimă punctul de vedere cu privire la ceea ce ne înconjoară şi tot aşa. Ce ne face să conversăm, să nu suportăm tăcerea pentru prea mult timp, să intrăm în dialog cu cineva? Cred că teama de a-ţi pierde capacitatea de a purta o conversaţie, formală sau informală, teama de a nu te face auzit, teama că s-ar putea ca numai tu să treci printr-un anumit eveniment, să fii singurul care s-a lovit de acea problemă, teama de eşec şi nu în ultimul rând teama de sine. Toate aceste temeri ne fac să ne dorim să conversăm, să ne expunem în cuvinte ceea ce de fapt simţim la un anumit moment din viaţa noastră. Experienţa şi simţul comun ne învaţă că dacă trecem printr-un anumit eveniment nu înseamnă că suntem singurii care fac acest lucru şi că cineva în mulţimea în care ne petrecem viaţa a mai trecut prin aşa ceva şi are idee cam cum ar putea să se sfârşească. Desigur pentru fiecare individ în parte sfârşitul vine în diferite forme pentru că nu poţi să ceri să fie totul echivalent.Desigur până la final drumul poate să fie acelaşi, circumstanţele pot să fie asemănătoare sau echivalente, dar,  pentru că suntem diferiţi unul de celălat şi pentru că experienţa noastră este diferită, finalul se va scrie cu totul altfel. Conversaţia este cheia aflării finalului, prin conversaţie poţi să-ţi faci o idee cu privire la posibilităţile pe care le vei întâmpina atunci când trebuie să tragi linie. O bună conversaţie te poate pregăti pentru ceea ce tu crezi că nu vei fi niciodată pregătit şi acest lucru se întâmplă datorită faptului că totul este supus ciclicităţii. Nimic nu se întâmplă fără să nu se mai fi întâmplat, căci dacă ne-am lovi de noutate nu am şti ce să facem cu ea, nici în plan personal şi nici în cel profesional. 

Just me...

De ieri mi-am dat seama că nu am mai scris de multişor, aproape de o lună şi mi-am spus, de ce să scriu doar când sunt îmbufnată sau copleşită de sentimente contradictorii, plus o tonă de probleme de rezolvat şi un alt kilogram de tratate de citit. De ce să scriu doar când plouă afară şi în suflet, de ce să scriu doar când norii se adună şi nu poţi vedea dincolo de aparenţe sau vezi, dar nu înţelegi. Ei bine astăzi scriu fiind soare afară şi undeva în colţişorul meu ascuns, acolo unde trebuie să fie soare mai tot timpul, dar, din păcate, cotidianul îl cam face să apună, sau să nu răsară deloc. Astăzi este atât de mult soare, atât la propriu, cât şi la figurat, încât simţi cum se prăjeşte cordul şi encefalul în acelaşi timp, atât de mult soare încât chiar dacă ai vrea să fii posomorât, pur şi simplu nu îţi va ieşi!!! Ar cam trebui să fie aşa în fiecare zi, nu în atmosferă, căci ce e prea mult strică, dar în viaţa cotodiană, soare în visele noastre şi în cele mai ascunse secrete, soare în ochii celuilalt, fără motiv, sau doar simplu pentru că este. Spuneam că nu sunt de acord cu destinul, cu determinarea, dar astăzi, probabil din cauza soarelui, m-am decis să mă las pe mâna lui, să ia el hotărâri pentru mine, să decidă el dacă să fie dreapta sau stânga, să fie el cel care îşi pune amprenta pe viitorul meu. Nu de alta, dar dacă va ieşi rău măcar să am şi eu pe cine să dau vina, să spun că el, DESTINUL, a greşit ruta, că trebuia să ocolească drumul, nu să meargă drept!!! În felul acesta mă scap de povara responsabilităţii. Şi tocmai pentru că astăzi este soare vreau să fiu iresponsabilă, haotică, lipsită de direcţie şi indecisă, vreau să fiu liberă să aleg sau nu un drum, să fiu liberă să respir aerul pur sau nu în modul în care vreau eu!!!Astăzi sunt eu, doar eu, cu slăbiciuni şi defecte, cu vise sparte dar pe cale de a le recupara, cu dorinţe care mai de care mai deocheate, eu cu tot ceea ce sunt, indiferent dacă îi place cuiva sau nu.

Cum facem faţă aşteptării şi stresului?

Probabil că acum vreo trei sau patru ani aş fi spus că ţip sau am o stare iritabilă, atât faţă de mine cât şi faţă de ceilalţi. Ideea cea mai tâmpită din lume este să-ţi descarci nervii aşteptării, urmaţi de cei ai stresului pe cei din jur. În primul rând ceilalţi nu sunt vinovaţi de problemele create de alţii pentru tine şi nici de problemele pe care ţi le-ai creat singur. În al doilea rând chiar dacă ar avea bună voinţa să te ajute, nu ar avea cum căci în momentul în care îţi creşte adrenalina datorită situaţiei în care te afli, instantaneu ţi se aşează pe ochi o ceaţă, o ceaţă atât de deasă încât oricine ar zice ceva tu mai mult ca sigur vei interpreta în mod greşit, căci creierul refuză să accepte şi alte posibilităţi în afara celei existente. 

Spuneam că înainte ţipam sau îi agasam pe cei aproriaţi mie. Urât din parte mea, ştiu, dar după ce intervine această maturitate-bătrânicioasă a existenţei noastre, îţi dai seama că te agiţi degeaba atunci când nu depinde de tine situaţia respectivă, când eşti un simplu pion pe tabla de şah şi cel sau cei care fac mişcările te va conduce spre victorie sau spre eşec. Bineînţeles tot timpul se lasă cu nu este drept, dar de ce mie, dar de ce acum, dar aveam planuri, dar chiar nimeni nu înţelege? Chiar dacă înţelege nu poţi să schimbi cursul lucrurilor eşti prins între ceea ce trebuie să faci şi ceea ce ai vrea să faci, dar asta nu înseamnă că întotdeauna ceea ce trebuie este şi bine sau necesar pentru persoana ta. 

Am descoperit că atunci când te apasă aşteptarea, când îţi simţi inima bătând cu intensitate nu numai în piept ci şi la nivelul gâtului, simţind cum uşor, uşor ai putea să ajungi să te sufoci, cel mai bine e să asculţi muzica preferată, o melodie ritmată, ceva care să te relaxeze, indiferent de gen, dar care pentru tine să fie un afrodisiac. Dacă te ţin nervişorii poţi să citeşti, chiar să încerci să înveţi ceva, dar cu condiţia să nu îţi zboare gândul la problema stresantă şi anxioasă. Poţi să dansezi în colţul tău enigmatic (dacă nu eşti la job) sau pur şi simplu să te plimbi în parc, orice pentru a îndepărta starea de nelinişte şi de nervozitate. Oricum oricât ai încerca să fugi de ceea ce într-un univers determinabil îţi este scris tot nu vei reuşi, având în vedere că dacă astăzi ai ales o cărare pe partea stângă şi tu trebuia să fii pe drepta, după ce ai ocolit ca disperatul, vei ajunge tot la dreapta, într-un final. Al naibii liberul arbitru!!!

Deja-Vu!

Pentru că sunt o obsedată a timpului în lipsa obsesiei timpului pentru persoana mea şi pentru că patima aceasta a scurgerii neputincioase cu care ne pedepseşte în fiecare zi îmi creează spasme nervoase, am devenit prizoniera unui cuvânt: Deja-Vu! Al naibii cuvântul ăsta parcă este construit din mult mai multe înţelesuri. La bază într-adevăr constă în starea pe care o ai atunci când un eveniment sau porţiuni dintr-un eveniment ţi se par că le-ai mai văzut, că le-ai mai trăit, că există o ciclicitate şi repetivitate în tot ce ai făcut până atunci şi vei mai face.Dar există şi alte lucruri dincolo de baza aceasta a cuvântului. Prima dată când am avut sentimentul de transpunere în ceva ce am mai fost şi în evenimente ce s-au petrecut am avut-o pe la 14 ani, într-un spaţiu familiar. Mi-am spus că e de vină rutina şi creierul obosit, asimilând evenimentele respective într-o ordine perfect normală. Apoi timpul a trecut, am uitat de transcederea mea în lumea trecută, când s-a întâmplat să descopăr filosofia şi scurgerea timpului. Deja înaintasem în vârstă şi citeam ce nu ar fi trebuit să citesc atunci, dar care m-au ajutat în viitor. Oricum în momentul în care am descoperit ca pot exista mult mai multe dimensiuni şi că practic timpul meu se poate plia (ipotetic vorbind) în timpul altuia, ei bine de atunci nu am mai avut linişte şi pace, devenind conştientă, ca oamenii din peştera lui Platon, că am văzut idei.Numai că ceea ce văzusem eu nu-mi prea place, această imposibilitate de a nu putea schimba evenimentele, de a nu putea să turn the tide sau turn the clock. De la nemulţumirea mea şi până la a descoperi filmul Deja Vu a fost un singur pas. Deşi are unele lacune, filmul prezintă posibilitatea lumilor paralele, dar cel mai important îţi dă posibilitatea de a te întoarce în timp şi de a schimba ceea ce ai vrea să schimbi. Deşi memoria este selectivă şi cei care se vor întoarce nu îşi vor aminti, până la urmă nu se va aplica principiul Maktub-Aşa stă scris! Destinul nu îţi mai stă cocoţat în frunte şi nimic din ceea ce ai face nu îl schimbă. Aici timpul şi spaţiul devin una şi culmea atât el cât şi ea, indiferent în ce dimensiune ar fi se pot simţii, la un anumit moment. Până la urmă sentimentul să fie mai presus de timp? Căci ceea ce ochii tăi au văzut odată s-ar putea ca encefalul să nu mai uite niciodată. Până la urmă de aceea există memoria colectivă: în encefalul meu strămoşii mei şi-au lăsat urmele paşilor lor!

Fresh Air!

De obicei în weekend mă prinde dorul de emigrat. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum se trezeşte aşa în mine o perspectivă de a-mi face bagajele şi a ţipa cât mă ţin plămânii de tare, aşa ca în melodia aceea cunoscută, "MAMĂĂĂ PLEC ÎN AMERICAAAA!!!!", de a lăsa tot neamul ăsta şi toate deciziile de durut capul în urma mea şi de a pleca unde văd cu ochii, cât mai departe de aici şi cât mai aproape de acolo. Unde e acolo?Să fiu sinceră nici eu nu ştiu. Într-un timp, acum foarte mulţi ani, când aproximativ toţi românii erau înnebuniţi după Loteria Vizelor, acolo era USA, recunosc şi acum m-ar tenta gândul să mă duc la Ambasada SUA şi să cerşesc o viză, să mă leg de gardul ală şi să stau acolo până poate li se face milă şi spun ia naibii viza şi du-te, du-te numai să nu te mai vedem, că ne-ai înnebunit. Dar cu cât îmbătrâneşti gândul de a o lua de la capăt peste un ocean şi câteva ore considerabile de zbor, cam dispare. Ce perspective rămân?Europa e aproape, nu am nevoie de vize, de green card, de noroc cu carul de a fi aleasă de un calculator la extragere, de cunoscuţi care să mă primească şi să ma îndrume prin întortocheatul New York. Am nevoie doar să-mi găsesc un job, să-mi fac bagajele şi să sar în avion cu destinaţia...şi gata, sunt în altă ţară, în altă civilizaţie, respir fresh air şi totul ar părea ca în basme. Şi totuşi în imbecilitatea mea de a rămâne aici, de a mă chinui undeva unde nu poţi să reuşeşti fără să cotizezi, de a aştepta ca Senatul să voteze o lege şi ca Ministerul Justiţiei să dea studiul de impact şi locurile disponibile pe următorii ani în Magistratură, în fiertura asta de a nu şti astăzi ce se va întâmpla mâine, de a nu şti dacă mai susţi sau nu examenul care ar fi trebuit să-l susţi în trei luni şi de care se leagă întreaga ta viaţă, în toată nebunia asta şi în tot stresul, ironic sau nu, eu rămân. Să fie sadism, să fie o plăcere perpetuă pe care o găsesc în faptul de a mă chinui, să fie o boală compulsiv-obsesivă de a crede că până la urmă voi reuşi şi aici?Nu ştiu sincer ce poate fi, nu ştiu sincer ce bacterie circulă prin aerul acesta românesc care mi-a intrat în sânge şi văd că stă încă bine lipită. Cred până la urmă că acel New York, if I can make it there, I can make it everywhere...s-ar traduce în Romania, if I can make it there, FOR CERTAIN I can make it everywhere!!!Cert este că uneori gândul îmi zboară peste mări şi oceane, că de multe ori aş vrea să locuiesc în The Big Apple, şi să văd nu departe în zare Libertatea Americană. Dar la fel de multe ori, sau poate chiar de mult prea multe ori, îmi place să mă trezesc în hibridul nostru de libertate, cu toate stângăciile lui. Sunt curioasă cât mai rezist!?!?