Loving you

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care se rupe din crâmpeie de secunde, care nu apucă să se consume într-o zi, nici în zece, nici într-un veac, timpul fiind atât de scurt şi clipa atât de minusculă încât te doare că nu poţi să-ţi devorezi pasiunea. E ca un foc pe care nu poţi să-l stingi şi care vâlvăie mereu, care te mistuie pe dinăuntru şi pe afară, care te arde intens şi te transformă în cenusă pentru a putea să renaşti de o mie de ori mai îndrăgostit,iubind mai mult, sufletul provocându-ţi combustii. 

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care te priveşte în ochi şi-ţi spune că te-a visat de mii şi mii de ori, căutându-te între pereţii somnului, care îţi simte oboseala şi tristeţea, care te priveşte ca şi cum ar privi înăuntrul lui şi îşi dă seama că eşti o parte din el, care te sărută pe frunte, nu pentru că buzele nu sunt adorabile, ci pentru a te face atentă că este lângă tine şi te ocroteşte.

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care nu răneşte, care ştie că iubirea nu înseamnă ură, care preţuieşte ceea ce are lângă ea, care nu jigneşte gratuit, care te poartă dincolo de ceea ce ţi-ai dorit dovedindu-ţi în fiecare zi că pasiunea nu moare şi că atunci când îţi este dor, abia atunci eşti capabil să apreciezi iubirea, să simţi tumultul, să fii conştient că fără celălalt ai putea să te sufoci, înnecându-te la infinit. 

Cea mai frumoasă dragoste este aceea care îţi dă puterea să treci peste toate problemele, grijile, incertitudinile, fricile şi întrebările şi să te laşi purtat de val acolo unde trebuia să ajungi de la început, dar ai uitat că punctul de sosire este mai greu de găsit o dată ce te-ai pierdut. 

Cea mai frumoasă dragoste este iubirea mea pentru tine atunci când nu eşti lângă mine, făcându-mă să îţi ofer mai mult atunci când ne re-vedem, făcându-mă să cad în sufletul tău iar şi iar, până uitarea de sine se aşterne peste oboseala mea. Cea mai frumoasă dragoste...eşti tu!

New face, new life, new thoughts...

Nu vă panicaţi, nu mi-am pierdut toţi neuronii pe drum, o parte, recunosc! Da, m-am decis să schimb aspectul blogului.Când am luat hotărârea habar nu aveam că mă voi opri la...PINK ...Da a fost o surpriză şi pentru mine, mai ales că eu sunt genul înclinat spre DARK, BLACK, SHADOW , dar cum fiecare dintre noi simte nevoia la un moment din viaţa lui sau ei să schimbe ceva, să păşească pe o altă cale, să urmeze alte drumuri, mai mult sau mai puţin întortocheate, am ales şi eu rozul ca semn de new beginning, de să o luăm de la capăt, să ştergem cu buretele creta de pe tabla vieţii şi să rescriem cu literele care ne vin în minte în milisecunda aceea, o nouă viaţă, singuri sau în doi, fără prieteni sau cu prieteni, dar să rescriem, sau măcar să încercăm să rescriem ceea ce ar fi trebuit scris de la început.

După ce am văzut cât de pinky şi de încărcat este am vrut să folosesc un alt format, maroniu, aşa cum îmi face mie plăcere, după care m-am gândit că dacă tot am încercat să schimb ceva, dacă tot fac eforturi să ofer o nouă imagine, blogului, vieţii,să îl las aşa, măcar pentru o perioadă de timp, să fie aşa cum aş vrea să fie şi viaţa mea: ROZ, liniştită, calmă, lipsită de griji...destul de plictisitoare, aş putea spune.Dacă nu sunt stresată îmi lipseşte o parte din mine, dacă nu sunt ocupată îmi caut de lucru, iar când sunt atât de ocupată încât nu ştiu ce să mai fac pentru a duce totul la bun sfârştit, ce credeţi că fac?MĂ PLÂNG! Da, da, mă plâng, spun ce nedreaptă este viaţa, îmi smulg părul din cap cu penseta (la figurat, încă nu am încercat), îmi văd toate eforturile risipite, privesc la monstrul numit eşec cu ochii cât cepele, mă biciuiesc în gând spunându-mi că sunt o leneşă, un om care nu munceşte destul, un om mic, mic, mic, care nu merită nimic, deoarece în loc să piardă timpul, ar putea să evolueze, să se perfecţioneze, să întindă la maxim corzile, să facă eforturi, să nu se lase dobodrât de silă, lehamite, suprasolicitare, supraîncărcare, oboseală dusă la extrem, care vin la pachet cu jobul şi cu ceea ce vei face până la pensionare.

De aceea mi-am ales culoarea roz pentru blog, sau m-a ales ea pe mine?Cred că aş putea spune mai repede că m-a ales ea pe mine, aşa cum de multe ori viaţa a ales pentru mine, uneori greşit, enorm de greşit, alteori oportun, exact când trebuia, dar de cele mai multe ori, cam ocolitor, ca o centură ocolitoare care nu se mai termină din lipsa fondurilor. Începând de astăzi am decis să fac ordine în gânduri, în dorinţe şi mai ales în viaţa mea. Am decis să devin oarbă, surdă şi de negăsit, pentru cinci luni, am decis să nu mă mai streseze decât persoana mea, ignorându-i pe cei din jur, pentru că pe ei, fie nu-i interesează, fie nu vor, fie nu pot să înţeleagă că lumea lor e prea strâmtă pentru lumea mea. Începând de astăzi îmi voi face (SPER!) ceea ce nu mi-a plăcut nicodată: un program, pe care îl voi respecta (SPER!) şi tot de astăzi redevin ce am fost: scorpia (ascendentul meu, de altfel)care ar fi trebuit să fiu de când am plecat şi am uitat că trebuie să mă întorc. Începând de astăzi sunt doar EU!

 

Paradoxuri

Aş vrea să nu mai intereseze pe nimeni nimic, de existenţa mea, de viaţa mea, de târâtul meu prin mocirlă sau noroi, de faţa mea sau de spatele meu, de visele sau coşmarurile mele. Aş vrea să se afunde toţi într-o nepăsare, într-o lehamite totală legată de fiinţa mea! Paradoxal, atunci când vrei să fii singur şi să te autoflagelezi, să-ţi smulgi pielea de pe tine, până dai de carne şi apoi să începi să pui sare şi piper pe ea, doar aşa, ca să fie mai fragedă, atunci se găsescu unii şi alţii sau toţi să fie interesaţi de persoana ta. Paradoxal atunci când începe să-ţi meargă cât de cât bine, când lucrurile se aranjează puţin în favoarea ta, numai atunci cei care stau şi aşteaptă la colţul infamiei, atunci sar cu bâtele, topoarele, scot săbiile şi iataganele şi încep să lovească!Nu înţeleg când se vor sătura hienele de muşcat din diferitele părţi ale corpului?Când vor spune gata, sunt sătulă, mi se apleacă din cauza ei, trec la alta sau la altul?Se pare că există o adevărată plăcere atunci când vezi pe unul liniştit tu să te duci şi să-l smulgi din linişte şi contemplare. 

Paradoxal este că atunci când eşti disperat şi sufletul te doare, că atunci când ai nevoie de o mângâiere, de o vorbă bună, de un sfat, de cineva care să te asculte, toţi, dar ABSOLUT TOŢI, până şi hienele dispar!Se ascund în cotloanelor lor întunecate de oameni mici şi de nimic, fug de tine ca de râie, se întrec care ajunge mai repede la destinaţie, pentru a nu fi nevoiţi să se intoxice cu deznăjdea şi disperarea ta, cu suferinţa ta, cu nevoia ta de a primi un sfat, indiferent că îl vei urma sau nu, dar să-l primeşti, să ţi-l ofere cineva. 

Nu voi înţelege nicodată leprele care se numesc oameni şi care aşteaptă pe la răscruci posibilitatea de a te lovi atunci când te aştepţi mai puţin. Nu voi înţelege nicodată egoiştii, acele persoane pentru care eşti bun atâta timp cât îi asculţi, cât eşti lângă ei şi cât le dai sfaturi, dar când ar trebui să fie şi ei alături de tine,uită de existenţa ta şi îşi îndreaptă atenţia spre ei.

De aceea sper să uite toţi de mine, de faptul că îmi merge bine sau rău, de ceea ce fac sau nu fac, cu cine trăiesc, când şi unde, dacă iubesc sau urăsc, dacă am chef să le văd feţele sau nu,pentru că de câte ori am avut eu nevoie de ei, nu au depus niciun efort să îşi facă simţită prezenţa. Acum nu mai am nevoie de nimic din partea nimănui!

Astenia de primăvară, lipsă de chef sau problemă generală?

Astăzi vreau să vorbesc despre un duşman de temut: astenia de primăvară. Cel puţin pentru mine, astenia reprezintă un duşman, o stare generală de lasă-mă să te las, de nu mai am chef nici măcar să plimb câinele sau să jupoi pisica!Ceea ce este grav e tocmai faptul că aş lenevi la soare, m-aş duce pe o bancă în parc şi aş sta neclintită, fără gânduri, fără obsesii, fără grija că mâine am din nou treabă. Din păcate timpul nu-mi permite şi am dead line-uri (asta ca să vorbim în anglo-americanisme), am un maldăr-de fapt mai multe maldăre-de tratate şi de cursuri şi de grile şi de coduri şi de întrebări care se rotesc la nivelul creierului meu mai ceva ca o pumă după coadă. 

Nu ştiu dacă trecerea de la iarnă la primăvară reprezintă pentru toţi o problemă. Am auzit de depresii cauzate de schimbarea anotimpului, de melancolie, de lipsa energiei.Dacă este atât de grav, sincer prefer nevrozele şi cenuşiul, întocmai amicului meu din partea Moldovei, decât soarele aducător de delăsare.Aş vrea să  găsesc un medicament pentru lipsa poftei de a lucra, pentru readucerea entuziasmului şi pentru creşterea potenţialului memoriei.Din păcate nu se fabrică. Mi s-a spus să ies din rutină...am încercat şi asta, am ieşit din rutină, numai că o dată ce am renunţat la rutină, nu m-am întors la ce trebuia să fac, dimpotrivă, am lăsat baltă ceea ce vroiam să fac. 

Cred mai mult că astenia primăverii se datorează fiecărei persoane în parte. Este foarte greu să priveşti pe geam soarele, oamenii şi forfota din jur, iar tu să fii prizonierul propriilor pereţi, închis între ceea ce trebuie şi ceea ce ai vrea să faci, zidit, deşi eşti liber să părăseşti oricând încăperea. Probabil nu se numeşte astenie, e doar o saturaţie, o invidie pe libertatea altora, privind dezolat spre prizonieratul tău.

Me muero por besarte ,dormirme en tu boca

Me muero por besarte ,dormirme en tu boca - în peregrinările mele pe youtube am găsit într-o melodie, aceste versuri, simple, dar pătrunzătoare.Interpreta are o voce care aduce cu cea a mariachilor, cu multe influenţe şi din acea parte,inclusiv sound-ul. Dar nu asta contează, ci ceea ce transmite, ceea ce simţim cu toţii la un moment dat, că aş muri dacă nu ţi-aş săruta buzele, doar că ea vrea să doarmă pentru totdeauna în sărutările lui, în tot corpul şi în toată inima lui.Ea sau eu simţim la fel?Cred că atât eu, cât şi ea.

E ziua ta astăzi, de aceea îşi spun: 

 

Drifting

Lasă-te purtată de val, pluteşte undeva între subconştient şi inconştient, lasă viaţa să te poarte acolo unde vrea ea, acolo unde te aruncă albastrul-verzui al oceanului, acolo spre infinit, spre nicăieri sau spre undeva. Încă mai văd spuma berii din paharul meu şi masa noastră, cred că o pot numi deja masa noastră, colţul acela special şi barmanul care a început să ne cunoască, să ne ştie, să ne simtă, să nu se mai mire de atracţia care există între noi.Ştiu că şi el ca şi alţii gândesc că nu va dura pasiunea, că se stinge cu timpul, că ceea ce acum este foc, mâine devine scrum sau cenuşă, că uiţi de ce te-ai iubit în trecut şi devine din ce în ce mai greu să îţi reaminteşti in viitor. Iubirea nu trebuie să fie uitare, pasiunea ar trebui să existe şi mai târziu şi atunci când ai impresia că ridurile sunt prea multe şi că faţa nu ţi-o mai recunoşti în oglinda sufletului trist. Desigur să iubeşti cu aceeaşi intensitate ca la început nu se va putea căci ai ajunge în stare de nebunie, dar dacă nu mai există nimic în afara pasiunii?Ce faci când pasiunea dispare?Te desparţi, cel puţin aceasta ar fi soluţia de moment, nu mai priveşti în urma ta, fugi de tot ce a fost, de existenţa ta, de a altora, de tine, de el, de voi,uiţi pentru a putea trăi, uiţi căci nimic nu te mai leagă în afara pasiunii, care din păcate a dispărut. Momentul decisiv al unei relaţii de durată apare atunci când pasiunea începe să pălească, începe să-şi arate din ce în ce mai puţin dorinţele, năzuinţele, palpitaţiile şi apare rutina, stresul, dezamăgirea, frustrarea. Când ajungi acolo ce faci?Îţi aduci aminte de voi cum stăteaţi în colţul mesei, mână în mână, privindu-vă adânc în ochi şi sorbind berea unul de pe buzele celuilalt, vorbind de voi la viitor, cu planuri suspendate în eter, sau vor începe reproşurile, sentimentele mascate de certuri inutile şi dorinţele refulate în anii care au trecut?Depinde de fiecare în parte ce alege să-şi amintească şi cât comunică cu partenerul lui de viaţă, cât îi împărtăşeşte, atât din lucrurile bune, cât şi din cele rele, cât de pătimaşi sunt cei doi, câtă compatibilitate există la nivel intelectual, ideal şi social. Este din ce în ce mai greu să găseşti compatibilitatea şi mai ales persoana lângă care să te vezi o viaţă întreagă, nu numai pentru câteva luni. Eu tind să cred că după lungi căutări, răni provocate de alţii, iubiri vindecate şi trecute în spate, am găsit ceea ce căutam. 

Cel mai bun mărţişor...

...sunt veştile bune. Cel mai bun mărţişor este sănătatea, faptul că pot să merg,că pot să sper, că pot să iubesc. Apoi urmează simbolismul. După simbolism urmează zilele călduţe de primăvară care îţi mângâie faţa suav şi te sărută pe obraji încet, aducându-ţi aminte de copilărie când sărutările erau furate de pe vârful buzelor, când fiorii nu te treceau atât de des, când totul era pur şi lipsit de griji şi îţi doreai din răsputeri să te faci mare!Vă mai amintiţi când doreaţi să vă faceţi mari?Când speraţi din toţi porii voştri că într-o bună zi se va întâmpla minunea şi veţi fi mari, căci în lumea celor mari nimeni nu îţi poate interzice nimic, în lumea lor totul e mare. Doar că nu ştiam că şi problemele sunt la fel de mari. 

Întotdeauna mi-am dorit să plec de unde mă aflam, am sperat că dincolo sau nicăieri e mult mai bine decât aici, am vrut să respir alt aer, să văd alt cer, alţi oameni, alte case, altă iarbă, alt decor, altă societate, altceva. Am ştiut de când m-am născut că nu sunt făcută pentru un acelaşi loc, pentru un acelaşi om, pentru o aceeaşi casă. Pur şi simplu ceva din mine nu este făcut să stea, ci să străbată. Când eram mică îmi doream să fiu mare, când sunt mare îmi doresc să-mi aranjez cât mai bine lucrurile astfel încât să fiu liberă să pot să plec atunci când vreau, unde vreau şi cu cine vreau.

Astăzi mă plimbam printre tineri, mult mai tienri decât mine, liceeni şi mi-am adus aminte că şi atunci când eram ca ei îmi doream să plec, să ies din închisoarea mea şi să văd alte închisori, să pot să zbor spre alte limitări, dar să mă simt liberă. Am început să spun că cel mai bun mărţişor sunt veştile bune...într-adevăr fără veşti bune totul ar fi în zadar...azi am primit cel mai frumos mărţişor: biletul meu spre libertate!

29 februarie...

Nu pot pierde ocazia de a scrie ceva pe blog măcar aşa peste vreo patru ani să am şi eu o postare pe 29 februarie. Cam rară această zi în calendar, ar trebui să fie nu în fiecare an, măcar o dată la doi ani, pentru a avea impresia că trăim mai mult, că respirăm aerul mai mult decât ne este dat. Impresia măcar să o avem, dacă nu trăim mai bine şi nici mai mult. Am vrut de ieri să postez ceva, ieri a fost ziua în care oriunde am privit am dat de aceeaşi întrebare: ce ai face dacă ai şti că mâine vei muri?Well..cred că mai mult de 80% dintre noi, ăştia oamenii, am intra în panică, ne-am speria de gândul inexistenţei noastre, de posibilitatea de a nu mai face parte din ceva-ul creat de noi. Ceilalţi am cugeta şi poate ne-am da seama că tot ce am făcut până la acel punct final a fost în van, că ne-am pierdut în detali nesemnificative, că am căutat să mulţumim pe unii şi pe alţii şi am uitat de noi, de ceea ce ne dorim cu adevărat, de plăcerea noastră, de activităţile care ne reîncarcă bateriile şi ne transimt energie, ne refac aura, ne oferă strălucire. De foarte multe ori ocolim această întrebare fatală, ce ar fi dacă mâine nu aş mai fi?Ne este frică nu de dispariţie, nu de inexistenţă, nu de a nu mai respira, ne este frică de faptul că vom realiza că noi nu am trăit, că nu am ştiut să simţim atunci când trebuia, că ne-am cenzurat, ne-am înrobit, am devenit sclavii impotenţei noastre. Suntem nişte handicapaţi care orbecăiesc prin viaţă, care cred că dacă păstrează o traiectorie şi nu se abat de la ea vor fi fericiţi. Fericirea nu este limitată, fericirea nu trebuie să aibă graniţe, să fie marcată de un mare semn pe care să scrie NU TRECEŢI!Fericirea este libertate, este viaţă, este nelimitată de grijile şi problemele noaste. De aceea omului nu îi este îngăduit să ştie când moare, pentru că în limitarea lui, în ipocrizia de a nu fi fericit, în încărcătura zilnică de sentimente negative ar avea un mare şoc: şi-ar da seama că este mort deja!