Ianus

Am rămas singură, prinsă undeva în particula timpului, încercând să lupt cu proprile obsesii, cu visele sparte pe colile mizerabile de alb. Albul este atât de mânjit, încât ai crede că puritatea conceptului a dispărut. Astăzi îmi plimbam picioarele prin zăpada fleşcăită de vântul năprasnic, eram desculţă, căci ultima pereche de cizme mi-am pierdut-o undeva în neantul inimii, dar nu simţeam îngheţul, eram inertă, ca şi natura care mă înconjura. Durerea nu mi-a cuprins pielea sângerie, aştepta ca inima să dea un semn, ca procesele de la nivelul creierului să spună că sunt o nebună desculţă în zăpadă. Nimic! Tăcere! Nu striga nimeni că sunt nebună, nu-mi urla nimeni la urechi că este Ianus, că se produce trecerea, că este un alt an, cu mult mai multe temeri, cu multe cărţi care trebuie jucate, ca la poker, că picioarele mele deveneau din ce în ce mai roşiatice şi noroiul alb le îngheţa cu fiecare minut petrecut pe strada viselor mele. Nimănui nu îi pasă de oamenii singuri, nu se pot uita în ochii lor, cu atât mai mult de cei desculţi, de cei prăfuiţi, de cei care se ceartă cu neaua, de cei care văd  prin alb adevăratul negru, de cei care sunt prinşi între ieri şi astăzi, între trecut şi viitor, uitând să cerceteze prezentul, uitând să-l trăiască, uitând să spere pentru astăzi, căci mâine s-ar putea să nu mai existe. Obosită de a face tot timpul ceea ce trebuie m-am descălţat de ultimii mei papuci şi am zis să probez imposibilul, inevitabilul, m-am decis să mă alătur celor desculţi, să-mi îngheţe picioarele, să fie biciuite şi crăpate, să plângă şi în cele din urmă să-şi îndrepte paşii spre drumul care era scris deja. Am trecut în partea cealaltă! Ianus a avut grijă să-mi arate poteca! De această dată sunt sigură că nu mai greşesc. Şi dacă, totuşi, se întâmplă să mă rătăcesc prin ea, nu-mi va părea rău că am încercat-o. Maktub!

To love somebody...

Îmi place să ascult vocea Ninei Simone, acea voce directa, francă,îmbrăcată în puterea cuvintelor şi a sunetelor pe care le stăpâneşte cu măiestrie. Întotdeauna mi-a plăcut Jazz-ul, mi-au plăcut modulaţiile din vocile şi instrumentele negrilor care noaptea lăsau saxofonul să-ţi pătrundă undeva în ungherele inimii pentru ca a doua zi să poată vibra în continuare. Prima oară când am auzit-o pe Nina am crezut că am descoperit cea mai mare comoară, apoi când mi-a spus că "baby you don't know what is like to love somebody, the way I love you", atât de direct şi atât de simplu,tranşând problema ca o adevărată artistă, fără focuri de artificii, fără promisiuni deşarte, fără să te prefaci că tu eşti ceea ce de fapt ai vrea să fii, m-am îndrăgostit pe veci de vocea ei şi de cuvintele care au în esenţa lor întregul adevăr.

Probabil că dacă nu auzeam niciodată To love somebody m-aş fi gândit să descriu iubirea cum fiecare persoană o înţelege, dar puţini ştiu să o trăiască. Am învăţat târziu că mai întâi trebuie să trăieşti sentimentul şi după, dacă poţi, să-l descrii, sau cel mai bine ar fi să păstrezi pentru sufletul tău ceea ce te-a schimbat, ceea ce a dat un sens vieţii, ceea ce ţi-ai dorit şi nu ai crezut că se va mai întâmpla, destinul sărindu-te de atât de multe ori încât ai încetat să crezi că undeva cineva se gândeşte la tine. Ştiam de atât de multe ori că în mintea mea erau desenate mii şi mii de chipuri, feţe pe care le-am întâlnit sau nu, doar că pe cea mai importantă nu reuşeam să o zăresc. Nu melodia m-a trezit la realitate, nici gândurile mele bântuite, ci atingerea şi aproprierea ta în momentul în care nu mă aşteptam şi nici nu aşteptam nimic. 

Questions

Definiţia binelui: cineva care încearcă să facă totul corect!Definiţia răului: cineva care face totul pentru a ieşi cum vrea el, dar acel tot se întoarce împotriva lui cu forţe duble, malefic şi diabolic, enervant şi critic, dubios de isteric şi peste măsură de manipulator. De multe ori încercând să facem bine, ne trezim că, de fapt, am făcut rău, nu pentru că am dorit răul, ci pentru că pur şi simplu acel lucru nu era destul de bun în acele momente. Ceea ce cred eu că este bine pentru mine, s-ar putea să fie rău pentru altul şi viceversa. Cine îmi delimitează şi îmi spune unde să trag linie, unde e graniţa între a răni pe cineva, prin fapte, gesturi, cuvinte şi a-ţi fi ţie bine?Egoismul oamenilor, dorinţa lor de a le fi lor bine şi celuilalt aşa şi aşa sau cum poate, depăşeşte limitele. Dar care sunt aceste limite?Cine le trasează?Cine le desenează pe portativul vieţii?Sunt o notă pe toată schema aceasta, un simplu punct pe partitura vastă a lumii şi totuşi simt şi am impresia că graniţa dintre bine şi rău, dintre iubire şi ură, dintre mine şi omenire este atât de fragilă şi atât de transparentă încât în orice moment o pot traversa.

Binele şi răul care se găsesc în interiorul fiinţei mele încearcă să se confrunte ori de câte ori în cale se ivesc ceea ce numim probleme existenţiale. Nu-mi plac deciziile, nu-mi plac impreviziunile vieţii, îmi plac planurile, raţionalul, ceea ce pot să prevăd, ceea ce cunosc şi ştiu că nu pot să sufăr după ce se termină. Deşi nu-mi plac surprizele viaţa m-a surprins de multe ori, mi-a demostrat rând pe rând şi temeinic că nu am dreptate întotdeauna, că ceea ce planific eu s-ar putea nărui într-o clipă. că tot ceea ce am sperat, visat, dorit s-ar putea să nu fie tocmai ceea ce am eu nevoie. În acele momente aş vrea să ştiu care parte a sufletului meu ar trebui să-şi facă simţită prezenţa: cea a binelui sau a răului?

Bilanţ!

Deşi nu era ziua mea, ieri am primit două urări care m-au emoţionat, atât prin conţinutul lor, cât şi prin faptul că proveneau de la două persoane dragi. Prima mi-a urat să-mi găsesc pe cineva cu un suflet la fel de mare ca al meu, iar cea de a doua persoană să-mi vină superb roba de magistrat. Nu ştiu cât de mare şi nici cât de mic este sufletul meu, nu ştiu când şi unde îl voi găsi pe cel care să fie apropiat de inima mea, dar ştiu sigur că pentru a avea roba depinde doar de mine, de eforturile mele, de răbdarea mea, de memoria mea şi mai ales de munca depusă pentru a accede acolo unde îmi doresc. 

După un an relativ greu, în care am străbătut mai multe dumuri decât îmi propusesem, în care am reuşit să termin ceea ce am început în urmă cu patru ani, abia acum reuşesc să spun că m-am liniştit cât de cât, că am ajuns la momentul în care calmul s-a lăsat peste zilele de tumult, la momentul în care pot să respir uşurată căci cea mai mare parte din drumul acesta greu s-a terminat şi mai sunt puţine luni până când voi culege ceea ce am semănat. Depinde cât de bun agricultor am fost pentru ca în august roadele să fie perfecte, dar având în vedere că zodia şi ascendentul m-au înzestrat cu destulă putere şi cu foarte multă încăpăţânare şi putere de muncă obsesivă, sunt mai mult ca sigură că roadele vor fi aşa cum îmi doresc de mult timp. 

A venit timpul să-mi fac bilanţul pentru ceea ce s-a întâmplat anul acesta care e pe cale să treacă şi privind în urma mea îmi dau seama că am câştigat câţiva prieteni dragi, care ştiu tot timpul cum să mă încurajeze,chiar dacă sunt departe, care au o vorbă bună ori de câte ori oboseala, îndoiala, teama de eşec îmi cuprind sufletul, care ştiu cât de important este pentru mine că ei sunt aproape de mine şi care ştiu că oricând eu le sunt alături. Prietenia lor şi încrederea lor m-au făcut de foarte multe ori să continuu acest drum, să dau tot ce am mai bun din mine, să ştiu că sunt mult mai bună decât cred eu că sunt, să ştiu că sunt iubită şi apreciată, să ştiu că oricând am nevoie găsesc un umăr pe care să plâng, iar ei la rândul lor vor fi răsplătiţi pentru eforturile lor. 

Abia ieri mi-am dat seama că deţin comori, că am tot ce şi-ar putea dori cineva: sănătate, prietenie, iubirea familiei mele, linişte şi putere de muncă. Nu ştiu dacă am ajuns la acest rezultat datorită anului acesta, mai mult datorită anilor care au trecut, dar per ansamblu pot spune că sunt mulţumită de ceea ce am dobândit. Simt că anul viitor va fi unul mult mai bun decât acesta, undeva în interiorul meu ştiu că viaţa mea se va schimba din bine în aproape perfectă.

Happy Birthday to...my blog!!!

LA MULŢI ANI BLOGULUI MEU!!!Mi-am amintit de dimineaţă că astăzi împlineşti un anişor, primul tău anişor, dar pentru că am fost atât de prinsă de mine şi de alte persoane nu am avut timp să-ţi spun, să-ţi spun.....

...Să-ţi spun că atunci când te-am creat, anul trecut pe vremea aceasta, viaţa mea se îndrepta spre...era nelinişte, zbucium, întrebările roiau când în susul când în josul capului meu, îndoielile îmi cuprinseseră inima şi sufletul şi am simţit că trebuie să deschid uşa demonilor, să-i las să iasă, să mă lupt cu ei şi să înving în cele din urmă. De aceea te-am creat, pentru a putea să-mi demonstrez că scrisul nu ucide, că plăcerea de a scrie şi de a aşterne cuvintele, oriunde, nu numai pe coala albă de hârtie, e tot ce ai nevoie pentru a descoperi noi orizonturi. 

S-au schimbat multe într-un an, am realizat şi mai multe, dar cel mai important lucru pe care l-am îndeplinit a fost că am devenit treptat o altă persoană, că mă pot privi prin ochii mei aşa cum ar fi trebuit să mă privesc mereu, fără să fiu nevoită să las privirea jos. Am redevenit cum am fost odată, după multe căutări şi uitări, în sfârşit sunt eu. M-am regăsit. De aceea....LA MULŢI ANI, BLOGULUI MEU!

Vine, vine...Craciunul, cine credeaţi ca vine?

Bun, mai sunt 3 zile, de fapt mai puţin, până când Moşul ală mic şi ramolit, pervers din fire, care tot timpul promite şi nu se ţine de cuvânt,  vine la cei care au fost cuminţi, harnici, ascultători şi le lasă...ce?Cum ce?Ceea ce i-au scris, trimis, amintit, ceea ce şi-au dorit, asta le va lăsa sub bradul plin de decoraţiuni. Cică anul ăsta se poartă violetul în brad, aşa că daţi o fugă în Mall până nu se epuizează stocul de violetisme şi staţi la o coadă kilometrică şi după ce sunteţi destul de vlăguiţi de aşteptat, eventual nu mai are casa hârtie sau nu poate să vă schimbe bancnota mult prea mare de lei, că de euro încă nu se pune problema, după atâta forfotă, ieşiţi triumfători şi simţiţi că vin sărbătorile. 

Dar cum bine spune această fotografie să fie un Crăciun cât mai fericit, extraordinar de fericit, graniţele fericirii să fie de mult depăşite, să plesnească miocardul de atâta euforie. 

Stau şi mă gândesc că totul durează cel mult două zile, două zile în care ne prefacem că suntem altfel, două zile în care vrem să părem mai buni, mai iubitori, în care ne ascundem feţele obosite de atâta dramă în viaţa noastră şi zâmbim tâmp pe la colţuri, căci este Crăciunul şi trebuie să fim veseli şi fericiţi. Câţi dintre noi îşi aduc aminte ce înseamnă cu adevărat Craciunul?Câţi mai ştiu că, de fapt, de Crăciun nu vine habotnicul acela de Moş, ci după cum se spune, s-a născut Iisus?Câţi ştim că este o Sărbătoare a Renaşterii, a Redescoperirii, a făcutului unui bilanţ şi a trage linie şi a spune cât de mult vrei să te schimbi pentru Crăciunul viitor.Puţini, din păcate, căci suntem prea tulburaţi de comercialitatea Crăciunului pentru a ne aduce aminte de simbolismul lui. 

Oricum ar fi, orice vine sau nu vine, ar trebui să spunem stop, să gândim cu sufletul şi să ne dorim ceea ce ne poate face fericiţi pe termen lung şi nu pe termen scurt. 

Eu îmi doresc un vin fiert cu scorţişoară, tone de sănătate pentru mine şi pentru cei care îmi sunt dragi şi îi iubesc necondiţionat şi îmi mai doresc să ajung ACOLO. Pentru mine ar fi Crăciunul în fiecare zi dacă aş ajunge ACOLO!Dar până atunci voi face tot posibilul pentru a fi sigură că am o şansă să ajung acolo!

Crăciun Fericit!

My passion is you...

Acum fiecare nu are decât să înlocuiască acel you cu ce vrea şi cu cine vrea. Poate să fie la fel de bine şi un it, dacă ne referim la animale, obiecte, plante. Pasiunea mea eşti tu. Dar care tu?Tu cel care mereu pleci?Tu cel care nu faci nimic la fel, dar poţi să rămâi surprinzător prin tăcerea ta?Tu cel care preferi singurătatea şi tristeţea în locul abandonului, extazului, iubirii pasionale?Tu cel care priveşti fără să ţi se mişte un muşchi atunci când eşti cuprins de gândurile job-ului tău? Care dintre aceşti tu reprezinţi pasiunea mea?Nu mă surpinde să spun că niciunul. Niciun tu din cei enumeraţi aici nu întruchipează nopţile lungi de insomnie, vecine cu disperarea,nevrozele aşteptării, disperarea că răsare soarele şi tu din nou lipseşti. Tu nu eşti aşa sau cel puţin nu îmi amintesc eu că ai fi aşa. Tu simţi, căci am văzut în ochii tăi, ţi-am privit gândurile în acea secundă nefastă în care am înţeles că fără respiraţia ta nu aş putea să trăiesc, în care am înţeles că fără ochii tăi sunt oarbă, că fără buzele tale ale mele se veştejesc, că fără parfumul tău, eu mă ofilesc. Ştii cât urăsc secunda aceea nefastă?Ştii cât mă doare secunda aceea nenorocită în care am văzut că eşti ceea ce am aşteptat o viaţă, în care am ştiut instinctiv, chiar dacă atunci am respins orice idee şi orice gând, că îmi aparţii, dinainte de toate şi mult după sfârşit? Ştii cât de mult urăsc laşitatea mea şi tăcerea ta?Ştii cât de mult urăsc zodiile noastre, karma, destinul, distanţa şi tot ce mă înconjoară în absenţa ta?Ştii că mi-am promis să nu mai iubesc, să nu mai simt nimic pentru nimeni, niciodată, să tai în carne vie, să sfâşiu aşa cum am fost şi eu sfâşiată, să mă lupt fără a avea regrete, să calc peste cadavre, să nu mă intereseze sentimentele altora, să fiu rece ca gheaţa?Cred că ştiai, altfel nu m-ai fi privit atunci cu toată fiinţa ta, cu tot sufletul tău dezbrăcat de orice gând negru, de orice calcul al paşilor tăi, de orice răutate. Privirea ta încă îmi arde retina şi am impresia că te-ai aşezat pe ea ca un leocoplast!De câte ori încerc să te desprind, durerea este insuportabilă, mai ales că ochii tăi au devenit ai mei. Pasiunea mea eşti tu... 

De ce iubesc România?

Înainte aş fi spus că este o întrebare capcană, cu multe ascunzişuri, cu multe idei interpretative, cu multe faţete ascunse, însă acum gândindu-mă mai bine este o întrebare perfect normală, transpusă în termeni mai simpli sunând cam aşa: de ce îţi iubeşti ţara, patria, pământul, casa, familia, copiii, nepoţii, aerul pe care îl respiri şi îl împarţi cu cei care vorbesc aceeaşi limbă?

Prima dată când mi-am dat seama că iubesc pământul în care m-am născut a fost când m-am întors. Abia atunci, când vii acasă, când gara şi peronul obosit de vuietul trenurilor, te primesc ca pe fiul rătăcitor, abia atunci când tălpile tale ating pavajul şi când nările tale respiră aerul pur, abia atunci îţi dai seama că eşti ACASĂ! Iar acasă unde poate fi în afară de locul în care te-ai născut,în afară de spaţiul în care ai devenit ceea ce eşti, ceea ce sperai să fii, ceea ce poate că ai reuşit în parte, sau poate încă mai lucrezi la ceea ce ai visat?

Pentru mine acasă şi implicit România înseamnă mai  mult decât o simplă ţară, mai mult sau mai puţin şchioapă, oarbă sau pur şi simplu neglijentă. Înseamnă sângele familiei mele, acelaşi ADN care mi se scurge prin vene în fiecare zi, înseamnă arborele genealogic, înseamnă rude mai bune sau mai rele, dar până la urmă le accepţi căci sunt familia ta, înseamnă posibilitatea de a mă exprima în limba în care am spus primele mele cuvinte. 

Nu aş putea să-mi imaginez Crăciunul în alte părţi, pur şi simplu mi s-ar părea sinistru. Nu aş putea să-mi imaginez zăpada altora, mirosul bradului combinat cu coaja portocalelor, cozonacii şi vinul fiert cu scorţişoară pe alte meleaguri. Orice altă sărbătoare este suportabilă prin alte părţi, dar încărcătura Craciunului este unică, traversând sufletul fiecăruia şi lăsând în loc lumină şi linişte.

Totuşi de ce iubesc România? Pentru că sunt o visătoare care încă crede că poate fi şi mai bine, pentru că speranţa mea nu s-a risipit ca vântul după o noapte ploioasă, pentru că pot să mă bucur de o piesă de teatru în limba mea, pentru că pot să fiu liberă şi aici şi acolo, oriunde, pentru că am şansa să fiu eu.