Îmi place să ascult vocea Ninei Simone, acea voce directa, francă,îmbrăcată în puterea cuvintelor şi a sunetelor pe care le stăpâneşte cu măiestrie. Întotdeauna mi-a plăcut Jazz-ul, mi-au plăcut modulaţiile din vocile şi instrumentele negrilor care noaptea lăsau saxofonul să-ţi pătrundă undeva în ungherele inimii pentru ca a doua zi să poată vibra în continuare. Prima oară când am auzit-o pe Nina am crezut că am descoperit cea mai mare comoară, apoi când mi-a spus că "baby you don't know what is like to love somebody, the way I love you", atât de direct şi atât de simplu,tranşând problema ca o adevărată artistă, fără focuri de artificii, fără promisiuni deşarte, fără să te prefaci că tu eşti ceea ce de fapt ai vrea să fii, m-am îndrăgostit pe veci de vocea ei şi de cuvintele care au în esenţa lor întregul adevăr.
Probabil că dacă nu auzeam niciodată To love somebody m-aş fi gândit să descriu iubirea cum fiecare persoană o înţelege, dar puţini ştiu să o trăiască. Am învăţat târziu că mai întâi trebuie să trăieşti sentimentul şi după, dacă poţi, să-l descrii, sau cel mai bine ar fi să păstrezi pentru sufletul tău ceea ce te-a schimbat, ceea ce a dat un sens vieţii, ceea ce ţi-ai dorit şi nu ai crezut că se va mai întâmpla, destinul sărindu-te de atât de multe ori încât ai încetat să crezi că undeva cineva se gândeşte la tine. Ştiam de atât de multe ori că în mintea mea erau desenate mii şi mii de chipuri, feţe pe care le-am întâlnit sau nu, doar că pe cea mai importantă nu reuşeam să o zăresc. Nu melodia m-a trezit la realitate, nici gândurile mele bântuite, ci atingerea şi aproprierea ta în momentul în care nu mă aşteptam şi nici nu aşteptam nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu