Microbul fotbalului :)

Stăteam şi mă gândeam dacă să scriu sau să nu scriu despre acest fenomen numit fotbal. Am cugetat (nu prea mult căci uneori nu îmi stă în fire) şi am ajuns la concluzia că pe stadioane găseşti frate material să scrii despre natura umană, cam cât găseau toţi scriitorii care aveau cultul descrierilor. Sunt microbistă, da, am luat şi eu acest microb care se numeşte 20 de oameni alergând după o minge şi doi aşteptând să şi-o ia în barbă. Doar de la asta vine microbist nu? De la microb? Şi acest microb mă ţine de pe la vreo 3 ani şi încă nu reuşesc să scap de el, mi-am trasat foarte bine graniţele echipelor favorite şi al celor care îmi displac şi cu timpul am ajuns la concluzia că tot ce este pe la alţii e mai bun decât autohtonul. Păi ce campionat putem să avem frate când pe stadioanele noastre se practică Sumo în noroi, când trebuie să alergi după baltă, nu după minge, dacă mai ajungi la ea ar trebui să te numeşti campion. Aseară a jucat Inter Milano cu Bayern Munchen, pe un stadion ca palma, îţi venea să plângi când vedeai cât de neted poate să fie şi mai rămâneai impresionat de ceva: oamenii aceia cântau, da, cântau fraţilor, nu urlau ca imbecilii, nu înjurau, nu îi trimiteau la origini pe jucători, antrenori, manageri, patroni şi ce le mai venea la gură, cântau, cel puţin la început. Nu spun că nu ar trebui să se înjure pe stadion, eu înjur în faţa televizorului, pur şi simplu nu mă pot abţine, înjură frate, dar mulţumeşte-te cu atât, nu lua şi un scaun în braţe pe care să-l fluturi pe deasupra capului vecinului în speranţa că vei arunca destul de tare cu el încât să ajungă până în tribuna adversarului. Asta deja face parte din sfera vandalismului, nu mai ţine de joc, fair play, de faptul că unii pierd şi alţii căştigă, exact ca în viaţă. Dacă nu suntem capabili să acceptăm că echipa preferată pierde, nu vom fi capabili să ne acceptăm propriile eşecuri. Îmi plac la nebunie stadioanele străine, Camp Nou, Santiago Bernabeu, Allianz Arena, Wembley Stadium, deşi nu am avut şansa să ajung niciodată pe ele, de câte ori privesc meciurile mă trec fiorii nu numai datorită mărimii lor ci şi faptului că de obicei nu se soldează cu aruncături de suporteri în capul celorlalţi suporteri. Bine înainte şi englezii aveau această problemă, acum parcă au devenit pacifişti. 

Ce vreau să spun este că ar trebui să ne comportăm la meciuri cât de cât civilizat, măcar să încercăm, să ne dăm silinţa, chiar dacă nu avem aceleaşi condiţii ca în exterior, chiar dacă ne târâm prin mocirlă şi la propriu şi la figurat în mai multe situaţii, chiar dacă ne place să ne descărcăm, ar trebui să încercăm să fim puţin educaţi şi puţin oameni. Câteodată şi eu dezvolt pasiunea înjuratului şi o fac chiar cu dexteritate, înjur şi mă speriu şi eu de ceea ce am putut debita, mă enervez şi explodez, de obicei ajung la partea cu înjuratul când mă calcă cineva insistent şi draconic pe nervi sau cum se spune, pe coadă, dar pentru frumuseţea jocului şi de dragul concurenţei încerc să mă abţin, chiar şi pe stadion, unde am încetat să mai merg de când spaţiul a devenit un potenţial atentator la viaţa şi sănătatea mea. Până când vom încerca să devenim cumpătaţi prefer să privesc meciurile la televizor şi să visez, deocamdată, la un Camp Nou.