În căutarea nimănui

În momentul în care citesc o propoziţie care începe cu prolificele cuvinte: în căutarea, gândul îmi zboară la Proust şi la al lui "Timp pierdut". Nu am reuşit niciodată să citesc toate volumele, m-am mulţumit cu un Swan tras de păr şi am respirat uşurată în momentul în care am fost capabilă să întorc ultima filă satisfăcută că în sfârşit a încetat calvarul. Nu vreau să vorbesc despre Proust şi despre a lui patimă a descrierii, a lui şi a lui Balzac, se vede că sunt francezi ambii, ci despre faptul că se întâmplă la noi pe plaiuri mioritice ca atunci când un scriitor este în viaţă să nu fie citit la intensitate maximă şi la tiraj complet. Când moare se schimbă povestea. Spre ruşinea mea am păţit şi eu exact acelaşi lucru cu Octavian Paler. Spun spre ruşinea mea deoarece suntem din aceeaşi zonă, este o distanţă de doar câţiva kilometrii între locul în care s-a născut şi a copilărit Octavian Paler şi cel în care mi-am petrecut eu mai mult de jumătate de existenţă. La anunţul trecerii de partea cealaltă a baricadei am avut impresia că lumea s-a schimbat. Nu văzusem niciodată în metrou nici măcar urma vreunei cărţi pe care să scrie o "Viaţa pe un peron" sau "Scrisori Imaginare" sau "Mitologii subiective" şi multe altele. Apoi dintr-o dată spiritul lecturii autorilor autohtoni şi mai ales al celor care nu mai sunt printre noi a cuprins aproape jumătate de populaţie, se citea frenetic din Paler, se căutau pe internet citate, se puneau statusuri la messenger cu fragmente din ceea ce scrisese, devenise o nebunie, care, aşa cum începuse, s-a stins în şase luni.  

Partea sadică şi în acelaşi timp de plâns din toată povestea asta este că descoperim autorul abia după ce nu mai este, abia după ce faptul propriei lui existenţe nu reprezintă absolut nimic pentru persoana lui, abia atunci începem să-l citim şi uităm la fel de repede că a existat. Paradoxul recunoaşterii valorii adevărate l-au întâmpinat toţi artiştii, indiferent de forma pe care au îmbrăţişat-o, pictură, sculptură, literatură. Deşi s-a întâmplat cu mult timp în urmă ca adevăratele talente să nu fie recunoscute decât după ce Doamna/Domnul cu Coasa a trecut şi şi-a luat tributul, nu mă aşteptam ca în zilele noastre să se întâmple la fel. Se pare că indiferent de timpuri şi istorii, totul se repetă într-o ciclicitate curios de sinonimă şi vom fi sortiţi la aceleaşi eşecuri şi nerecunoaşteri ca şi strămoşii noştrii, totul întâmplându-se datorită faptului că suntem orbi.

"Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.

Am învăţat să iubesc
Ca să pot să fiu iubit."  -OCTAVIAN PALER-Scrisori Imaginare-Avem timp