Aş vrea să fiu capabilă să scriu despre sentimente la fel de uşor cum mănânc un măr, cu poftă şi cu satisfacţia că îmi oferă mărul tot ceea ce am nevoie. Iubirea de multe ori nu oferă posibilitatea să o consumi în formă brută, întreagă, aşa cum apare, neşlefuită, fără încercări temerare de a o schimba, fără a te preface şi a mima că îţi pasă, fără minciuni şi ascunzişuri, doar cu ceea ce are de oferit, atât cât poate şi cât este capabilă să-ţi ofere atunci, în momentul respectiv şi la locul respectiv, fără restricţii şi fără oprelişti şi mai ales fără promisiuni deşarte. Nu sunt capabilă să-i spun pentru totdeauna căci acel totdeauna mi se pare de infinite ori mai mare decât sentimentul pe care îl nutresc eu atunci şi pe care nu voi mai fi atât de sigură că îl voi nutri peste 5, 10 sau 20 de ani. De acord, iubirea se transformă, de cele mai multe ori în comoditate, în obişnuinţă, în ceva desuet, în faptul că trebuie să stai alături şi după ani căci doar a trecut un sfert de veac şi nu mai este sens în vreo despărţire. Există atât de puţine persoane norocoase care pot spune că şi-au iubit partenerul sau partenera până la adânci batrâneţe, că i-au iubit în pofida spaţiului şi a timpului, că nu a contat apariţia ridurilor, a pielii care se zbârceşte, a bătrâneţii care se apropria şi care îi anunţa că în curând sună pentru ultima oară, i-au iubit necondiţionat, oferind totul şi dând totul.
Când l-am văzut pentru prima dată nici nu i-am dat atenţie, nu îl găseam atrăgător, cu atât mai puţin să mă gândesc că aş putea vreodată să nutresc vreun sentiment pentru el sau ca îmi va schimba concepţia despre iubire şi apariţia ei într-atât încât să cred că poate se întâmplă şi pe strada mea să dureze. Poate pentru că eram mult prea tânără să înţeleg că acea privire mă va urmări în căutările mele, în peregrinările sufletului meu şi ori de câte ori întâlneam pe cineva privirea lui era acolo. Mai târziu am realizat că de fapt eu îl caut pe el în fiecare bărbat pentru care am avut anumite sentimente, că ochii lui mă urmăreau, că le plăcea să mă vadă încercând să găsesc ceea ce mă aştepta deja dar eu nu vedeam, fiind orbită de propriile cercetări. De fiecare dată când aveam un eşec gândul îmi zbura involuntar la faţa lui, la căldura mâinilor lui, la zâmbetul lui şi la modul în care îşi muşcă buzele ori de câte ori se gîndeşte la ceva important. Involuntar am împrumutat acest tic de la el şi îl făceam ca pe ceva care îmi aprţinea, de fapt, fiind o parte din el.De multe ori mi-am spus că mă gândesc la el doar pentru că am ajuns la un punct de cotitură, doar pentru că îmi este greu, nu aş fi recunoscut că mă gândesc la el deoarece eu îl vreau lângă mine pe el, nu o copie sau o imitaţie a părticelelor lui.
Poate pentru că este vorba de mărul oprit îmi place să cred că el este destinul meu sau că face parte din ceea ce trebuie să iubesc eu, că el este casa mea şi visul meu, că oriunde aş fi m-aş simţii bine alături de el, nu ar conta dacă ar ploua sau dacă ar ninge, dacă frigul ar fi pătrunzător sau căldura insuportabilă, dacă m-ar durea sufletul sau dacă aş fi fericită, căci aş fi sigură că el este lângă inima mea. Din păcate şi acum mă gândesc la ochii, la pielea şi zâmbetul lui şi pentru că timpul nu ne-a lăsat nicio portiţă de apropiere şi pentru că eu am călătorit pe o stradă şi el pe alta, neîntâlnindu-ne decât în viteza caruselului, încă visez la iubirea care mă aşteaptă şi caut la alţii ceea ce ştiu că voi găsii la el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu