Creierul inimii ar trebui să fie partea cea mai importantă în momentul în care este proiecat motoraşul. La fel cum la o maşină cu cât este mai performantă cu atât are mai mulţi cai putere şi un motor cu mult dezvoltat aşa ar trebui să se întâmple şi în cazul inimii umane. Acolo unde se spune că sălăşluiesc sentimentele printre milioanele de vase sangvine şi printre artere, ar trebui să existe în mijlocul ei un creier cu două emisfere şi cu materie cenuşie şi cel mai important: înzestrat cu raţiune, cu posibilitatea de a trage linie, cu raţionamente logice şi mai ales cu argumente şi contraargumente. Să analizăm un exemplu: o femeie este atrasă numai de ceea ce putem numi "bad boys" şi nu mă refer la aspectul de golănaş sau semi-golănaş pe care aproape toţi bărbaţii îl explorează la anumite vârste, ci la aceia care sunt nestatornici, fără un scop definit în viaţă, care cred că flirtul cu cea mai bună prietenă a ei este o modalitate de a-i demonstra cât de mult o iubeşte pe ea, care nu se dau în lături de a încerca noi cuceriri şi care pe deasupra mai au câte o dependenţă (mai mult sau mai puţin sâcâietoare). Femeia în afara faptului că se simte atrasă de el încearcă să îl salveze de propriile-i metehne, să-i demonstreze că el se poate schimba şi depune eforturi uriaşe până când el o părăseşte sau ea devine extenuată. Ei bine după ce se vede liberă pleacă în căutarea altuia şi bineînteles îşi alege acelaşi tipar. În acel moment ar trebui să existe un creier al inimii care să o anunţe că totuşi barca de salvare pentru alţii e cam cu multe găuri în ea şi oricât de mult ar conta faptele bune samarinenii s-au cam epuizat. Creierul inimii ar trebui să-i arate partea proastă a tuturor relaţiilor ei bazate pe aceeaşi tipologie masculină, să-i evidenţieze nopţile plânse, trădările,flirturile lui cu altele, ipocrizia, jignirile, dependenţele, de fapt, toate părţile proaste ale fostelor relaţii.
Veţi spune: dar ce ea nu are creier să gândească? Nu are ochi să vadă?Aici este problema, are creier, toţi avem, doar că acel creier fiind inundat cu fel şi fel de substanţe care îi fac hormonii să fiarbă şi să-i pună la încins dorinţele, devine imun la stimulii externi cum ar fi posibilitatea reacţiei într-un cadru similar.Dorinţele ei ajung să-i transmită creierului semnale înşelătoare de genul că de această dată este diferit căci persoana este diferită, nu ar putea să deţină aceleaşi trăsături. Nu le are pe aceleaşi, ci altele accentuate. Rezultatul va fi acelaşi: o nouă relaţie bazată pe tiparul binecunoscut. Dacă ar exista creierul inimii poate că vălul de pe ochi ar cădea şi poate nu am face aceleaşi drumuri de mii şi mii de ori în căutarea şi salvarea unei persoane care nu vrea să fie salvată.
Din fiecare relaţie ar trebui să învăţăm ceva, ar trebui să fim capabili să filtrăm informaţia şi a doua, a treia, a patra oară să alegem în deplină cunoştiinţă de cauză, să deschidem inima dar să nu o lăsăm pradă aceloraşi instincte şi mecanisme de atrofiere a simţurilor. Dragostea nu se gândeşte, se simte, dar când simţurile îţi sunt umbrite de aceleaşi experienţe negative, chiar daca nu am fost concepuţi cu un creier al inimii ar trebui să încercăm să-l mutăm pe cel existent acolo, măcar pentru câteva momente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu