Am rămas singură, prinsă undeva în particula timpului, încercând să lupt cu proprile obsesii, cu visele sparte pe colile mizerabile de alb. Albul este atât de mânjit, încât ai crede că puritatea conceptului a dispărut. Astăzi îmi plimbam picioarele prin zăpada fleşcăită de vântul năprasnic, eram desculţă, căci ultima pereche de cizme mi-am pierdut-o undeva în neantul inimii, dar nu simţeam îngheţul, eram inertă, ca şi natura care mă înconjura. Durerea nu mi-a cuprins pielea sângerie, aştepta ca inima să dea un semn, ca procesele de la nivelul creierului să spună că sunt o nebună desculţă în zăpadă. Nimic! Tăcere! Nu striga nimeni că sunt nebună, nu-mi urla nimeni la urechi că este Ianus, că se produce trecerea, că este un alt an, cu mult mai multe temeri, cu multe cărţi care trebuie jucate, ca la poker, că picioarele mele deveneau din ce în ce mai roşiatice şi noroiul alb le îngheţa cu fiecare minut petrecut pe strada viselor mele. Nimănui nu îi pasă de oamenii singuri, nu se pot uita în ochii lor, cu atât mai mult de cei desculţi, de cei prăfuiţi, de cei care se ceartă cu neaua, de cei care văd prin alb adevăratul negru, de cei care sunt prinşi între ieri şi astăzi, între trecut şi viitor, uitând să cerceteze prezentul, uitând să-l trăiască, uitând să spere pentru astăzi, căci mâine s-ar putea să nu mai existe. Obosită de a face tot timpul ceea ce trebuie m-am descălţat de ultimii mei papuci şi am zis să probez imposibilul, inevitabilul, m-am decis să mă alătur celor desculţi, să-mi îngheţe picioarele, să fie biciuite şi crăpate, să plângă şi în cele din urmă să-şi îndrepte paşii spre drumul care era scris deja. Am trecut în partea cealaltă! Ianus a avut grijă să-mi arate poteca! De această dată sunt sigură că nu mai greşesc. Şi dacă, totuşi, se întâmplă să mă rătăcesc prin ea, nu-mi va părea rău că am încercat-o. Maktub!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu