Schimbări

M-am ameţit, la propriu!!!!Mie nu-mi plac schimbările, alea bruşte, care nu-ţi dau timp să gândeşti, ci te pun în faţa faptului împlinit, uite aşa tam nesam!Am deschis blogul de dimineaţă, este duminică evident şi duminica mai am timp de el şi ce îmi văd ochii?Este schimbat tot pe partea de administrare, tot formatul, TOT!!!Acum trebuie să pay attention more, de parcă nu mi-ar fi fost destul până m-am obişnuit cu formatul trecut de administrare. E exact acelaşi stil cu care mă înnebuneşte şi Facebook-ul, dar măcar mă întreabă dacă vreau Timeline sau nu. Asta deocamdată, căci am auzit că vom fi obligaţi să ne schimbăm imaginea şi acolo. Oare oameni ăştia nu puteau să mă întrebe şi pe mine dacă îmi doresc sau nu schimbările pe paginile de administrare?Nu spun că sun rele, am putut observa că cele mai citite articole ale mele sunt "The ONE and ONLY" şi "My New Red Shoes", urmate îndeaproape de "Cum îţi dai seama că el este interesat de tine?" şi "E...toamnă". Dacă mi-ar fi spus cineva că în top patru se vor afla o pereche de pantofi şi elucubraţiile mele despre existenţa sau inexistenţa sufletului pereche nu aş fi crezut în ruptul capului că este adevărat. Dar, multumită noului şablon am văzut şi eu că pantofii roşii, rujul şi oja roşii, iubirea şi nebunia umană sunt cele mai căutate trenduri. În fond, lumea de ce are nevoie?De iubire,muzică, haine, bani, hrană, maşini şi unii mai au nevoie şi de cărţi-citiţi în ordinea nevoilor dumneavoastră! Schimbările nu sunt rele, dar puteau să mă întrebe, să-mi arate cum vor fi şi după să le facă, nu înainte, fără avertisment, fără a fi pus în cunoştiinţă de cauză. 

Revenind la schimbări. Ar trebui să mă schimb şi eu, nu numai interfaţa blogului meu sau a Facebook-ului sau cele de administrare, nu numai în mediul virtual, ci în viaţa de zi cu zi. Ar trebui să încerc să mă temperez, să-mi domolesc pornirile pline de patos, să încetez cu acuzaţiile acolo unde nu îşi au rostul, să pun punct capriciilor mele, să încetez să împing limitele, să forţez bariera. Din păcate dacă nu încerc să-i înnebunesc pe ceilalţi cu presiunea pe care o pun pe ei, nu mă simt bine!E ca o boală care, deşi încerc din răsputeri să o tratez, revine şi de fiecare dată loveşte cu o forţă şi mai mare, multidimensională, ca şi cum ar fi aşteptat să zvâcnească din nou din buboiul plin de puruit. Am fost învăţată să trec dincolo de graniţă, să împing la extrem, să lupt până la capăt, să nu mă limitez, să nu cedez, să vreau mai mult şi mai mult şi mai mult, să nu mă opresc până nu ajung acolo unde îmi doresc. Uneori e bine, alteori e rău. E ca un demon care zace în mine şi îmi spune că dacă eu pot, ar trebui să poată şi ceilalţi. Din păcate sau din fericire nu toţi sunt ca mine. Partea asta nu o înţeleg eu, că nu suntem toţi la fel, nu suferim toţi de sindromul lucrului perfect şi de împinsul limitelor, de a fi printre primii tot timpul şi de a nu lăsa să-ţi scape nicio oportunitate. Nu suferim toţi de frenezia zilelor, de timpi limită, de terminat totul cât mai repede cu putinţă, de comportamentul acesta compulsiv-obsesiv de a avea, a deţine, a fi cel mai bun, a reuşi ce ţi-ai propus, fără a lua pauză, fără a te relaxa, fără a respira în voie, fără a clipi, fără a te destinde.

Ce fac când nu înţeleg aceste lucruri?Ei bine, arunc pisica în curtea vecinului, spun oamenilor că ei nu înţeleg de fapt ceea ce ar trebui să facă, atrag atenţia că nu este bine cum fac ei, Doamne Fereşte să spun ceva de mine şi ajung la concluzia că până la urmă tot eu am dreptate şi că, de fapt, cei care îmi spun să mă relaxez şi să mă odihnesc, nu vor altceva decât să mă ţină în loc. Recunosc că impulsivitatea mea, combinată cu dorinţa dominării îmi creează certitudini. Cum certitudinile nu trebuie dovedite, de foarte multe ori spun că ceea ce cred eu este şi corect, fără a aştepta finalul, fără a avea probe, fără a fi sigură dacă într-adevăr ceea ce cred eu este şi adevărat. Bine că fac acest lucru doar în viaţa sentimentală, nu şi în cea profesională!Este paradoxal cum pot fi două persoane diferite, cum pot fi profesionistă în ceea ce fac, cum pot studia la nesfârşit ceea ce îmi place, încercând să nu comit greşeli şi cum, în acelaşi timp, când vine vorba de iubire, toată raţiunea mea, tot profesionalismul meu, tot ce ar trebui să cântăresc, dispar, devin inexistente, lăsând locul geloziei, certitudinilor mele nefondate, împinsului limitelor şi dorinţei de distrugere. Am avut de a face cu aceste două persoane toată viaţa mea şi, din păcate, de cele mai multe ori, am rămas cu cea profesională, pentru că la cea sentimentală, a învins demonul din mine.