Tasta mea preferata: DELETE!

Mi-a venit ideea de a şterge toată existenţa mea virtuală. Începând cu contul de Facebook, ajungând la adresele de e-mail, cele personale, cele de job în care chipurile eşti om prezentabil, respectabil, un profesionist în domeniul tău, ajungând la blog şi terminând cu ceea ce apare pe google când dau un search după numele meu. Ultima parte şi să-mi doresc nu o pot şterge având în vedere că nu depind de mine acele intrări, dar mă mulţumesc numai cu conturile mele, cu tot ceea ce ţine de o existenţă în paradoxalul online. 

Am început să prind o adevărată aversiune faţă de inexplicabilul gest de a deschide PC-ul la ora matinală, cu o cafea aburindă pe birou şi a începe încet-încet să te loghezi şi să te conectezi la o lume creată de tine, la ceea ce utopic vorbind reprezinţi online. Apoi urmează messengerul, să vezi cine a ajuns la muncă, cine nu are chef în ziua respectivă, cine se simte abătut ca şi tine. Mai nou stările se trec ca status pe Facebook sau pe Twitter, de el am uitat şi de Google plus la fel. Noroc că nu am conturi şi acolo căci sigur mi-aş mai pierde încă o oră preţioasă din existenţa mea reală checking and checking nici eu nu ştiu ce. 

Am încercat să mă dezintoxic de a acest online, de reţele sociale, de messenger şi să nu le mai folosesc măcar pentru trei săptămâni, să văd dacă viaţa mea s-ar schimba într-un mod drastic, dacă nu aş putea să respir fără ele, dacă aş avea atacuri de panică, dacă acele momente pierdute în mintea mea virtuală nu ar putea fi înlocuite cu altceva. Surpriza a fost că am rezistat maxim cinci zile şi nu la capacitate maximă, am trişat, am folosit messengerul, dar mai răruţ că e mai drăguţ şi doar în scopuri pur muncitoreşti şi informaţionale. Rezultatul: am câştigat timpul acela de a face şi altceva, în afara butonatului frenetic, în afara unor update-uri de status mai mult sau mai puţin interesante. Am câştigat o oră de relaxare, de plimbare printre oameni reali, printre suflete ca şi mine, dar nu prinse în mrejele online-ului, de privit lumea aşa cum este, fără poluarea creierului de microbul internetului, de citit o carte care nu este în format pdf, ci în format copertat. 

Să nu fiu înţeleasă greşit, nu am nimic cu tehnologia, cu internetul, cu posibilitatea de a da un click şi de a călători aproape oriunde, fie şi virtual, cu comenzile online, cu cărţile citite online, am o problemă cu pierderea timpului în spaţiul online în detrimentul vieţii reale. Începem să trăim prin ochii altora mai mult decât trăim prin ochii noştri. Începem să percem spaţiul virtual ca pe un refugiu, ca pe o mască de care avem nevoie pentru a ne putea juca piesa cât mai bine cu putinţă. Tocmai din cauza acestui tip de manifestări începem să fim dependenţi din ce în ce mai mult de drogul online. 

De foarte multe ori m-am surprins că aş vrea să dau delete la tot, dar nu ştiu de ce, încă nu pot să o fac.Probabil sufăr şi eu de această boală a existenţei online, a exprimării în afara eterului. Probabil se întâmplă exact ca în viaţă: numai atunci când eşti pregătit poţi să dai cu adevărat delete.

The worst enemy is hidden inside you...

De obicei credem că cel mai mare duşman al nostru este timpul. Ne plângem de absenţa lui, de rapiditatea curgerii lui, de faptul că nu mai are răbdare sau a îmbătrânit şi e prea îndărătnic cu noi. Ne lamentăm pe la colţuri că nu avem timp să ne relaxăm, că nu avem timp să iubim, că nu avem timp să ne bucurăm, că timpul şi doar timpul e vinovat pentru eşecurile şi frustrăriile noastre.

Suntem atât de orbi, atât de prinşi de mrejele timpului încât omitem un adevăr dureros: duşmanul nostru nu este timpul, duşmanul nostru suntem noi. În sufletul meu zace cel mai mare duşman al meu: EU! Poate este o blasfemie să spun aşa ceva, din moment ce EU reprezintă EGO,atunci înseamnă că ceva în mine este putred, că sunt un măr stricat, găunos, aparent roşu şi sănătos, dar pe dinăuntru infecţia a început să-şi facă simţită prezenţa. Dar să analizăm puţin ceea ce relatăm: dacă nu ne-am lamenta all the time de abesenţa timpului şi am face ceva cu timpul, ceva în favoarea nostră, am observa că această curgere ne va fi favorabilă. În momentul în care stau şi cuget la lipsa timpului devin complice cu această lipsă, devin o parte din ea şi bineînţeles că nu voi fi capabil niciodată să fiu mulţumit de volatilizarea lui. În loc să lupt împotriva lipsei de timp, mai bine m-aş alia cu acea lipsă de timp. În loc să spun că nu am avut timp să iubesc, mai bine aş încerca să iubesc. Duşmanul meu sunt eu, în mine se regăsesc acele corzi care îmi dictează să mă lupt cu lipsa de timp, nu să o folosesc în favoarea mea. Duşmanul meu se numeşte amânare, se numeşte mai bine aştept să.........să ce?Să mai treacă un timp....Oricum trece, depinde cum te vei folosi de el.

Personal versus profesional!

Aseară am auzit un lucru interesant: până îţi atingi scopul trebuie să fii îndrăgostit de acel scop!Ideea se contura în urma unei discuţii de genul aceleia în care te întrebi ce este mai important: să ai o viaţă personală sau să ai o viaţă profesională împlinită? Depinde de circumstanţe aş spune. Depinde şi de ceea ce eşti tu, de ceea ce îţi doreşti, de ceea ce vrei să devii, de ce este mai important pentru tine: cariera, statutul social, partea materială, apoi venind familia, iubirea, copiii. Pentru bărbaţi este mult mai uşor să împace şi capra şi varza, oarecum obligaţiile lor familiale se reduc la bring money in the house, go to work, provide and prevent. Cam atâta. În rest îţi văd de traiectoria lor, de job-ul lor, de sporturile lor, de independenţa lor. Când vorbim de femei se schimbă lucrurile. În primul rând fiecare femeie la o anumită vârstă simte nevoia să întemeieze o familie, să dea naştere, să facă parte din femeile care poartă verigheta, care au şi alte responsabilităţi. Aici intervine lupta între ceea ce ai vrea să se întâmple şi ceea ce îţi doreşti. Vrei şi carieră, vrei şi familie, vrei să fii şi gospodină, vrei să fii de fapt o wonder woman.Atunci când întrebările îţi brăzdează indeciziile, atunci când eşti prinsă între ceea ce vrei să fii şi ceea ce îţi doreşti în secret, lupta devine chinuitoare. Oricât de mult ai fi tentată să renunţi la una dintre cele două variante, nu ajungi la niciun compromis. Cred că dacă faci un compromis mai mare decât îţi permite materialul genetic vei fi oricum nefericită. Dacă renunţi la carieră, la profesie în detrimentul familiei, cu timpul familia nu îţi va mai fi suficientă,începi să te simţi frustrată, să realizezi că poate viaţa ta ar fi fost altfel. Dacă renunţi la familie în detrimentul profesiei ajungi la o anumită vârstă să te uiţi lung după copiii altora, să îţi doreşti familia pe care tu nu ai întemeiat-o încă din cauza termenelor limită, din cauza poziţiei care s-a eliberat şi pe care trebuie să fii numită tu. Şi atunci? Cum faci?Ce faci? La ce renunţi?Nu se poate să ai parte de ambele? Poate că se poate, dacă găseşti persoana potrivită, dacă vă înţelegeţi reciproc, dacă vrei să ai şi un copil şi cariera visată. Sacrificii?Multe, într-adevăr, dar până la urmă contează ca atunci când priveşti în urmă să spui că nu regreţi nimic, că ai face exact la fel dacă ai putea să dai timpul înapoi, sau cel puţin ai modifica elemente nesemnificative. Trebuie să fii îndrăgostit de scopul tău, indiferent care este acela: cariera, familia, iubitul, oricare, căci inima este capabilă să iubească de multe ori şi în mii şi mii de feluri. Există destulă iubire pentru toate, trebuie doar împărţită şi prioritizată.

Cum îţi dai seama că el este interesat de tine?

Cum îţi dai seama că el este interesat de tine? Da, am ajuns şi eu să cad în păcatul postărilor aiurea, dar pentru că nu am ce să fac la această oră, nu că aş fi total lipsită de termene limită, ci pur şi simplu pentru că adorata lene mă împresoară cât de mult poate şi mă îmbie cu aroma ei plăcută, scriu cretinităţi de genul: cum îţi dai seama că el este interesat de tine? Sincer: I have no clue! Şi nu glumesc! Eu sunt una dintre acele persoane rare care nu a fost înzestrată cu simţul percepţiei feminine de a-şi da seama când un anumit el este interesat de moi! Mi s-a întâmplat de multe ori să mi se spună că X este interesat de persoana mea şi cum de nu am observat? Chiar nu am observat, poate pentru simplul fapt că mie îmi place să vânez, nu îmi place să fiu vânatul, cel puţin până acum aşa s-a întâmplat sau cel puţin aşa m-au lăsat să cred victimele mele! Deci dacă un el este interesat de tine, probabil că după o anumită perioadă de timp va veni şi te va lua în braţe înaintea vreunui examen şi îţi va spune că de mult dorea să te ţină aproape de el. În acest caz eu am gândit şi nu numai că am gândit dar l-am întrebat dacă nu cumva emoţiile examenului i-au atrofiat creierul?Spre surpriza mea nu îi atrofiase nimic, chiar nimic! Ce a urmat: nişte ani lungi de jocuri, de-a şoarecele şi pisica, nu sunt sigură dacă s-au terminat, dar în fond aceasta este frumuseţea jocului, atunci când nu-i cunoşti finalul. 

Altă tehnică ar fi să te sune şi să te invite la o cafea, la un ceai, la o vorba, sau chiar să-ţi scrie un mail, sau să fie prezent acolo unde eşti şi tu, să încerce să-ţi atragă atenţia prin mici gesturi, prin mici atenţii, astfel încât să-ţi dai seama că el este interesat de tine. Îmi aduc aminte de un film pe care fiecare femeie la un moment din viaţa ei ar trebui să-l vadă. He's just not that into you!Genial! Ne-ar scuti pe multe de umilinţa de a aştepta de la un el o mănuşă de atenţie, de a cerşi mereu compasiune, iubire, o iubire ocupată de alta. Odată ce realizăm că semnalele lui nu sunt decât prietenoase sau lipsesc cu desăvârşire, atunci am câştigat lupta cu noi, cu sinele care ne transmite idei total eronate, cu dorinţele care nu sunt compatibile cu ale lui, am câştigat lupta cu stima de sine şi posibilitatea de a merge înainte, fără imaginea lui care ne bântuie nopţile. Aşa suntem noi femeile, iubim de foarte multe ori pe cine nu trebuie şi de puţine ori pe cine ar merita. 

Care ar fi semnalele? Un el întotdeauna ştie să se facă remarcat şi să-şi arate interesul prin mici tehnici care să-ţi dea de înşeles că te vrea, că se bucură de prezenţa ta, că ar vrea să fiţi mai mult decât amici. Dacă tu nu observi nu înseamnă întotdeauna că nu ai acel simţ, ci că inima ta e ocupată de altcineva, de cele mai multe ori de acel altcineva care nu merită truda sufletului tău şi nici lacrimile prinse în palma ta pentru a nu peta perna! Cel puţin inima mea a fost întotdeauna ocupată de altcineva şi niciodată de cine a trebuit. Mai este timp pentru a mă vindeca de tine.

Violenţa în familie

Nu e tocmai o temă potrivită pentru o duminică de toamnă cu miros de iarnă, dar pentru că se tot vorbeşte de violenţa în familie şi s-a propus şi semnarea unei petiţii în acest sens, pentru a exista în acest stat şchiop şi orb al democraţiei o lege care să protejeze femeia în interiorul căsătoriei şi nu numai, scriu despre coşmarul în care mâine eu sau tu sau sora ta sau chiar fiica ta se pot trezi.Pentru prima dată s-a început o campanie de aducere în atenţia opiniei publice a faptului că peste 800.000 de femei în România sunt supuse violenţei în familie, la fiecare 5 minute o femeie este maltratată, bătută şi violată de propriul soţ. Puţine femei ştiu că până şi în interiroul căsniciei poţi să fii violată, actul sexual neconsimţit şi efectuat pentru a-şi satisface propriile nevoi sexuale este un viol. 

Dar astăzi vorbim despre pumnii, picioarele, buzele învineţite, ochii umflaţi şi eternele căzături care lasă urme adânci, dar care în realitate nu sunt altceva decât corecţii aplicate de cel cu care ar trebui să-ţi împarţi viaţa. Din păcate am fost învăţate, dintr-o doctrină pur rasistă, că femeia trebuie să se supună bărbatului, că femeia trebuie să nu îi iasă din cuvânt şi că dacă bărbatul te mai atinge din când în când asta nu înseamnă că nu te iubeşte, dimpotrivă! Acest mod de educare, cu ochelarii de cal, ştirbeşte autonomia şi independenţa femeii. De aici şi până la violenţa psihică în curând transformată în violenţă  fizică nu mai este decât un singur pas. 

De obicei începe prin cea psihică, asta dacă subiecţii fac parte din mediul urban, dar nu neapărat. Încet, încet îţi vei da seama că nu mai ai prietene, că ziua de cafea sau de shopping cu ele a tot fost amânată la nesfârşit pentru că el nu poate să stea fără tine. Începi să crezi că într-adevăr te iubeşte mult mai mult şi de aceea nu ai dreptul de a nu fi lângă el atunci când are nevoie. Urmează apoi cronometratul de la muncă până acasă şi de acasă la muncă, apoi investigatul colegiilor de serviu, cântărirea lor, câţi bărbaţi, câţi însuraţi, câţi singuri. De aici şi până la tu mă înşeli nu mai este decât un pas. Apoi finalul: prima agresiune fizică, urmată de rupturi ale oaselor, vizite pe la Urgenţă, învineţirea pielii, unii nu lovesc la faţă, să nu se observe, doar pe corp. Circul şi şarada se întind, se prelungesc şi te trezeşti după 20 de ani de convieţuire, eventual vreo 2 copii, că tu nu mai exişti, asta dacă ai şansa ca el să nu extindă abuzurile asupra copiilor, o şansă mică, în realitate.

Probabil toţi ne întrebăm dar de ce suportă?Cine o pune să stea cu un astfel de bărbat? Aici intervin foarte mulţi factori: depinde de educaţia femeii şi de posibilitatea de a se întreţine. Dacă această posibilitate lipseşte, mai ales în mediul rural, atunci este mult mai greu să se desprindă, plus că legile nescrise ale locului şi femeile din familia ei care spun că şi ele au suportat la rândul lor, se adaugă situaţiei economice. Urmează femeile din categoria acelora care preferă un astfel de tratament, inconştient, ele atrag numai astfel de posibili parteneri deoarece şi-au creat un tipar. Apoi cele care sunt mame şi cele care sunt ameninţate cu moartea lor şi a copiilor lor. În general frica şi teama că oricum agresorul nu va păţi nimic le fac pe aceste femei să îndure la nesfârşit. 

Ce se întâmplă cu cele care nu mai suportă? Sau îl omoară ele sau într-o bună zi vor ajunge ele victimele omorului. Nu există cale de ieşire.Frica de faptul că nu sunt protejate, atât pentru prezent, cât şi pentru viitor, le împinge, fie la măsuri drastice, gen suicid sau omor, fie la o viaţă de coşmar care va avea aceeaşi finalitate: decesul! 

http://durereanuesteiubire.acasatv.ro/

 Tot ce trebuie să faci este să semnezi pentru că fiecare femeie are dreptul să fie respectată, are dreptul la viaţă,la securitate şi la ocrotire. Dacă aceste femei nu vor avea de partea lor legislaţia, tăcerea se va aşterne mai repede decât se aşteaptă peste vieţiile lor. Trebuie să existe posibilitatea de a fi apărate şi protejate şi din punct de vedere legal. Poate mai multe ar vorbi, poate mai multe ar avea curajul să spună ce le doare, poate dramele nu s-ar mai petrece...poate...

No title!

Mă gândeam să scriu ceva interesant, dar sunt prea obosită ca să pot formula ceva neobişnuit, ieşit din comun, din tipare, să scriu aşa cum nu am mai scris de mult timp, să deschid din nou acea cutie a Pandorei, cu toţi demonii captivaţi în inima cufărului şi să aştern pe hârtia care încet, încet s-a transformat într-o tastatură şi un monitor, dorinţe, vise, pasiuni, amintiri îngropate. Dar nu pot, nu mai pot să scriu nimic în ultimul timp, nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că pur şi simplu nu mai simt, am devenit inertă, am trecut în altă sferă, aceea în care nimic şi nimeni nu te poate atinge, aproape de ceea ce într-o zi vom fi cu toţii: cadavrul din curtea noastră. Starea cadeverică, de carne putredă, de carne care se curăţă de pe oasele obosite de atâţia ani, de carne care abdică, de miros putred şi înnecăcios,această stare este cea mai bună împotriva durerii, cel mai bun acoperiş, cel mai bun înveliş protector! Cadavrul nu simte, se descompune pentru a lăsa să iasă la suprafaţă un os perfect, un craniu care cândva a fost acoperit de piele şi carne şi înăuntrul căruia exista creierul, acel encefal care dictează în fiecare zi ce şi cum şi cât să faci, indiferent dacă tu vrei sau nu să faci ceva. Din păcate tot el dictează pe cine să iubeşti, cui să-i spui că fără el eşti în stare de nebunie, vecină cu psihoza, tot creierul e vinovat! Măcar cadavrului nu îi spune nimeni ce să facă, când să iubească, şi mai ales cât şi cum. E liber! Cadavrul e liber să facă ceea ce doreşte, asta după ce a trecut de starea de împuţire, căci până acolo şi el suferă transformarea fără de sfârşit!

Cum?

How am I supposed to live without you? Simplu: prin absenţa ta! Atunci când reuşeşti să iubeşti în absenţa lui, abia atunci înveţi paşii spre adevărata iubire! Mi-aduc aminte de Ecleziastul, acolo unde:

DRAGOSTEA îndelung rabdă,e bienvoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă,nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, nădăjduieşte, rabdă...

Mult mai simplu aş spune că dragostea este pură, de o puritate atât de covârşitoare încât inima muritorilor de rând nu ar putea-o cuprinde.Şi dacă dragostea le rabdă, pot răbda şi eu în absenţa ta, încercând pe cât mai mult cu putinţă să micşorez spaţiul care ne desparte, să aduc între mine şi tine doar secunda, după care să mă retrag din nou în carapacea mea. În absenţa ta pot să construiec o iubire care să dureze, care să treacă dincolo de ceea ce timpul, acest malefic instrument al omenirii, încearcă să despartă. Pe noi nu ne pot despărţii oamenii, pe noi ne desparte timpul meu şi al tău, prea ocupat să deschidă ochii şi să privească în jurul lui, prea obsedat de efemeritatea materialului, de împlinirea profesională şi prea uituc să-şi deschidă inima şi să simtă dragostea care aşteaptă de atâta amar de vreme!      

Mintea mea e ocupată de imaginea ta, de ochii tăi şi zâmbetul tău! E acelaşi zâmbet de care îmi aduc perfect aminte, sunt aceeaşi ochi şi ai aceleaşi mâini, dar, de data aceasta, ai ceva în plus: dragostea mea în absenţă! De aceea sclipesc ochii tăi, de aceea nimeni nu ştie cum de poţi să fii atât de chipeş, nimeni nu poate să înţeleagă că iubirea mea te face să fii ceea ce eşti acum, chiar dacă nu îţi dai seama!

E...toamnă...

A observat careva că a venit toamna? Este o întrebare imbecilă, normal că au observat oamenii că s-a schimbat anotimpul, că nu mai sunt zilele lungi şi nopţile scurte, că dimineaţa când mijeşti ochii în loc să sclipească din toate puterile lui, soarele nici măcar nu a răsărit, că frigul îţi îngheaţă pielea şi o usucă, biciuindu-te intens şi cu nepăsare până sângerează. Roşeaţa e atât de pătrunzătoare încât culorile toamnei au devenit invidioase. Niciodată durerea nu a fost atât de adâncă, ca aceea lăsată de brezdele toamnei pe mâinile mele. Era totuşi prea devreme şi oricum prea târziu pentru a ieşi şi a dat piept cu toamna. Întotdeauna muntele este maroniu-sângerând şi pădurea devine tăcută, fremătând pe ici pe colo, dar atunci când vuieşte parcă toţi lupii se adună, urlând pe timp de noapte de foame de patimă, de dorul devorării, al oricui, nu neapărat al animalelor. A observat careva că a venit toamna? E timpul morţii, al morţii lor, al morţii noastre, e timpul în care ai voie să te gândeşti la efemeritate, să te iei la ceartă cu Creatorul, să-i spui că doare moartea, tristeţea, că a ajuns toamna şi în sufletul tău şi nu ştii sau nu poţi sau nu vrei să o alungi. Toamna până şi iubirea moare! Devine rece, confuză, supusă greşelilor, se stinge ca ultima rază şi în cele din urmă dispare. Răceala iubirii e ca toamna, deşi nu atât de colorată, dar doare poate la fel de mult cum doare atunci când frunza se desprinde şi cade. 

A venit toamna...acoperă-mi inima cu ceva...!

Şi totuşi Nichita şi Nicu, cu ce să-mi acopăr inima? Umbra lui e departe şi tot timpul, nu doar uneori, mă tem că nu am sa-l mai văd! Cum să prefaci dragostea pe timp de toamnă, cum să-i spui: opreşte-te, ia-ţi concediu pe o perioadă nedeterminată, sau până atunci când spun eu, dispari şi nu mai tăia, nu mai sugruma, i-aţi o pauză şi vino abia când am timp de tine, abia când o să-i revăd ochii, abia atunci să te întorci şi să respiri din nou! A venit toamna...