De obicei credem că cel mai mare duşman al nostru este timpul. Ne plângem de absenţa lui, de rapiditatea curgerii lui, de faptul că nu mai are răbdare sau a îmbătrânit şi e prea îndărătnic cu noi. Ne lamentăm pe la colţuri că nu avem timp să ne relaxăm, că nu avem timp să iubim, că nu avem timp să ne bucurăm, că timpul şi doar timpul e vinovat pentru eşecurile şi frustrăriile noastre.
Suntem atât de orbi, atât de prinşi de mrejele timpului încât omitem un adevăr dureros: duşmanul nostru nu este timpul, duşmanul nostru suntem noi. În sufletul meu zace cel mai mare duşman al meu: EU! Poate este o blasfemie să spun aşa ceva, din moment ce EU reprezintă EGO,atunci înseamnă că ceva în mine este putred, că sunt un măr stricat, găunos, aparent roşu şi sănătos, dar pe dinăuntru infecţia a început să-şi facă simţită prezenţa. Dar să analizăm puţin ceea ce relatăm: dacă nu ne-am lamenta all the time de abesenţa timpului şi am face ceva cu timpul, ceva în favoarea nostră, am observa că această curgere ne va fi favorabilă. În momentul în care stau şi cuget la lipsa timpului devin complice cu această lipsă, devin o parte din ea şi bineînţeles că nu voi fi capabil niciodată să fiu mulţumit de volatilizarea lui. În loc să lupt împotriva lipsei de timp, mai bine m-aş alia cu acea lipsă de timp. În loc să spun că nu am avut timp să iubesc, mai bine aş încerca să iubesc. Duşmanul meu sunt eu, în mine se regăsesc acele corzi care îmi dictează să mă lupt cu lipsa de timp, nu să o folosesc în favoarea mea. Duşmanul meu se numeşte amânare, se numeşte mai bine aştept să.........să ce?Să mai treacă un timp....Oricum trece, depinde cum te vei folosi de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu