Mă gândeam să scriu ceva interesant, dar sunt prea obosită ca să pot formula ceva neobişnuit, ieşit din comun, din tipare, să scriu aşa cum nu am mai scris de mult timp, să deschid din nou acea cutie a Pandorei, cu toţi demonii captivaţi în inima cufărului şi să aştern pe hârtia care încet, încet s-a transformat într-o tastatură şi un monitor, dorinţe, vise, pasiuni, amintiri îngropate. Dar nu pot, nu mai pot să scriu nimic în ultimul timp, nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că pur şi simplu nu mai simt, am devenit inertă, am trecut în altă sferă, aceea în care nimic şi nimeni nu te poate atinge, aproape de ceea ce într-o zi vom fi cu toţii: cadavrul din curtea noastră. Starea cadeverică, de carne putredă, de carne care se curăţă de pe oasele obosite de atâţia ani, de carne care abdică, de miros putred şi înnecăcios,această stare este cea mai bună împotriva durerii, cel mai bun acoperiş, cel mai bun înveliş protector! Cadavrul nu simte, se descompune pentru a lăsa să iasă la suprafaţă un os perfect, un craniu care cândva a fost acoperit de piele şi carne şi înăuntrul căruia exista creierul, acel encefal care dictează în fiecare zi ce şi cum şi cât să faci, indiferent dacă tu vrei sau nu să faci ceva. Din păcate tot el dictează pe cine să iubeşti, cui să-i spui că fără el eşti în stare de nebunie, vecină cu psihoza, tot creierul e vinovat! Măcar cadavrului nu îi spune nimeni ce să facă, când să iubească, şi mai ales cât şi cum. E liber! Cadavrul e liber să facă ceea ce doreşte, asta după ce a trecut de starea de împuţire, căci până acolo şi el suferă transformarea fără de sfârşit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu