De departe cel mai greu exerciţiu de voinţă a fost momentul în care am decis să mă las de fumat. Nu pot să spun că a venit din interiorul meu o asemenea dorinţă irezistibilă de a nu mai fuma sau ca într-o dimineaţă am avut revelaţia lăsatului de fumat, în niciun caz, mai ales că eu fumam din plăcere, nu din cauza nervilor sau stresului, din pură plăcere de a simţi aroma ţigării. Din cauza unei nevralgii nu am fumat vreo două săptămâni, după care am spus că dacă am reuşit să nu fumez o perioadă de 14 zile consecutive sigur reuşesc să mă las de fumat. Zis şi făcut! Primele 48 de ore au fost groaznice! Când simţeam nevoia de tutun şi de nicotină practic începeam să salivez mai rău decât câinele lui Pavlov, apoi mă fâţâiam, nu aveam stare, aveam impresia că mă dor toţi muşchii, îmi cumpărasem vreo două pungi de seminţe şi le terminasem încât îmi ardeau buzele din cauza sării de pe ele. În cele din urmă au trecut şi cele 48 de ore şi am început să-mi intru oarecum în normal, cel puţin organismul meu nu mai avea reacţii diverse.
Primele trei probe de foc sunt definitorii într-un astfel de proces: băutul cafelei, ieşirile cu prietenii care fumează şi suportatul membrilor familiei care nu au renunţat la viciu. Cafea am băut în fiecare dimineaţă. La început mi se părea că nu are niciun gust, că nu îşi are rostul, ca îi lipseşte ceva. Apoi m-am obişnuit, am început să-mi dezvolt papilele gustative şi în direcţia cafelei, nu numai în cea a tutunului. Ieşirile cu prietenii fumători, într-un bar în care de asemenea se fumează e tortura supremă. Ochii se dilată, te uiţi cum îşi aprinde ţigara şi te arde la propriu talpa picioarelor să te ridici de la masă şi să-ţi cumperi un pachet sau să-i spui prietenului: dă-mi şi mie o ţigară căci NU MAI POT!!! Fumătorii mă înţeleg. A treia etapă: familia, membrul sau membrii familiei care încă fumează: vreo 8 luni de zile am avut parte de un astfel de tratament, până când încet, încet, când nu am mai suportat fumul de ţigară, după ce corpul meu a intrat într-o detoxifiere care încă continuă nu s-a mai fumat în casă.
Perioada lăsatului de fumat durează toată viaţa. La începuturi mai fumam o ţigară atunci când organismul îşi cerea imperativ dreptul la nicotină. În unele nopţi visez că fumez o ţigară şi o fumez cu atâta patimă, poftă şi pasiune încât dimineaţa am impresia că mă dor plămânii. Fumul de ţigară nu îl mai suport dar dacă aş cădea în ispită şi aş încerca să fumez mai mult de două ţigări într-o zi sigur m-aş reapuca de fumat. De aceea spun că a te lăsa de fumat nu este o chestiune limitată în timp, măsurată în zile, ore sau săptămâni. Este un proces care durează cât timp vei trăi şi cât timp te vei lupta cu sentimentul de a-ţi aprinde o ţgară. A trecut 1 an şi 5 luni de când bricheta a tăcut şi pachetul este inexistent şi uneori când văd persoane că fumează îmi aduc aminte cu nostalgie de acea vreme.De ce am renunţat totuşi? În primul rând am vrut să-mi demonstrez că pot, aşa cum am început să fumez este normal să şi renunţ la un moment dat. Apoi m-am simţit din ce în ce mai bine într-o lume cu "fumuri" fac parte din minoritatea "nefumurilor", ceea ce îţi dă un sentiment de apartenenţă la ceva diferit reusind să ieşi sau nu în evidenţă. Ar mai fi şi sentimentul acela când cineva te întreabă: "Fumezi?" tu să răspunzi, "Nu mai fumez, m-am lăsat!" şi să fii mândru că ai reuşit ceea ce încă mulţi se chinuie să îndeplinească. Hainele mele miros acum a parfum şi nu a tutun combinat cu parfum, respir uşor, mă trezesc dimineaţa odihnită, nu depind de ţigara pe care trebuia să o am imediat ce săream din pat. Uneori îmi lipseşte aşa cum îţi lipseşte un iubit din copilărie la care te-ai întoarce dar nu este disponibil şi sper să rămână indisponibil cât mai mult timp cu putinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu