Optimism versus negativism

Optimismul şi negativismul, două concepte care se află în opoziţie, într-o antonimie aproape perfectă şi care ne definesc pe fiecare în raport cu restul lumii. Să spun că sunt o persoană optimistă cu desăvârşire aş minţii într-un mod cras. Nu sunt optimistă în fiecare zi, oricât aş încerca nu reuşesc, nu pentru că nu mi-aş da silinţa să fiu o persoană optimistă, dar dacă îmi încep dimineaţa cu ştirile de la ora şapte şi mă trezesc în minunata lume a omorurilor şi violurilor uneori mi se taie pofta de optimism. De cele mai multe ori ignor acele ştiri mai ales că folosesc televizorul pe post de ceas deşteptător, prefer să mă trezească el decât sunetul strident al vreunui telefon sau vreun ceas cu cuc, ar fi de-a dreptul oribil.

Să revenim la optimism. Sunt optimistă cu planurile mele de lungă durată, cu linia pe care tind să o urmez şi pe care sper să o păstrez dreaptă şi să nu intervină vreo deviaţie de curs gen curbă la stânga sau curbă la dreapta. Întotdeauna planurile mele m-au ţinut în priză, mi-au oferit motivaţie, chiar dacă uneori s-au năruit sau s-a ales praful de ele. Am reînceput să le reconstruiesc folosind o altă viziune. Pentru a păstra intactă problematica reconstruirii a trebuit să fiu optimistă şi trebuie să rămân în continuare măcar la acelaşi nivel, dacă nu la unul mult ridicat.

Pesimistul este acela care întotdeauna vrea să-ţi sublinieze partea goală a pharului, să ţi-o scoată el în evidenţă, indiferent cât de gol sau cât de plin este acel pahar. Apoi expresii de genul: "Atunci când nu vei reuşii ce vei face? Cum nu te-ai gândit?Ce se va întâmpla când sigur îţi vei lua un fund de pământ?" La  auzul  acestor expresii simt cum mă apucă urticaria şi din păcate starea de mâncărime a pielii nu încetează până nu încetează astfel de monologuri menite să se transforme în dialoguri cu singura şi unică direcţie de a te transforma în pesimistul care este persoana interlocutoare. Pesimistul vede partea neagră pe care de dragul de a o înnnegri cât mai mult cu putinţă s-ar putea să adauge faptelor relatate propria imaginaţie.
Nu am ştiut să răspund niciodată la întrebarea "Ce vei face dacă....?" Întotdeauna am spus că în momentul în care voi ajunge la acel pod voi vedea ce voi face: îl sar, îl trec în viteză şi nu mă uit înapoi, îl trec pe dedesubt sau îl trec pe deasupra, în cele din urmă voi găsi o modalitate de a rezolva şi problema respectivă şi de a lua-o de la capăt. Poate părea o filosofie delăsătoare, nepăsătoare chiar, lipsită de substanţă această idee de a nu avea mereu un plan de rezervă. În cele aproape trei decenii de convieţuire pe Terra (spun aproape trei căci exact trei ani mai lipsesc pentru a fi trei decenii) am realizat că dacă îţi faci planuri peste planuri în cele din urmă nu te alegi cu nimic. Pe de altă parte cineva a spus că dacă vrei Să-l faci pe Dumnezeu să râdă nu trebuie decât să-ţi faci planuri şi eu cum sunt o persoană optimistă vreau să râd împreună cu El, poate în cele din urmă se încropeşte ceva din planurile mele şi ale lui, o simbioză.