Aseară fiind în pană de idei şi într-o lipsă acută de inspiraţie m-am autoplagiat (nu ştiu dacă există acest termen sau dacă este posibil să faci aşa ceva, dar cel puţin sunp bine), am dat pur şi simplu un copy-paste la ceea ce scrisesem cu 12 luni în urmă, în alte împrejurări, cu sufeltul deschis spre o nouă relaţie interumană şi cu multe, extraordinar de multe întrebări. Nici până în ziua de astăzi nu am aflat toate răspunsurile, pe unele le ştiam în adâncul meu, pe altele mă făceam că nu le cunosc şi pe cele mai multe nici în ziua de astăzi nu le ştiu şi mai mult ca sigur nici nu vreau să le aflu. Mai bine merg pe principiul: ce nu ştii nu te doare!-bine, nu până la limita indolenţei, dar nici să ridici capacul de pe oala în clocot şi să te trezeşti cu ditamai arsura.
Prima dată când am citit acele rânduri mă gândeam că îmi joacă feste memoria, puteam să citesc ceea ce scrie dar nu simţeam absolut nimic, aproape ca nu îmi aduceam aminte în ce context fuseseră scrise acele cuvinte şi pentru cine erau. În cele din urmă mi s-a aşternut un semi-zâmbet pe buze şi mi-am adus aminte. Ce mă surprinde este faptul că putem trăi la intensitate maximă anumite sentimente şi după se sting, se uită, pier undeva în neant şi nici măcar nu ne aducem aminte de efemera lor existenţă.
De obicei oamenii sunt nestatornici (cel putin aşa sunt eu), îmi ia mult să găsesc pe cineva pe placul meu, să încep o relaţie (mă refer la partea masculină şi nu mă refer la relaţii de prietenie), să mă conectez la trăirile altuia, să incep să gandesc prin prisma a doi şi nu printr-unul singur, să văd viaţa în două perspective nu într-una.În momentul în care găsesc (sau cred că găsesc, tot timpul am crezut ca am găsit) mă transform, îmi deschid sufletul, mă simt femeia-copil şi copilul-femeie, prind puteri sau cel puţin aşa îmi place să cred şi în cele din urmă cum orice minune durează trei zile (a se citi trei luni) se şterge, dispare, moare, sucombează, pleacă în călătorie.
Recunosc, cel mai bine scriam atunci când experimentam fluturaşii din stomac şi stolul de păsări din cap. Acum o dată cu îmbătrânirea şi realizarea faptului că love is only a feeling, am început sa despic firul în patru, să văd partea pozitivă şi negativă a lucrurilor, să mă gândesc de două ori înainte de a acţiona-urâtă partea asta cu maturitatea-îmbătrânire. Ce vroiam să spun de fapt? Să spun că uităm mult prea uşor şi înţelegem mult prea greu ceea ce este evident, că ne place mai mult să ne complicăm decât să fim simpli şi puri (nu în gândire, ci în sentimente), că tot timpul căutam ceva şi de cele mai multe ori este lângă noi, doar că suntem prea orbi ca să-l vedem sau trecem în viteză şi uităm de frână, că suntem cramponaţi în starea de nepăsare şi ajungem să ne pese mult prea târziu, că uităm să zâmbim când ne merge rău, că suntem (cei mai mulţi dintre noi) handicapaţi sentimental-cel puţin eu aşa mă simt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu