Nu-mi place să mă întorc, nu-mi place să revin pe aceleaşi poteci pe care le-am străbătut înainte şi le-am pavat cu tot ceea ce au avut nevoie, doar pentru simplul fapt că am pierdut în pietrele lor ceva care m-a lăsat puţin câte puţin fără direcţie. Mi-am pierdut busola şi odată cu ea, mi-am pierdut echilibrul pe care tot timpul l-am căutat şi am şi uitat de câte ori l-am găsit cu adevărat. De obicei când scriu ascult anumite melodii, depinde ce vreau să scriu, dacă vreau să simt cum mi se rupe sufletul, un tango argentinian sau unul mexican se potriveşte de minune, dacă vreau să scriu printre zâmbete un Eminem sau o J Lo merg sau orice altceva antrenant. Astăzi ascult historia de un amor, care s-ar putea interpreta în mii şi mii de sensuri, astăzi altcineva cântă despre iubirea ei şi eu sunt martoră la umila existenţă şi trecere, căci totul trece, până şi iubirea. Cândva m-am decis că iubirea este o pierdere de timp şi m-am decis să-mi ferec sufletul cu mii şi mii de lanţuri, pentru ca atunci când cineva încearcă să se aproprie să se lase păgubaş înainte de a ajunge la poartă. Cândva mi-am promis că nu o să mai plâng, că nu o să-mi ascult instinctele şi nu o să dau curs la ceea ce inima vrea să simtă. Cândva mi-am promis că nimeni nu va mai avea dreptul să se bucure de sufletul meu, să-l ia şi să-l rătăcească în al lui, să-l piardă în vasele şi venele lui, să-i comande şi să-i poruncească, să-l arunce dacă vrea şi eu să nu protestez, să zâmbesc şi să-i mulţumesc că se foloseşte de el ca de o cârpă şi apoi îl aruncă. Momentul în care m-am trezit că sufletul mi-a fost aruncat a fost acelaşi cu dorinţa de a-mi închide inima. Şi am închis-o şi nu i-am dat voie să iubească, nici măcar să se gândească la posibiliatea aceasta. Până astăzi când ţi-am întâlnit, în sfârşit, privirea, am fost fericită în jugul la care m-am condamnat! De astăzi sunt nefericită în libertatea inimii mele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu