Să vorbim despre saturaţie, lene şi cuvântul meu favorit, lehamite! Având în vedere faptul că sunt stări prin care trecem o dată sau chiar de mai multe ori pe zi, că ne înconjoară, chiar în momentul în care nu avem nevoie de ele şi ne lăsăm pradă gurilor lor hulpave,cele trei favorite ale drumului nostru printre pietre pun stăpânire pe voinţa noastră. Să vedem totuşi cu ce se mănâncă aceste stări şi de unde apar ele şi mai ales când apar.Răspunsul este simplu, apar când îţi este lumea mai dragă şi uneori te ţin până nu îţi mai este la fel de drag de lume!
SATURAŢIE= stare de a fi sătul, stare care a ajuns la o anumită limită şi care din păcate a depăşit limita. Este ca atunci când încep inundaţiile şi Dunărea sau Oltul sau orice alt râu îşi depăşeşte cotele, dând pe afară. La fel se întâmplă şi cu creierul şi cu sufletul uman. Îşi depăşeşte cotele şi dă pe afară, se satură de aceleaşi idei, de aceeaşi oameni, de acelaşi el sau de aceeaşi ea, de acelaşi drum bătătorit spre şi de la serviciu, de aceeaşi maşină, de aceeaşi benzină, de aceeaşi faţă, de acelaşi şef şi de aceeaşi colegi.
LEHAMITE= stare extremă de scârbă, de vomă, de stomac plin de acid şi care nu mai încape în esofag grăbindu-se să dea pe afară. Silă de tot ce te înconjoară, silă să priveşti sau să interprizi vreun lucru, atât pentru tine, cât si pentru alţii. În unele cazuri se găseşte împreună cu saturaţia sau lenea. De obicei se instalează lehamitea, apoi saturaţia şi în cele din urmă suprema lene!
LENE= stare fără chef, de lâncezeală, de a nu vrea să faci absolut nimic, stare în care te complaci căci ai impresia că îţi odihneşti creierul, că nu eşti constrâns de nimeni şi nimic, crezând într-un mod eronat că trece de la sine. Greşit. La un moment dat citeam undeva că lenea poate devenii o adevărată problemă, ajungând până la stări de apatie şi nevroze, având în vedere că organismul este în silentio stampa.
Poate vă întrebaţi ce mi-a venit să scriu despre aceste stări care vrând-nevrând fac parte din cotidian şi din viaţa fiecărui om. De vreo două zile încoace mă confrunt cu două dintre ele: saturaţia şi lenea. Sunt saturată, de fapt cred că am întrecut măsura de saturaţie, fiind undeva în exacerbatul saturaţiei, am ajuns la momentul în care deşi sunt conştientă că mai am o căruţă şi un pic de treabă, creierul meu efectiv nu mai funcţionează, refuză să depună vreun efort, de orice fel, refuză să asimileze, refuză să citească sau să interprindă vreo altă formă de participaţie la actul de constructivism. Apoi vine, o dată cu saturaţia, lenea, care mă cuprinde în braţe şi mă leagănă ca pe un prunc, făcându-şi loc în ungherul sufletului meu şi tortura enecefalului, mă cuprinde ca pe cineva drag şi nu vrea nici în ruptul capului să-mi dea drumul. Am voinţa anihilată, nu pot să fac nicio mişcare, deşi în fiecare dimineaţă îmi propun să înaintez în ceea ce am de făcut. E ca şi cum sunt prinsă într-o sârmă, înfăşată fedeleş şi nu mă pot mişca. Ştiu că la un moment dat creierul şi organismul simte nevoia de pauză şi de relaxare, dar nu să mă ţină atât de mult, ce nu se poate relaxa noaptea în somn? Sau ţine şi de voinţa de a nu te simţii legumă şi a face ceva să ieşi din starea de saturaţie, lehamite şi lene în care ai intrat? Ciudat este că eu cu cât am mai multe de făcut, cu atât sunt îndemnată să lenevesc mai mult!Material autodistructiv!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu