Într-o după-amiază se plimba tăcută printre rafturile magazinului, largi, late şi înţesate de fel de fel de nimicuri, de la mâncare, la adidaşi, tenişi, nişte ulei de măsline, o eşarfă violet, bomboane, gumă de mestecat, markere de diferite culori mai mult sau mai puţin ţipătoare, ca într-un bazar deocheat de pe străzile Marocului sau din pieţele Damascului. Totuşi ceea ce îi lipsea magazinului era aerul pur, nu cel condiţionat, atmosfera în care să inspiri şi să expiri. Aşa cufundată în gândurile ei, întrebându-se dacă să cumpere sau nu un iaurt dietetic sau mai bine unul cu fructe îi observase un umăr şi apoi un cot ca după să-i sară în ochi ceasul. Cunoştea alergătorul timpului foarte bine, era deosebit, nu scump, doar diferit şi trona pe mâna lui perfect, ca şi cum ar fi fost conceput numai şi numai pentru acea încheietură. Stă să se gândească dacă să intre pe acelaşi culoar şi să-şi lase ochii verzi să fie văzuţi sau să se ascundă după ficusul acela, sau lămâi sau ce plantă mai era şi aceea şi să-l urmărească cum caută pe raftul inimii alteia ceva ce nu este conştient că a găsit deja în atriul şi ventriculul ei. Până la urmă pentru a-l putea vedea mai bine îi făcu vânt coşului, cam gol de altfel şi se îndreptă spre casă să achite o roşie, un castravete şi un ardei căci de restul nu-şi mai aducea aminte şi chiar dacă şi-ar fi adus era prea absorbita de zâmbetul lui, de parfumul pe care îl lasă în urmă, de mersul lui , de oxigenul pe care îl respiră şi pe care ea îl inhalează, îl absoarbe dintr-o singură suflare. Când aproape plătea îi auzii vocea în spate şi fără a mai sta pe gânduri îl priveşte intens, mult mai adânc decât o făcuse vreodată şi îi spuse din priviri că încă îl aşteaptă, că sufletul ei este virgin şi intact, că s-a vindecat şi nu mai suferă, că este ea, doar ea şi nicio urmă sau umbră a trecutului!!! Pentru a-i demonstra că nu glumeşte şi că libertatea şi-o strigă din orice por, îşi lipii buzele de buzele lui pline, începând să se adape din izvorul nesecat al dorinţei şi patimei pe care ani de zile a ţinut-o ascunsă de ochii lui albaştrii. La sfârşit zâmbind satisfăcută îşi plătii roşia, castravetele şi ardeiul, strigându-i de peste umăr: te aştept în parcare!Astăzi conduc eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu