duminică, 11 septembrie 2011

Lonesome... Sunday!

Întotdeauna am avut migrene duminica. Nu am nimic cu această zi de odihnă, dar eu am avut migrene. Pe lângă faptul că mă trezesc la aceeaşi oră şapte, îmi fac o cafea neagră şi tare care mă ţine până după amiază sau chiar mai puţin, deschid acest enervant internet, îmi pun un U2 eventual cu Mary J Blige care visează numai la o one love şi încep mai nou să cotrobăiesc prin intimităţile altora, adică să-mi vâr nasul în blogurile şi viaţa virtuală a unora ca mine, mai vechi sau mai noi. Bun, dar toată treaba nu durează decât câteva ore să spunem, chiar mai puţin, după care mă trezesc că iarăşi nu am ce să fac. Mă duc să cotrobăi prin frigider, unde dau de tona mea de îngheţată, o termin şi pe aceea, ies, mă plimb, îmi sun prietenele, ies la o cafea, a doua, tocmai pentru ca la noapte să pot să mă zgâiesc la pereţi şi să-mi promit solemn că nu mai fac aşa ceva, nu mai beau cafea după amiaza, totul până duminica viitoare. Bun şi mai încolo ce fac, mă zgâiesc la poza ta? Sincer mi s-a cam luat, m-am plictisit ca eu să mă uit tâmp şi tu să nu spui nimic, păi cum naiba să-mi răspunzi dintr-o poză?Bineînţeles aş putea să te sun, să te întreb ce mai faci? Eşti bine? Ei bine uite că nici asta nu pot să o fac datorită faptului că sufăr îngrozitor de mândrie (mare păcat!), am oroare de mă face de râs, deşi ştiu că tu eşti mult prea gentleman pentru a mă face să mă simt prost! Să-ţi scriu un mail?Ţi-aş scrie şi ţi-aş spune cât de mult te doresc, cât de frumoasă mi-ai face viaţa şi cât de iubit ai fi la rândul tău.Ţi-aş spune cum îmi înnec privirea în chipul tău care e una cu al meu şi cum ochii tăi albaştrii îmi inundă sufeltul pentru a putea să supravieţuiesc doar din coloritul lor. Ţi-aş spune că astăzi fiind duminică aş vrea să împărţim aceeaşi bancă din parc, pe care trupurile noastre s-ar odihni istovite după maratonul din noaptea trecută şi din zorii zilei.Ei bine nici acest lucru nu pot să-l fac pentru că distanţa care ne desparte se întinde pe mai multe coordonate, nu e măsurată doar în kilometrii, ci în ani. Undeva în adâncul meu ştiu că citeşti sau doar îmi place să îmi imaginez că citeşti şi ştii că pentru tine am scris totul şi ştii cât îmi este de greu să-ţi spun că te iubesc, cât de greu îmi este să fiu departe de tine, mai ales duminica, mai ales când privesc de la geamul meu întristată soarele de afară şi tumultul din mine.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu